Cronoliţii

Cronoliţii
Robert Charles Wilson
Editura Trei, 2012
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Fragment
 

Apărând cu motocicleta lui Daimler veche pe nisipul bătătorit al plajei de dinapoia pavilionului de dans Haat Thai, Hitch Paley a fost cel care m-a invitat să fiu martor la sfârşitul unei epoci. Epoca mea şi a lumii. Dar nu-l învinuiesc pe Hitch.
 
Nu există coincidenţe. Ştiu asta acum.
Surâdea larg când s-a apropiat, ceea ce în cazul lui era de obicei un semn rău prevestitor. Purta uniforma de "american în Thailanda" la modă în acea ultimă vară normală: şort militar şi sandale tip Ioan Botezătorul, tricou kaki cu câteva numere mai larg şi bentiţă înflorată din spandex. Era un bărbat voinic, un fost puşcaş marin care adoptase stilul de viaţă al localnicilor, bărbos şi cu un pântece tot mai proeminent. Arăta formidabil în ciuda hainelor şi, mai rău, arăta pus pe rele.
 
Ştiam că-şi petrecuse noaptea în pavilionul petrecerilor, mâncând prăjiturelele aromate cu haşiş cu care îl hrănise o funcţionară din corpul diplomatic german, căreia el îi răspunsese cu acelaşi gest, până ce femeia a ieşit cu el la ora fluxului, pentru a admira mai îndeaproape razele lunii reflectate în apă. N-ar fi trebuit să fie treaz la ora aceasta, şi cu atât mai puţin voios.
 
Nici eu n-ar fi trebuit să fiu treaz.
După câteva ore petrecute în jurul focului în aer liber, mă întorsesem acasă la Janice, dar nu m-am culcat. Kaitlin răcise şi Janice îşi petrecuse seara alternând între doftoricirea fiicei noastre şi lupta împotriva unei invazii de gândaci de mărimea degetului care populaseră interstiţiile calde şi unsuroase ale aragazului. Ţinând seama de asta, de noaptea fierbinte şi de tensiunea deja existentă între noi, cearta noastră până în zori a fost probabil inevitabilă.
 
De aceea nici Hitch, nici eu nu eram proaspeţi, sau poate că nici măcar nu gândeam limpede, deşi soarele dimineţii mi-a smuls o falsă vioiciune, convingerea că o lume atât de viu iluminată trebuia să fie în acelaşi timp lipsită de pericole şi eternă. Razele soarelui străluceau pe apele inerte ale golfului, conturau slupurile pescarilor ca punctele de pe un ecran radar şi promiteau încă o după-amiază senină. Plaja era lată şi netedă ca o autostradă, un drum către o destinaţie nenumită şi perfectă.
 
- Ai auzit zgomotul ăla de azi-noapte? a întrebat Hitch, începându-şi conversaţia aşa cum făcea de obicei, fără preambul, de parcă abia ne despărţiserăm. Ăla, ca un jet militar?
Îl auzisem, da. Îl auzisem cam pe la ora 4 dimineaţa, la scurt timp după ce Janice plecase furioasă la culcare. Kaitlin adormise în cele din urmă şi eu stăteam singur la masa din bucătărie a cărei tăblie era presărată de arsuri, în faţa unei ceşti de cafea amară. Radioul era fixat pe un post american de jazz, cu sonorul redus la nivelul unui murmur politicos.
 
Transmisiunea devenise neclară şi stranie preţ de jumătate de minut. Se auzise un bubuit ca de tunet, urmat de o suită de ecouri reverberante ("jetul militar" al lui Hitch), iar la puţin timp după aceea o briză neaşteptat de rece zăngănise de fereastră ghivecele cu buganvilea ale lui Janice. Jaluzelele se îndepărtaseră şi se apropiaseră de geam într-un salut lin; uşa dormitorului lui Kaitlin se deschisese de la sine şi fetiţa se răsucise în pătuţul protejat cu plasă şi scosese un sunet slab şi nefericit, dar nu se trezise.
 
Nu chiar un avion cu reacţie al marinei militare, însă putuse fi tunetul verii, o furtună nou-născută sau muribundă, care mormăia pentru sine deasupra Golfului Bengal. Nu tocmai neobişnuit în perioada aceasta a anului.
- Nişte bucătari s-au oprit la Duc azi-dimineaţă şi ne-au cumpărat toată gheaţa, a spus Hitch. Mergeau la daşa unui bogătan. Au spus că de-a lungul drumului de pe deal s-a-ntâmplat ceva serios - artificii sau artilerie. Au văzut copaci smulşi din rădăcini. Vrei să mergem să aruncam o privire, Scotty?
- Ce mi-e una, ce mi-e alta, am zis.
- Poftim?
- Asta înseamnă da.
 

***

 
A fost o decizie care avea să-mi schimbe ireparabil viaţa şi am luat-o dintr-o toană. Îl învinovăţesc pentru asta pe Frank Edwards.
Frank Edwards a fost un spicher radiofonic care a trăit în Pittsburgh în secolul trecut. El a compilat un volum cu minuni aşa-zis veritabile (Mai stranii decât ştiinţa, 1959), care conţinea mituri durabile, de felul Misterului lui Kaspar Hauser şi "nava spaţială" care explodase în anul 1910 deasupra Tunguskai, în Siberia. Cartea aceea şi cele câteva continuări ale ei au fost puse la loc de cinste în locuinţa noastră pe când eram îndeajuns de naiv pentru a privi cu seriozitate asemenea lucruri. Exemplarul din Mai stranii decât ştiinţa pe care mi-l dăruise tata provenea din retururile ponosite ale unei librării şi-l terminasem - la vârsta de zece ani - în trei şedinţe de lectură prelungite până noaptea târziu. Presupun că tata îl considerase genul de material care ar fi putut stimula imaginaţia unui băiat. În cazul acela avusese dreptate. Tunguska se află de cealaltă parte a lumii faţă de complexul rezidenţial îngrădit din Baltimore în care Charles Carter Walden îşi adusese nevasta cu tulburări mintale şi unicul lor copil.
 
În decursul timpului am depăşit obiceiul de a crede în astfel de lucruri, totuşi cuvântul "straniu" devenise un talisman personal. Stranie era forma vieţii mele. Stranie era decizia de a rămâne în Thailanda după expirarea contractelor. Stranii erau zilele acestea lungi şi nopţile drogate de pe plajele de la Chumphon, Ko Samui, Phuket; stranii ca geometria spiralată a templelor budiste antice.
 
Poate că Hitch avea dreptate. Poate că o minune sumbră aterizase pe dealuri. Mai degrabă fusese un incendiu forestier sau un schimb de focuri între narcomani, totuşi Hitch a adăugat că bucătarii vorbeau despre "ceva din spaţiul cosmic"... şi cine eram eu sa-i contrazic? Mă simţeam febril după noaptea de nesomn şi mă aştepta perspectiva altei zile pustii în care să înfrunt lamentările lui Janice. Şi nu mă încânta această perspectivă. Aşa că am suit înapoia lui Hitch pe Daimler, dă-le-n mă-sa de urmări!, şi ne-am îndepărtat de coastă într-un nor de gaze albăstrui de eşapament. Nu m-am oprit s-o anunţ pe Janice că plecăm. Mă îndoiam că ar fi fost interesată; oricum aveam să mă întorc până la căderea nopţii.
 
Mulţi americani dispăruseră în zilele acelea în Chumphon şi Satun, răpiţi pentru recompense, ucişi pentru sume infime sau recrutaţi drept cărăuşi de heroină. Eram îndeajuns de tânăr ca să nu-mi pese.
 

***

 
Am trecut de Phat Duc, baracă în care se presupunea că Hitch vindea momeli pentru pescuit, dar unde derula de fapt un comerţ prosper cu marijuana locală pentru mulţimea de petrecăreţi, şi am cotit pe noua şosea de pe coastă. Traficul nu era intens, doar câteva trailere cu remorci care veneau de la fermele piscicole C-Pro, microbuze şi songthaew-uri împodobite ca nişte care alegorice, autobuze pentru turişti. Hitch conducea cu verva şi nepăsarea localnicilor, ceea ce transforma călătoria într-un exerciţiu util pentru controlul vezicii urinare. Totuşi curentul de aer umed era răcoritor, mai ales când am pătruns pe şoseaua secundară spre interiorul uscatului, iar ziua era abia la început şi avea o încărcătură miraculoasă. Dincolo de coastă, Chumphon este o regiune muntoasă. După ce am cotit către interior, şoseaua parcă ne aparţinea, până ce o unitate de poliţişti de frontieră a vuit pe lângă noi, ridicând în urmă o grindină de prundiş. Era limpede că se întâmplase ceva. Ne-am oprit atât cât Hitch să se uşureze în hawng nam a unei benzinării, timp în care mi-am reglat radioul portabil pe postul de limbă engleză care emitea tocmai de la Bangkok. Melodii din topurile americane şi britanice, dar niciun cuvânt despre marţieni. Totuşi pe când Hitch se întorcea cu pas legănat de la pisoar, un detaşament de soldaţi din Armata Regală Thailandeză a trecut în viteză pe lângă noi în trei transportoare şi cinci-şase Humvee vechi şi zgomotoase, care mergeau în direcţia în care se îndreptase şi poliţia locală. Hitch m-a privit, iar eu i-am întors privirea.
 
- Scoate aparatul foto din geantă, a spus el, însă de data aceasta n-a mai zâmbit.
Şi-a şters palmele de şort.
În faţa noastră o coloană luminoasă de ceaţă sau fum se ridică din dealurile neregulate.
 

***

 
Ceea ce nu ştiam era că fiica mea Kaitlin, în vârstă de cinci ani, se trezise din moţăiala matinală cu febră mare şi că Janice irosise douăzeci de minute preţioase încercând să dea de urma mea înainte de a renunţa şi a o duce pe Kait la clinica fără plată.
Medicul de acolo era un canadian venit în Chumphon încă din 2002 care pusese pe roate o clinică destul de modernă cu fonduri donate de un departament al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Doctor Dexter, aşa-l numeau oamenii plajei. Cel la care te duceai când aveai sifilis sau paraziţi intestinali. Până o examinase pe Kaitlin, febra ei ajunsese la 40,5 şi starea de luciditate îi era alterată.
 
Bineînţeles, Janice era disperată. Probabil că se temuse de tot ce putea fi mai rău: encefalita japoneză, despre care citiserăm toţi în ziare în anul acela, sau febra dengue, care omorâse atâţia oameni în Myanmar. Doctorul Dexter diagnosticase o gripă obişnuită (încă din luna martie se răspândise ca o molimă prin Phuket şi Ko Samui) şi-i făcuse imediat injecţii antivirale.

Janice rămăsese în sala de aşteptare a clinicii şi încercase periodic să-mi telefoneze. Însă eu îmi lăsasem telefonul într-o raniţă, pe un raft din casa închiriată. Ar fi încercat să dea de Hitch, poate, dar Hitch nu avea încredere în comunicaţiile necriptate; el avea un dispozitiv GPS şi o busolă, despre care considera că erau mai mult decât suficiente pentru orice bărbat cu adevărat puternic.
 

***

 
Când am întrezărit prima dată columna printr-o lizieră, am crezut că era chedi al unui wat îndepărtat, unul dintre templele budiste risipite prin Asia de Sud-Est. În orice enciclopedie puteţi găsi fotografii ale lui Angkor Wat, de pildă. L-aţi recunoaşte dacă l-aţi zări: turnuri relicvarii din piatră ce par bizar de organice, ca şi cum un trol enorm şi-ar fi lăsat osemintele să se fosilizeze în junglă.
 
Dar acest chedi - şi am văzut tot mai mult din el pe măsură ce suiam pe serpentinele de pe o coama lungă - avea atât forma, cât şi culoarea greşite.
Când am ajuns în vârful coamei, am dat peste o barieră a poliţiei regale thailandeze, echipaje ale poliţiei de frontieră şi o sumedenie de bărbaţi înarmaţi în SUV-uri ciuruite de rugină. Nu lăsau nicio maşină să treacă mai departe. Patru soldaţi aveau armele aţintite asupra unui songthaew Hyundai vechi, ticsit cu găini care cotcodăceau. Poliţiştii de frontieră arătau foarte tineri şi în acelaşi timp foarte ostili, îmbrăcaţi în kaki, purtând ochelari de aviator şi ţinându-şi armele sub unghiuri alarmante. Nu doream să intru în conflict cu ei şi i-am spus-o lui Hitch.
 
Nu ştiu dacă m-a auzit. Atenţia îi era fixată asupra monumentului - acesta este cuvântul pe care-l voi utiliza deocamdată - din departare.
Acum îl puteam vedea mai limpede. Se ridica pe o terasă mai înaltă a dealului şi era parţial ocultat de un nimb de ceaţă. Deoarece în imediata lui apropiere nu exista niciun punct de referinţă vizibil, era dificil să-i evaluez mărimea, dar am estimat că trebuia să fie înalt de minimum o sută de metri.

În ignoranţa noastră, l-am fi putut confunda cu o navă spaţială sau cu o armă, însă adevărul este că l-am recunoscut ca fiind un monument imediat ce l-am văzut clar. Închipuiţi-vă Monumentul lui Washington trunchiat, construit din sticlă albastră precum cerul şi cu toate muchiile lin rotunjite. Nu puteam ghici cine îl făcuse sau cum ajunsese aici - aparent într-o singură noapte -, dar în ciuda stranietăţii sale, părea că fusese creat în mod evident de oameni, iar oamenii fac asemenea lucruri cu un singur scop: să se anunţe, să-şi declare prezenţa şi să-şi etaleze puterea. Simpla sa prezenţă aici era ameţitor de stranie, totuşi nu i se putea contesta materialitatea - greutatea, mărimea, absurditatea stupefiantă.
 
Apoi pâcla s-a mai îndesit şi ne-a ocultat vederea.
Doi bărbaţi în uniforme au venit spre noi, cu mers legănat şi posomorâţi.
- După cum se pare, a spus Hitch - şi accentul lui sudist tărăgănat a sunat uşor prea leneş, ţinând seama de circumstanţe -, nu peste mult timp vom avea pe capul nostru găozari din SUA şi ONU, plus altă gramadă de căcăţi de poliţai de frontieră.
Un elicopter fără însemne, dar vădit militar, dădea deja ocoluri terasei, iar curentul de aer descendent pe care-l producea învolbura ceaţa de la sol.
- Aşadar ne-ntoarcem, am zis eu.
Hitch a făcut o singură fotografie, după care a ascuns aparatul.
- Nu-i nevoie. Pe dealul ăsta suie o cărare a contrabandiştilor. Porneşte din şosea, la vreun kilometru mai în spate. Puţini ştiu despre ea.
 
A rânjit din nou.
Cred că i-am răspuns la zâmbet. Reconsiderările soseau multe şi repede, însă îl cunoşteam pe Hitch şi ştiam că nu putea fi convins să se răzgândească. Ştiam de asemenea că nu doream să fiu lăsat pe jos la bariera aceea. El a întors motocicleta şi i-am lăsat pe poliţaii thailandezi încruntându-se în urma eşapamentului nostru.
Era probabil ora două sau trei după-amiază, cam în acelaşi timp când din urechea stângă a lui Kaitlin a început să curgă puroi cu sânge.
 

***

 
Am urcat pe cărarea contrabandiştilor pe cât de departe ne-a putut duce Daimlerul, apoi am ascuns motocicleta într-un desiş şi am continuat pe jos vreo cinci sute de metri.
Poteca era accidentată, preconizată pentru camuflare maximă, dar nu pentru confort maxim. Un teren cam greu de vândut pentru dezvoltare imobiliară, a apreciat Hitch. El avusese bocanci de alpinist în geanta de şa a Daimlerului, însă eu trebuia să mă descurc cu mocasinii şi mă îngrijorau şerpii şi insectele.
 
Dacă am fi mers suficient de departe pe cărăre, am fi ajuns fără îndoială la vreo ascunzătoare pentru droguri, la un laborator de preparare, poate chiar la graniţa birmaneză, dar după douăzeci de minute am ajuns atât de aproape de monument pe cât ne-a păsat să ajungem... pe cât de aproape am putut să ajungem.
 
La mai puţin de o mie de metri de el.
Nu am fost primii care să-l vadă din proximitatea aceea. La urma urmelor, blocase o şosea şi fusese acolo de minimum douăsprezece ore, presupunând că zgomotul "jetului militar" din noaptea trecută marcase de fapt sosirea artefactului.
Însă am fost printre primii.
 
Hitch s-a oprit lângă copacii căzuţi. Pădurea - în majoritate pini şi bambuşi sălbatici - se prăbuşise aici într-o configuraţie radială în jurul bazei monumentului, iar distrugerile şterseseră orice urmă a potecii. Pinii fuseseră răsturnaţi în mod clar de o undă de şoc, dar nu arseseră. Dimpotrivă. Frunzele bambuşilor dezrădăcinaţi erau încă verzi şi abia începuseră să se veştejească în arşiţa după-amiezii. Totul de aici - copacii, cărarea, solul în sine - era evident rece. Ba chiar îngheţat, dacă atingeai cu mâna arborii prăbuşiţi. Hitch mi-a atras atenţia asupra acestui detaliu. Eu îmi dezlipeam cu greu ochii de la monument în sine.
 
Dacă aş fi ştiut ce va urma, poate că senzaţia aceea de veneraţie mi-ar fi fost temperată. Aceasta era - în lumina celor ce au urmat - o minune relativ minoră. Tot ce am ştiut atunci era că dădusem peste un eveniment de o stranietate mai mare decât orice ar fi dezvăluit Frank Edwards în numerele vechi din Pittsburgh Press şi că sentimentul pe care îl trăiam era teama amestecată cu exaltare ameţitoare.
 
Monumentul. Nu era, în primul rând, o statuie; mai exact, nu era reprezentarea unui om sau a unui animal. Era o columnă cu patru laturi plane care se ridicau, apropiindu-se, spre un apex neted, conic. Materialul din care era făcută sugera sticla, dar la o scară imposibilă, ridicolă. Era albastru: albastrul profund şi impenetrabil al unui iezer, în acelaşi timp paşnic şi cumva ameninţator. Nu era transparent, totuşi transmitea sugestia transluciditaţii. Partea pe care o vedeam noi - cea nordică - era presărată cu petice albe. Şi am înţeles, uluit, că era gheaţă, care sublima lent sub lumina zilei umede. Pădurea distrusă de la baza sa era jilavă de ceaţă, iar locul unde monumentul atingea solul era invizibil sub mormane de zăpadă care se topeau.
 
Gheaţa şi valurile de aer nefiresc de rece care soseau dinspre pădurea dezrădăcinată confereau mister scenei. Mi-am imaginat obeliscul ridicându-se ca un imens cristal de turmalină dintr-un gheţar subteran... dar astfel de lucruri se petrec doar în vise. I-am spus asta lui Hitch.
 
- Atunci om fi în Ţara Viselor, Scotty. Sau poate în Oz.
Alt elicopter a apărut de după deal, survolând prea jos ca să ne simţim în largul nostru. Am îngenuncheat printre pinii doborâţi şi le-am simţit aroma puternică în aerul rece. După ce aparatul a dispărut dincolo de deal, Hitch m-a atins pe umăr:
- Ai văzut destul?
Am încuviinţat din cap. În mod clar, nu era înţelept să mai rămânem, deşi o particică încăpăţânată din mine dorea să mai zăbovească până ce monumentul căpăta sens, să restabilească puţin echilibrul mintal din adâncul obiectului albastru ca gheaţa.
 
- Hitch, am rostit.
- Da?
- Acolo jos, pe el... nu ţi se pare ca o scriere?
A mijit ochii şi a mai privit o dată cu atenţie. A făcut o ultimă fotografie.
- Pot fi nişte litere. În niciun caz în engleză. Suntem prea departe ca să le disting şi n-o să ne apropiem.
Stătuseram deja prea mult.