Goana după bani

Bogăţiile din Hampstead zăceau inerte, răspândite la marginea Heathului: pe sub platani, Mercedesuri şi SUV-uri acoperite de chiciură, conace victoriene neluminate. Luminile unui Starbucks licăreau, însă altminteri străzile erau întunecate. Primele maşini cu navetişti singuratici fâşâiau în jos pe Willow Road, îndreptându-se spre South End Green. Detectivul de poliţie Nick Belsey ciuli urechile. Numărase patru pe minut, aşadar nu era încă şase dimineaţa. O pojghiţă de brumă se întindea peste frunzele şi crengile dimprejurul lui, iar pământul se simţea rece sub trup. Pantofii îi musteau de umezeală. Avea pământ în gură şi simţea miros de sânge şi de scoarţă putredă.

Belsey era lungit pe o colină, în partea de est a cartierului Hampstead Heath. Colina era înţesată de pini, înconjurată de tufe spinoase şi separată de restul lumii printr-un gard de fier. Nu era, aşadar, un loc atât de absurd pentru a-ţi găsi adăpost, cugetă Belsey, dacă asta i-ar fi fost intenţia. Haina îi era întinsă pe jos, acoperită cu o pojghiţă de gheaţă. Detectivul o scutură şi o îmbrăcă. După aceea, se ridică în picioare şi escaladă gardul, păşind apoi pe iarba umedă.

Văzu, de pe culmea dealului, cum Londra se întinde către înălţimile profilate vag dinspre Kent şi Surrey. Oraşul însuşi părea rece şi amorţit, ca un vagabond adormit pe stradă; Camden, West End, zona City, cu blocuri-turn străpungând pâcla subţire. Era cinci şi jumătate sau şase fără un sfert, judecând după lumina slabă şi după circulaţia sporadică. Nu-şi găsea ceasul. Se căută prin buzunare şi dădu peste o batistă pătată cu sânge, dar nici urmă de chei, telefon sau legitimaţie de poliţist.

Belsey o porni către pista de atletism şi coborî cărăruia către bazine. Trecu puntea care împărţea în două ştrandul mixt şi căută cu privirea înotători matinali. Niciunul deocamdată. Se lăsă în genunchi pe cimentul punţii, se aplecă spre bazin şi îşi stropi faţa cu apă. De pe mâinile tremurânde i se prelinseră urme apoase de sânge. Belsey se lăsă în jos ca să-şi vadă chipul reflectat în unde, însă nu desluşi nimic în afara unui amestec confuz şi uleios de lumină şi întuneric. Două lebede îi urmăreau mişcările de lângă platforma trambulinei. Bună dimineaţa, rosti Belsey. Aşteptă ca lebedele să se întoarcă

şi să se depărteze alunecând pe suprafaţa bazinului, apoi îşi cufundă capul în apă.


În parcarea din Heath se vedea o maşină de poliţie, cu parbrizul spart şi cu portiera din dreapta deschisă. Peste pietriş, către Heath, se întindea sângele: mai degrabă o dâră decât picături, vechi, poate, de trei ore. Urme şterse de paşi mergeau în paralel cu cele de sânge. Belsey îşi compară laba piciorului cu urmele. Bara metalică a maşinii zăcea la pământ, contorsionată. Singurul impact, se părea, fusese cu bara. Nu se vedeau dovezi ale coliziunii cu o altă maşină, nu existau ciobituri în vopsea ori urme de tamponare laterală. Iar fragmentele de parbriz căzuseră peste capotă. Era clar, nu sărise prin el. Păşi pe lângă sticla spartă, găsi pe jos un sfeşnic şi-l ridică. Era greu, de alamă, cu decoraţiuni. Pătrunsese direct prin parbriz. Avea noroc că nu-i intrase în creier. Ce soi era? Poate masonic. Lanţul amintirilor sale se rupsese. Scoase batista şi şterse volanul, schimbătorul de viteze şi mânerele de la portiere.

Belsey părăsi parcul de maşini şi o porni pe serpentinele tăcute ce duceau de la Keats Grove către South End Green. Mergea încet, cu Heathul la stânga şi casele cu piscine ale multimilionarilor la dreapta lui. Totul era absolut încremenit. Există o oră de aur a fiecărei zile, crezuse întotdeauna Belsey, întocmai ca în ancheta unei crime: o clipă de linişte înainte ca metropola să-şi pună povestea în ordine. Încercă mânerele câtorva vehicule, până ce portiera unui Vauxhall Astra se deschise cu un scrâşnet. Belsey aruncă o privire în lungul străzii, se urcă, deschise torpedoul şi găsi nişte mărunţiş, trei lire cu totul.

Cumpără o periuţă de dinţi, o sticlă cu apă şi nişte vată de la un non-stop din spatele spitalului. Era ţinut de nişte fraţi somalezi.
- Bună dimineaţa, domn' inspector, ce s-a întâmplat?
- Am fost să înot. E nemaipomenit.
- Bun, domn' inspector, râseră ei.
- Încă nu-s inspector, totuşi.
- Chiar aşa, şefu'.

Proprietarii magazinului, zâmbind cu toată gura, încasară banii pe cumpărături. Sfeşnicul se poate să li se fi părut bizar, dar nu scoaseră o vorbă. Belsey îşi căpătă restul, trase aer adânc în piept şi o porni la pas, pe strada Pond, către secţia de poliţie. Mare parte dintre secţiile de poliţie din Londra funcţionau în clădiri de beton. Nu şi cea din Hampstead. Cărămizile roşii, victoriene ale secţiei luceau cu mândrie civică pe Rosslyn Hill. Deasupra se întindea, masivă, zona istorică, în vreme ce, de la poalele dealului, începea să se lăţească, murdar, cartierul Camden. Belsey se aşeză pe banca unei staţii de autobuz de peste drum şi urmări cum tura de noapte se prefiră ieşind din secţie, adormită şi trudită. La şapte începură să apară punctualii, executându-şi parada de dimineaţă. Îi mai lăsă cinci minute, apoi traversă.

Culoarele erau pustii. Belsey păşi în picioarele goale către vestiare. Găsi trusa de prim ajutor şi luă de acolo paracetamol, o rolă de bandaj şi dezinfectant. Scoase din coşul de gunoi o umbrelă stricată şi forţă încuietoarea: o cravată de rezervă şi un exemplar din The Golden Bough, însă nici urmă de cămaşă sau pantofi. Belsey aburcă în vestiar sfeşnicul de alamă, reveni pe culoar şi îngheţă. Şeful, inspectorul Tim Gower, intra în cantină la doar câţiva metri de el. Belsey numără până la cinci, apoi se grăbi să treacă de uşă, urcă scările până la sala de şedinţe, goală, şi se aşeză.

Lăsă luminile stinse şi jaluzelele trase, înşfăcă raportul cu infracţiunile de peste noapte şi se asigură că nu era trecut acolo. O bătaie într-o şaormerie, două spargeri de locuinţă, o persoană dispărută. Niciun Belsey. Scormoni prin sertare după insignă şi legitimaţie şi le găsi, neştiutoare, fără să aibă habar de comportamentul lui nepotrivit pentru un poliţist. E II R Poliţia Metropolitană, o coroană pe o explozie de argintiu. Atâta tot rămăsese, iată, din el. Părea să fie ceva predestinat.

Porni să verifice maşina de poliţie făcută zob şi descoperi că aceasta aparţinea secţiei de poliţie din Kentish Town. Dădu un telefon.
- Aici Nick Belsey, secţia Hampstead. Una dintre maşinile voastre e în parcarea de la Heath Extension... Nu, a rămas acolo... Nu ştiu... Mersi.

Belsey se încuie în toaletă şi se dezgoli până la brâu. Îşi cercetă chipul. Din nara stângă se întindea o dâră uscată de sânge, peste buze, până pe bărbie. Îşi trecu degetul peste dâră, socotind-o superficială. Vânătăi negre, mari îi înfloriseră pe piept şi pe umărul drept, însă nu-şi rupsese niciun os. Spălă rana şi-şi scoase din gură ce mai rămăsese din dintele rupt. Arăta însufleţit. Ochii inexpresivi de detectiv îşi recăpătau viaţa, însufleţiţi de o lumină ca în vremurile de demult, şi Belsey se întrebă ce însemna asta. Îşi scoase pantalonii, le curăţă turul umezindu-i şi-şi frecă sacoul, îndepărtând partea cea mai rea din murdăria de pe Heath. Îşi puse haina la uscat, îşi trase pantalonii şi se întoarse la birou.

Dispeceratul trimisese o listă de mesaje care-i erau adresate - telefoane primite în ultimele câteva ore. Erau de la nişte indivizi cu care nu mai vorbise de ani întregi, de la nişte rude de departe şi de la colegi de altădată. Ai încercat să dai de mine aseară... Nu-şi amintea să fi sunat pe cineva. O urmă de groază începu să se strecoare în conştiinţa sa. Afară, moliciunea nopţii se evaporase, iar aerul se făcuse aspru, cu norişori precum peliculele de mizerie de pe suprafaţa apei. O zi extraordinară, simţi Belsey. Un soare slab, de iarnă, licărea palid şi totul aducea cumva a copilărie. Un bărbat în cămaşă deschidea un supermarket; un măturător de stradă, pe care Belsey îl ştia, un columbian de şaizeci de ani, înainta măturând şi târşâindu-şi picioarele către staţia de metrou. Pe lângă el treceau grăbiţi comercianţii din centru. Banca, îi veni în minte lui Belsey: ar fi trebuit să-şi anuleze cardul. Dar era un gând fără substanţă. Nu se simţea îndemnat să-şi salveze vechea existenţă. Era ca şi cum fără card nu avea nicio datorie, iar fără datorie, era liber s-o ia la sănătoasa.

Important era să rămână calm.

Belsey netezi hârtia cu infracţiuni pe care o avea pe birou: o bătaie, două spargeri, o persoană dispărută. Îşi alcătuia un plan. Departamentul de coordonare notase ceva în dreptul persoanei dispărute cu jumătate de oră în urmă - "de verificat?" - erau, adică, de părere că cineva ar fi trebuit să arunce o privire, cu toate că dispariţiile adulţilor nu erau treaba poliţiei şi, probabil, atenţia le fusese atrasă de adresă: Bishops Avenue. Bishops era cea mai scumpă stradă din toată zona, aşadar, una dintre cele mai scumpe din lume. Nimeni nu se prefăcea că dispariţia unui bogat era totuna cu cea a unui sărăntoc.

Îndesă un mesaj în biroul sergentului - "Plecat la MisPer" - şi semnă pentru cheile uneia dintre maşinile fără însemne. Apoi coborî, verifică dacă rezervorul conţinea suficientă benzină şi întoarse maşina către Downshire Hill.


Conduse fără întreruperi. Când şi când, mai trecea câte un Land Rover, cu navetişti scuturându-şi ţigările pe geamuri. Mai era însă o jumătate de oră până la ieşirea copiilor de la şcoală, prin urmare traficul era încă fluid. Belsey urcă spre bazinul Whitestone, pe lângă alergătorii matinali, trecu de Spaniard's Inn şi viră la stânga, în opulenţa retrasă a străzii Bishops Avenue.

Ambele părţi ale străzii erau mărginite de conace înşirate unul lângă altul, fiecare dându-şi în vileag stilul propriu de prost-gust bine securizat. Aici se aflau locuinţele unor şeici, prinţi şi rechini financiari, întinse cam pe un kilometru, din Heath până la o zonă cu gunoaie de pe A1. O femeie se afla pe aleea de acces de la numărul treizeci şi şapte, purtând o jachetă peste uniforma roz de menajeră. Era palidă, blondă şi fuma iute, trăgând superficial din ţigară. Casa din spatele ei se înălţa plină de pompă găunoasă. Se lăuda cu două nivele, cărămizi roşii noi, pervazuri albe şi coloane la fel de albe de fiecare parte a uşii principale. Copăcei în ghivece negre mărgineau aleea. Un portdrapel alb fără steag trona în centru; o cărare de pietriş roz ducea către gardul de sârmă al unui teren de tenis.
- N-am pus mâna pe nimic, spuse femeia cercetându-i ochii de poliţist. Vorbea cu accent polonez, lăsând fumul să se strecoare pe la marginea gurii.
- Cum te cheamă? rosti Belsey.
- Kristina.
- Şi faci curat pentru persoana care a dispărut?
- Da.

Trecu pe lângă ea, urcând treptele.
- E cineva înăuntru?
- Nu.

Belsey se zgâi la ferestrele făcute cioburi. Urcă cele patru trepte de piatră netedă şi ajunse lângă uşă, însă menajera rămase în spate.
- Locuia singur?
- Da.
- Alarmele sunt închise complet?
- Da.

Întoarse capul şi o văzu aşteptând ascultătoare în josul treptelor.
- Când l-ai văzut ultima oară? zise Belsey.
- Nu l-am văzut niciodată.
- Nu l-ai văzut niciodată?
- Nu.
- Şi de unde ştii că a dispărut?
- A lăsat un bilet.

Uşa se deschise când Belsey o îmbrânci. Holul de la intrare era de mărimea unei biserici mai mici, cu podea de marmură şi candelabru. În spate, două şiruri de scări spiralate, mochetate cu roşu, se ridicau din ambele laturi ale unei fântâni înalte, fără apă. Belsey intră. Trupul lui rănit apăru în oglinzile lungi dispuse în părţi. Belsey urcă la etajul întâi şi verifică trei dormitoare cu mochetă albă, o baie cu jacuzzi şi savoniere ca nişte cochilii rotunde de aur. Găsi gel de faţă făcut din alge japoneze şi prosoape împăturite, legate cu o fundă argintie. Nu descoperi nicio urmă de sinucidere. Cele mai multe sinucideri la domiciliu se întâmplau în baie, mai puţin în dormitor. Rezidentul casei nu era acolo. Belsey deschise dulăpior după dulăpior, până ce găsi o pereche de mocasini din piele de şarpe. Îşi scoase pantofii uzi şi-şi puse în loc mocasinii. Se potriveau de minune. Pe masa de lângă pat se afla un portofel plin cu carduri pe numele A. Devereux. Nici urmă de bani gheaţă. Căută şi în sertarul alăturat, unde nu găsi decât butoni de cămaşă şi o geantă de voiaj Harrods. Îşi puse pantofii în geantă şi îi duse jos.

Frigiderul din bucătăria principală avea încastrate un televizor şi un radio. Avea un ecran care-ţi spunea cât anume aveau să reziste alimentele. În momentul de faţă pe ecran scria "pui porţionat", deşi înăuntru Belsey nu văzu nici urmă de pui. Descoperi, în schimb, o sticlă de şampanie sigilată, nişte pâine de casă, brânză, lapte semidegresat şi jumătate dintr-un gulaş din cel pentru gătit la microunde. După miros, laptele părea proaspăt. Nu găsi cafea. Puse două felii de pâine în prăjitor şi umplu ceainicul. În congelator erau o pungă cu creveţi şi o sticlă de votcă. De-a dreptul spartan. Se fâţâi pe coridorul de la parter, vreme în care apa din ceainic începea să fiarbă, admirând mulţimea de cărţi din rafturi şi arta modernă de pe pereţi. Ramele erau înflorate şi aurite, arta - minimalistă şi abstractă. Belsey ajunse la un studio îmbrăcat în lemn de stejar, cu o masă de biliard aşezată peste un covor persan. Biletul de sinucigaş se afla pe postavul mesei, scris cu tuş pe o foaie de hârtie cu antet:

Îmi pare rău. Am crezut mult timp că o să fiu în stare s-o ţin tot aşa, dar nu mai e cazul. M-am simţit, în ultimul an, de parcă s-ar fi stins soarele. Vă rog să nu aveţi nicio îndoială că ştiu ce fac şi că aşa e cel mai bine. Am încercat să mă asigur că toate hârtiile sunt în regulă, ca să nu mai provoace probleme în plus. Alex Devereux.

Ce politicos, cugetă Belsey. Nu avea destinatar. Poate era adresată personalului. Şi cine semna un bilet de sinucigaş cu numele complet? Hârtia era grea, cu sigla firmei producătoare. Avea imprimată adresa casei de pe Bishops şi un motto: "Speranţa e Veşnic Vie". Belsey compară scrisul de mână al lui Devereux cu hârtiile din sertar şi văzu că se potriveşte. Verifică temperatura apei de la robinetele băii şi încuietorile ferestrelor. Când trase ivărul, o uşă de la ultimul etaj se deschise. Ducea pe acoperiş.

Belsey ieşi şi pufni, minunându-se. O piscină infinită, înconjurată de şezlonguri, cu apa vălurindu-se în bătaia uşoară a brizei matinale. Niciun cadavru plutind. Belsey zări, jos, peluza şi terenul de tenis, marginile proprietăţii, terenuri de joc şi apoi, dincolo de acestea, cartierul Heath însuşi, cu clădirile sale ca nişte ramuri zgâriind cerul.

Belsey porni agale, coborând scările către camera de zi, unde începu să-şi facă de lucru cu telecomanda unui aparat cu ecran plat. Îşi întinse unt pe pâine şi citi din nou biletul în timp ce mânca. Apoi ieşi afară şi-şi aruncă pantofii distruşi pe bancheta din spate a maşinii fără însemne.

O găsi pe Kristina rezemată de zid.
- Vreun semn că domnul Devereux ar fi intrat în încurcături? întrebă Belsey.
- Nu.
- De când lucrezi pentru el?
- De două luni.
- Ceva neobişnuit azi în legătură cu casa?
- Nu.
- Lipseşte vreun automobil?
- Nu ştiu.
- În ce domeniu lucra?
- Afaceri.
- Ei, nu mă-nnebuni!

Belsey străbătu proprietatea, ajungând la grădină: furtun, magazie, saci cu îngrăşământ, obişnuitele camere de luat vederi şi garduri de sârmă. Iarba era încă acoperită cu o pojghiţă delicată de brumă, neatinsă. Nimeni nu pretindea că sinucigaşii bogaţi erau aidoma cu săracii, dar nici că se sinucideau din motive diferite.

Menajera îi întinse cheile casei cu un aer solemn, de ceremonie. Poate aşa făceau prin locurile de unde venea ea, cugetă Belsey. Poate vedea aşa ceva mai mereu.
- Vrei să bei ceva? întrebă Belsey.
- Nu, răspunse ea.


Belsey conduse până la parcarea din Heath. Luaseră maşina de poliţie de-acolo. Totul fusese curăţat lună, până şi sticla spartă.

Luă sfeşnicul şi se duse până la templul masonic din Kentish Town. Acesta era găzduit de o casă modestă, din cărămidă roşie, aflată lângă o măcelărie care vindea carne fără chimicale. Uşa era deschisă. Belsey parcă şi păşi înăuntru. Mirosul de umezeală al coridorului îi trezea amintiri. Mai fusese aici. Cum intrase? Un bărbat pe care nu-l recunoscu lustruia nişte argintărie. Nu făcea parte din poliţie, ghici Belsey. Avea un aspect sănătos, purta un pulover cu anchior şi capul chel îi lucea.
- Am găsit chestia asta, spuse Belsey punând sfeşnicul între ei. E al dumitale? Masonul se uita perplex.
- Unde l-aţi găsit, fir-ar?
- Într-o maşină abandonată.

Bărbatul se scărpină în cap:
- Mersi.
- Presupun că n-ai văzut un telefon mobil pe-aici, pe undeva.
- Un telefon? Nu. Mă tem că nu.
- OK. Mulţumesc.

Belsey aruncă o ultimă privire împrejur. Încercă să analizeze ce camere de luat vederi îi surprinseseră imaginea noaptea trecută, care anume ar fi putut să înregistreze figura şoferului. Nu-şi amintea să fi intrat în sediul Lojei, însă ţinea minte că se preumblase pe podeaua haşurată. În susul zidului era scris ceva în ebraică, cu litere aurite. Literele ininteligibile păreau să aibă ceva furios. Îşi aminti că-l puseseră pe gânduri.
- Pot să întreb, spuse, ce-i cu scrisul ăla?
- În ebraică? Zice: "Piatra lepădată de zidari a ajuns în capul unghiului". Versetul 22 din Psalmul 118.
- Şi ce înseamnă?
- Ah, zise omul zâmbind şi conducându-l acum pe Belsey afară, în lumina palidă a soarelui. E o poveste lungă.
- Dacă aş vrea să mă înscriu..., zise Belsey.
- Vreţi să vă alăturaţi masonilor?
- M-am tot gândit.
- Aş putea să vă pun în legătură cu un membru. Bărbatul, acum că ieşiseră din templul lui, era indulgent. Cel mai bine ar fi ca, mai întâi, să staţi un pic de vorbă. Oamenii au o mulţime de prejudecăţi. Treceţi pe aici într-o seară.
- Aşa o să fac, mulţumesc.
- Eu vă mulţumesc, spuse masonul, pentru sfeşnic. Dacă vreţi să aflaţi mai multe, daţi-mi de ştire.

Nu-i oferi nicio carte de vizită. Belsey ieşi la loc printre dărăpănăturile de pe strada Kentish Town High. Intră în Centrul de Informare Publică şi luă un fluturaş pe care se vedea scris "Cum să te descurci cu Falimentul". Apoi o porni pe lângă canal spre Starbucks. Îi mai rămăsese mărunţiş exact de-o cafea. Se aşeză mai în fundul localului. Citi fluturaşul: Faceţi-vă o listă cu cheltuielile de zi cu zi. Fiţi sincer. Întoarse fluturaşul pe cealaltă parte şi încercă să-şi amintească noaptea de dinainte. Trebuie s-o fi pornit spre nord, probabil în căutarea unui păhărel de noapte bună. Îşi aminti că intrase într-un magazin să-şi ia ţigări şi nu-şi mai găsise portofelul. Asta era la un cvartal de poliţia din Kentish Town. Îşi bău cafeaua, urmărind puhoaiele de turişti cum curg dinspre strada Camden High spre Euston, apoi ieşi.