Copilul german

Absentă, băgă în gură o caramea cu ciocolată Dumlekola, pentru a se consola, în timp ce aruncă o privire spre caietele aflate pe birou, lângă computer. Textul limpede al mamei sale îi cerea imperios atenţia. Era dezbinată între teama de a se uita la cele scrise de Elsy şi curiozitatea legată de ce ar fi putut găsi. Încetişor, se întinse după primul caiet. Îl cântări în mână. Era subţire, asemănător maculatoarelor folosite în şcoala primară. Erica îşi trecu degetele peste copertă. Numele fusese scris cu stiloul însă, odată cu trecerea anilor, cerneala albastră pălise. Elsy Moström. Acela fusese numele de domnişoară al mamei sale. Luase numele de Falck în urma căsătoriei cu tatăl Ericăi. Erica deschise caietul cu precauţie. Paginile erau liniate cu albastru. În partea de sus era trecută data: 3 septembrie 1943. Citi prima propoziţie:
Nu se mai termină odată războiul acesta?

Fjällbacka, 1943

Nu se mai termină odată războiul acesta?

Elsy ronţăi capătul stiloului, gândindu-se la ce ar mai fi putut scrie. Cum să transpună în cuvinte sentimentele pe care le avea în legătură cu acel război care nu implica şi propria

ei ţară, dar totuşi o făcea? Îi părea ciudat faptul că scria un jurnal. Nu ştia de unde-i venise ideea, însă era ca şi cum simţise nevoia de a-şi formula toate gândurile cu privire la traiul pe care îl ducea, trai ce-i era atât familiar, cât şi necunoscut.

Din unele puncte de vedere, abia dacă îşi mai amintea vremurile dinainte de război. Avea treisprezece ani, curând urma să împlinească paisprezece; avusese doar nouă ani la izbucnirea conflictului. De-a lungul primilor ani, ei nu observaseră prea mari diferenţe, cu toate că adulţii păreau să acorde lucrurilor o atenţie sporită, devenind brusc interesaţi de ştiri, atât de cele din ziare, cât şi de cele de la radio. Atunci când stăteau în sufragerie şi ascultau radioul, păreau agitaţi, temători şi, într-un mod straniu, captivaţi. În ciuda situaţiei, evenimentele ce se desfăşurau în lume erau captivante - ameninţătoare, însă captivante. În rest, viaţa părea cam la fel ca şi până atunci. Vasele plecau în larg, apoi se întorceau acasă. Uneori, captura era bună. Alteori nu. Pe ţărm, femeile îşi vedeau de sarcinile zilnice - aceleaşi sarcini pe care le îndepliniseră şi mamele, şi bunicile lor. Aveau copii de născut, rufe de spălat, case de rânduit. Era un ciclu nesfârşit, însă războiu' ameninţa să le tulbure atât deprinderile obişnuite, cât şi realitatea de zi cu zi. Încă din copilărie, ea fusese conştientă de acea tensiune mocnită. Iar în clipele respective, războiul aproape că venise peste ei.
- Elsy? îşi auzi mama strigând-o de la parter.

Închise repede caietul, punându-l în sertarul de sus al micului său birou aflat lângă fereastră. Îşi petrecuse atât de multe ore stând la el, făcându-şi temele, însă odată încheiată perioada şcolii, biroul nu-i mai servea la nimic. Se ridică, îşi netezi fusta, apoi coborî la mama sa.
- Elsy, mă poţi ajuta cu apa?

Chipul mamei părea sleit şi cenuşiu. Îşi petrecuseră întreaga vară locuind în cămăruţa de la subsol, în vreme ce restul casei îl închiriaseră vizitatorilor estivali. Pentru banii primiţi, trebuiau să spele, să gătească şi să-i servească pe chiriaşi - un avocat din Göteborg, alături de soţia lui şi de cei trei copii neastâmpăraţi - cu toţii extrem de pretenţioşi. Mama lui Elsy, Hilma, fusese nevoită să lucreze neîncetat, cât era ziua de lungă, ba chiar şi seara, spălând rufe, pregătind coşuri de picnic pentru excursiile lor cu barca şi făcând ordine după ei prin casă. În acelaşi timp, mai trebuia să se ocupe şi de propriile ei treburi.
- Stai jos şi te odihneşte o clipă, mamă, zise cu blândeţe Elsy, punându-i şovăitor mâna pe umăr.

Hilma tresări când îi simţi atingerea. Niciuna din ele nu era obişnuită cu atingerile, însă după o scurtă pauză, femeia îşi puse propria-i mână peste cea a fetei sale şi se cufundă, recunoscătoare, într-un scaun.
- Chiar era timpul să plece. N-am mai întâlnit vreodată oameni aşa de exigenţi. "Hilma, poţi, te rog, să... Hilma, te superi dacă... Hilma, ai putea oare să..."

Le imită accentul de orăşean, apoi îşi duse, alarmată, mâna la gură. Nu se cădea să arate atât de multă lipsă de respect faţă de oamenii avuţi. Era important să-şi vadă lungul nasului.
- E de înţeles că eşti obosită. N-a fost simplu să ai de-a face cu ei.

Elsy turnă şi ultima rămăşiţă de apă într-o cratiţă, apoi o aşeză pe aragaz. Când apa clocoti, amestecă nişte înlocuitor de cafea şi puse pe masă o ceaşcă pentru Hilma şi una pentru sine.
- Mai aduc apă într-o clipă, mamă, dar mai întâi, să bem nişte cafea.
- Eşti o fată bună.

Hilma sorbi din surogatul searbăd. La ocazii speciale, îi plăcea să-şi bea cafeaua ţinând un cub de zahăr între dinţi. Doar că în vremurile acelea, zahărul se găsea rar şi, pe deasupra, nu era la fel cu erzaţ de cafea.
- A zis tata când se va întoarce? spuse Elsy, plecându-şi privirea.

Pe timp de război, acea întrebare avea o încărcătură mult mai puternică. Nu trecuse mult de când Öckerö fusese atacat cu torpile şi se scufundase, luând cu sine întregul echipaj aflat la bord. De când cu incidentul respectiv, un ton fatidic se strecurase în rostirea vorbelor de "rămas-bun", dinainte de orice nouă plecare. Însă munca trebuia făcută. Aveau mărfuri de livrat şi peşti de pescuit. Aşa se scurgea viaţa lor, indiferent că era sau nu război. Trebuiau măcar să fie recunoscători pentru faptul că se permisese continuarea deplasării de cargoboturi înspre şi dinspre Norvegia. În plus, era considerat mai puţin primejdios decât circularea cu salvconduct, desfăşurată în afara blocadei. Vasele din Fjällbacka puteau continua să pescuiască şi, cu toate că uneori captura era mai slabă decât înainte, veniturile puteau fi suplimentate prin efectuarea unor transporturi înspre şi dinspre porturile norvegiene. Tatăl lui Elsy venea deseori acasă cu gheaţă din Norvegia şi, dacă norocul era de partea lui, aducea şi marfă, la întoarcere.
- Aş vrea doar ca...

Hilma se cufundă în tăcere, dar apoi continuă.
- Aş vrea doar ca el să fie mai prudent.
- Cine? Tata? zise Elsy, cu toate că ştia prea bine la cine se referea mama ei.
- Da, îi răspunse Hilma, făcând o grimasă, în vreme ce luă o nouă gură de cafea. Îl are cu el în călătoria asta pe băiatul doctorului şi... ei bine, tot ce pot spune e că nu-i a bună.
- Axel e un băiat curajos; va face tot ce-i stă în putinţă. Şi sunt sigură că tata îi va da tot ajutorul posibil.
- Dar riscurile..., zise Hilma, dând din cap. Riscurile pe care şi le asumă atunci când îi are cu el pe flăcău şi pe prietenii lui... Nu pot să nu mă gândesc că-i vor atrage în cine ştie ce primejdie pe tatăl tău şi pe ceilalţi.
- Trebuie să facem tot posibilul pentru a-i ajuta pe norvegieni, şopti Elsy. Gândeşte-te cum ar fi fost să ne aflăm noi în locul lor. Atunci, noi am fi avut nevoie de ajutorul lor. Axel şi prietenii lui fac mult bine.
- Hai să nu mai vorbim despre asta. Ai de gând să aduci odată apa aia?

Părând necăjită, Hilma se ridică şi merse până la chiuvetă pentru a-şi clăti ceaşca de cafea. Dar Elsy nu se simţi jignită. Ştia că mama ei se purta aşa din cauza grijilor. Cu o ultimă privire către spinarea mamei, gârbovită înainte de vreme, Elsy apucă găleata şi porni să aducă apă de la fântână.


Spre mirarea sa, lui Patrik îi făcea plăcere să meargă la plimbare. În ultimii ani, nu prea avusese timp să facă mişcare, însă dacă ar fi putut să se plimbe în fiecare zi, pe durata concediului de paternitate, ar fi avut şansa să scape de burta pe care-o căpătase în ultima vreme. De asemenea, faptul că Erica tăiase din dulciuri dăduse roade, ajutându-l să slăbească vreo câteva kilograme.

Trecu de benzinărie şi continuă să meargă, în ritm alert, de-a lungul drumului spre sud. Maia stătea în cărucior, cu faţa înainte, gângurind fericită. Îi plăcea la nebunie să fie afară şi îi întâmpina pe toţi cei care le ieşeau în cale cu un "Bună" voios şi un zâmbet larg. Era ca o mică rază de soare, deşi putea fi şi extrem de neastâmpărată, dacă îşi punea ambiţia. "Pesemne a moştenit asta de la Erica", se gândi Patrik.

Mergând în continuare de-a lungul drumului, se simţea din ce în ce mai satisfăcut de viaţa sa. Aştepta cu nerăbdare să capete o nouă rutină zilnică, în plus, era plăcut să aibă în sfârşit casa numai pentru ei. Nu că l-ar fi deranjat Anna şi copiii ei, dar încercările de a locui împreună sub acelaşi acoperiş, lună de lună, se dovediseră istovitoare. Singura problemă era acum să o mulţumească şi pe mama lui. Mereu se simţise prins undeva la mijloc, între ea şi Erica. Fireşte că-i înţelegea frustrarea Ericăi, cauzată de obiceiul mamei sale de a le critica abilităţile de părinţi, ori de câte ori venea în vizită. Însă chiar şi-aşa, ar fi dorit din partea Ericăi o abordare similară cu a lui, şi anume, să nu-şi plece urechea la spusele mamei. În definitiv, Kristina locuia singură, având puţine lucruri care să-i ocupe timpul, printre ele numărându-se fiul ei şi familia acestuia. Lotta, sora lui Patrik, locuia în Göteborg şi, cu toate că distanţa nu era mare, Kristinei îi venea mai uşor să-i viziteze pe Patrik şi pe Erica. Uneori se dovedise a le fi de mare ajutor. În câteva ocazii, cei doi reuşiseră să ia cina în oraş, timp în care Kristina se ocupase de bebeluş şi... ei bine, Patrik şi-ar fi dorit ca soţia lui să vadă mai des jumătatea plină a paharului.
- Ia, ia! strigă Maia, entuziasmată, arătând cu degetul atunci când trecură pe lângă caii ce păşteau pe izlaz.

Aceştia se opriră un moment, privindu-i; lui Patrik nu îi erau prea dragi acele creaturi, dar se vedea nevoit să o recunoască - într-adevăr, caii din rasa Fjord chiar erau frumoşi şi păreau relativ inofensivi. Îşi propuse ca data următoare să ia cu el câteva mere şi nişte morcovi. După ce Maia se sătură să-i privească, merseră pe ultima porţiune de drum spre moară, de unde urmau să se întoarcă spre Fjällbacka.

Odată ajunşi destul de aproape încât să zărească turla bisericii ivindu-se peste culmea dealului, Patrik observă o maşină cunoscută. Nu avea luminile albastre aprinse, nici sirena pornită, aşa că nu putea fi o situaţie de urgenţă. Cu toate acestea, îşi simţi pulsul accelerându-i-se. Abia ce trecu primul vehicul al poliţiei, că apăru şi cel de-al doilea. Patrik se încruntă. Ambele maşini; însemna că era vorba de ceva grav. Făcu semn cu mâna atunci când primul vehicul ajunse cam la o sută de metri distanţă. Maşina încetini, iar Patrik se duse să stea de vorbă cu Martin, care era la volan. Maia dădu nerăbdătoare din mâini. În lumea ei era mereu distractiv atunci când apărea ceva nou.
- Bună, Hedström. Ai ieşit la plimbare? zise Martin, făcându-i Maiei cu mâna.
- Ei bine, omul trebuie să se menţină în formă... Ce se întâmplă?

Cea de-a doua maşină a poliţiei veni din urmă, după care opri. Patrik le făcu semn cu mâna lui Bertil şi Gösta.
- Bună, sunt Paula Morales.

Abia atunci, Patrik observă că lângă Martin se afla o femeie îmbrăcată în uniformă de poliţie. Dădu mâna cu ea şi se prezentă, după care Martin îi răspunse la întrebare.
- Am fost anunţaţi că s-a descoperit un cadavru. Chiar aici, în zonă.
- Bănuiţi vreun joc murdar? întrebă el, încruntându-se.

Martin dădu din umeri.
- Momentan, nu ştim nimic. Doi puşti au găsit cadavrul şi ne-au sunat.

Maşina de poliţie din spatele lor claxonă, făcând-o pe Maia să tresară.
- Uite ce e, Patrik, zise Martin, grăbit. N-ai putea să urci şi să vii cu noi? Nu mă simt prea confortabil cu... ştii tu cine, spuse el, făcând semn spre cealaltă maşină.
- Nu ştiu dacă e o idee prea bună, răspunse Patrik. O am cu mine pe asta mică... şi, vezi tu, teoretic sunt în concediu.
- Te rog, zise Martin, înclinându-şi capul. Vino doar şi aruncă o privire. Te duc eu acasă după aceea. Căruciorul are loc în portbagaj.
- Dar n-ai maşina echipată cu scaun pentru copii.
- Ah, ai dreptate. Ce-ar fi să mergi pe jos până la locul faptei? E chiar după colţ. Prima stradă la dreapta, a doua casă, pe partea stângă. Scrie "Frankel" pe cutia de scrisori.

Patrik ezită, dar un nou claxon venit dinspre a doua maşină îl făcu să ia o hotărâre.
- În regulă, voi veni pe jos, doar cât să arunc o privire. Însă va trebui să ai grijă de Maia, cât timp voi merge eu înăuntru. Şi să nu cumva să afle Erica. S-ar înfuria cumplit dacă ar afla că am dus-o pe Maia într-un posibil loc al crimei.
- Promit, zise Martin, făcându-i cu ochiul.

Îi făcu semn lui Bertil, apoi băgă maşina în viteza întâi.
- Ne vedem acolo.
- În regulă, spuse Patrik, măcinat de puternicul sentiment că ulterior avea să regrete.

Curiozitatea însă avu câştig de cauză în faţa instinctului de autoconservare; întoarse căruciorul şi se îndreptă grăbit spre Hamburgsund.
- Tot ce e din pin trebuie să dispară!

Anna stătea cu mâinile-n şolduri, încercând să adopte o expresie pe cât se putea de severă.
- Dar ce-are pinul? zise Dan, scărpinându-se în cap.
- E urât! Cum poţi să întrebi aşa ceva? spuse Anna, izbucnind în râs. Nu te speria, dragul meu... Însă chiar va trebui să insist. Nu există nimic mai urât decât mobilierul din pin. Iar patul acela le întrece pe toate. În plus, nu vreau să dorm în acelaşi pat pe care l-ai împărţit cu Pernilla. Pot să locuiesc în aceeaşi casă, dar nu pot dormi în acelaşi pat.
- Asta e de înţeles. Dar va fi costisitor să cumpărăm o grămadă de mobilă nouă.

Părea îngrijorat. Atunci când el şi Anna deveniseră un cuplu, Dan renunţase la planul de a vinde casa, însă tot le era greu să o scoată la capăt.
- Am banii pe care mi i-a dat Erica, atunci când a achiziţionat partea mea din casa părintească. Hai să folosim o parte din ei pentru a cumpăra lucruri noi. Putem face asta împreună sau îmi poţi da mână liberă - dacă te aventurezi.
- Crede-mă, aş prefera să nu iau hotărâri cu privire la mobilă, zise Dan. Cât timp nu e prea fistichie, poţi lua orice îţi trece prin minte. Ei, gata cu vorbăria, ia vino tu aici şi ia-mă în braţe.

Ca de obicei, lucrurile începură să se aprindă, iar Dan tocmai îi desfăcea sutienul Annei, când uşa de la intrare se deschise şi cineva îşi făcu apariţia. Dat fiind că bucătăria se vedea bine dinspre hol, era clar ce anume se petrecea acolo.
- Isuse, ce dezgustător! Nu-mi vine să cred că vă faceţi de cap în bucătărie!

Roşie de furie, Belinda trecu în goană pe lângă ei şi se îndreptă spre camera sa. Odată ajunsă în capul scărilor, se opri şi strigă:
- Eu mă duc să locuiesc cu mama - m-aţi auzit? Măcar acolo nu va trebui să vă văd pe voi băgându-vă limbile în gură toată ziua! E scârbos! M-aţi auzit?

Poc! Uşa de la camera Belindei fu trântită cu putere, după care se auzi cheia întorcându-se în broască. O clipă mai târziu începu să duduie muzica, atât de zgomotos, încât făcea ca farfuriile de pe masă să se clatine şi să zornăie în ritmul cântecului.
- Hopaa, zise Dan cu o mină crispată, uitându-se către tavan.
- Da, "hopaa" e cuvântul cel mai potrivit, spuse Anna, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui. Chiar nu îi e uşor fetei.

Luă farfuriile zornăitoare şi le puse în chiuvetă.
- Ştiu, dar va trebui să accepte faptul că există cineva în viaţa mea, zise Dan, părând iritat.
- Încearcă doar să te pui în locul ei. Mai întâi tu şi Pernilla aţi divorţat, apoi o grămadă de... - îşi cântări cu grijă vorbele - iubite care s-au perindat pe aici, după care mai apar şi eu în tablou, şi mă mut la tine cu doi copii mici. Belinda abia dacă are şaptesprezece ani, lucru care oricum e dificil, asta fără să mai fie nevoită să se obişnuiască şi cu apariţia în casă a trei străini.
- Ai dreptate, sunt conştient de asta, oftă Dan. Însă n-am idee cum să mă port cu o adolescentă. Adică... ar trebui să o las în pace, ori asta o va face să se simtă neglijată? Sau ar trebui să încerc să stau de vorbă cu ea, riscând astfel să creadă că sunt prea insistent? Ar trebui să existe un manual cu instrucţiuni pentru asemenea situaţii.

Anna râse.
- Cred că au omis să vă împartă manualele, în sala de maternitate. Dar te-ai putea strădui să discuţi cu ea. Dacă-ţi trânteşte uşa-n nas, măcar ai încercat. După care va trebui să încerci iar. Şi iar. Îi e teamă că te va pierde. Îi e teamă că va pierde dreptul de a fi copil. Îi e teamă că, odată mutaţi aici, vom pune noi stăpânire pe tot. Şi e de înţeles.
- Ce-am făcut să merit o femeie aşa de înţeleaptă? zise Dan, trăgând-o pe Anna aproape.
- Nu ştiu, spuse Anna zâmbind şi cuibărindu-şi chipul la pieptul lui. Bagă de seamă, nu sunt prea înţeleaptă. Ţi se pare doar, prin comparaţie cu fostele cuceriri.
- Ai grijă, râse Dan, strângând-o şi mai puternic în braţe. Dacă o ţii tot aşa, s-ar putea să păstrez până la urmă patul de pin.
- Deci vrei să stau aici sau nu?
- Bine, ai câştigat. E ca şi dispărut.

Râseră amândoi şi se sărutară. La etaj, muzica pop continua să duduie la un volum asurzitor.

Martin îi văzu pe băieţi de îndată ce viră pe aleea din faţa casei. Stăteau deoparte, cu braţele încrucişate la piept şi dârdâind. Aveau feţele palide şi părură vizibil uşuraţi la apariţia maşinilor de poliţie.
- Martin Molin, zise el, strângându-i mâna primului băiat care, bombănind, se prezentă drept Adam Andersson.

Celălalt băiat făcu doar semn cu mâna dreaptă, scuzându-se, cu o mină jenată.
- Am vomat şi m-am şters apoi cu... Ăă, nu cred că ar fi indicat să vă strâng mâna.

Înţelegător, Martin făcu semn din cap.
- În regulă, ce s-a petrecut de fapt aici?

Se întoarse spre Adam, care părea mai puţin tulburat. Acesta era mai scund decât prietenul său, cu păr blond, zburlit, şi cu o erupţie acneică agresivă pe obraji.
- Ei bine, lucrurile stau în felul următor...

Adam se uită înspre Mattias, care doar dădu din umeri, făcându-l astfel să continue.
- Ei bine, aveam de gând să mergem înăuntru şi să aruncăm o privire, din moment ce părea că bătrânii plecaseră.
- Bătrânii? zise Martin. Deci locuiau aici două persoane?
- Doi fraţi, îi răspunse Mattias. Nu ştiu cum îi cheamă, însă probabil că mama ştie. Ea le-a tot ridicat corespondenţa, începând cu luna iunie. Unul din fraţi pleacă mereu pe timpul verii, însă celălalt nu. Doar că de data asta, nimeni nu mergea să ia corespondenţa din cutie, deci ne-am imaginat că...

Lăsă fraza neterminată şi îşi plecă privirea. Încă mai avea o muscă moartă pe unul dintre pantofi. Scutură, dezgustat, din picior, în încercarea de a o îndepărta.
- El e bărbatul care zace mort în casă? zise apoi, ridicându-şi privirea.
- Pentru moment, tu ştii mai multe decât noi, spuse Martin. Dar continuă. Vă gândeaţi să mergeţi înăuntru, apoi ce s-a întâmplat?
- Mattias a găsit o fereastră deschisă şi s-a căţărat primul, zise Adam. Pare amuzant acum, fiindcă la ieşire, am descoperit că uşa principală era deschisă. Aşa că am fi putut intra pe-acolo, pur şi simplu. În orice caz, Mattias a intrat pe fereastră şi m-a tras după el. Când am sărit pe podea, am băgat de seamă că se auzeau nişte pârâituri atunci când păşeam, dar nu am văzut ce era, din cauza întunericului.
- Întuneric? îl întrerupse Martin. De ce era întuneric?

Cu coada ochiului, văzu că Gösta, Paula şi Bertil se aflau acum în spatele lui, ascultând.
- Toate jaluzelele erau lăsate în jos, explică răbdător Adam. Însă noi am ridicat jaluzeaua de la fereastra prin care am intrat şi atunci am văzut că podeaua era acoperită cu muşte moarte. Iar mirosul era oribil.
- Într-adevăr, era oribil, prinse curaj Mattias, părând a se lupta cu o nouă stare de greaţă.
- Şi apoi? zise Martin, încercând să nu se abată de la discuţie.
- Apoi am pătruns în cameră, iar scaunul de la birou era întors cu spatele la noi, aşa că nu ne-am putut da seama ce era acolo. Însă aveam sentimentul că... ei bine, m-am uitat şi eu la CSI şi, având în vedere mirosul groaznic şi muştele moarte... nu trebuia să fii un geniu ca să-ţidai seama că a murit cineva acolo. Aşa că m-am dus până la scaun şi l-am întors. Iar el era acolo!

Pesemne că tabloul era încă prea intens pentru Mattias; acesta se întoarse şi vomă pe iarbă. Se şterse apoi la gură, şoptind:
- Scuze!
- E-n regulă, zise Martin. Cu toţii am reacţionat identic la un moment dat, când am fost confruntaţi cu un cadavru.
- Eu nu! spuse arţăgos Mellberg.
- Nici eu, rosti Gösta, laconic.
- Şi nici eu, adăugă Paula.

Martin se uită la ei peste umăr, cu o expresie aspră.
- Arăta aşa de scârbos, îi informă Adam.

În ciuda şocului, situaţia părea să-i ofere băiatului o oarecare satisfacţie. În spatele lui, Mattias se gârbovise şi vărsa din nou, însă părea că-şi golise deja conţinutul stomacului.
- Ar putea cineva să-i ducă pe băieţi la casele lor? spuse Martin, întorcându-se spre colegii lui.

La început nu primi niciun răspuns, apoi Gösta zise:
- Îi duc eu. Haideţi, băieţi, urcaţi în maşină.
- Locuim foarte aproape, zise Mattias, vlăguit.
- Atunci vă duc pe jos până acasă, replică Gösta, făcându-le semn să-l urmeze.

Cei doi merseră agale în urma lui, ca nişte adolescenţi tipici
- Mattias cu o expresie recunoscătoare, în vreme ce Adam era vădit decepţionat de faptul că avea să rateze desfăşurarea evenimentelor.

Martin îi urmări cu privirea până când, odată trecuţi de colţ, se făcură nevăzuţi, apoi spuse, cam fără chef:
- Ei bine, haideţi să vedem ce-avem aici.

Bertil Mellberg îşi drese vocea.
- Eu n-am nicio problemă cu cadavrele, absolut nicio problemă; am văzut destule la viaţa mea. Însă cineva ar trebui să verifice... împrejurimile. Poate ar fi bine ca eu să mă ocup de sarcina asta, având în vedere că sunt şeful vostru şi poliţistul cu cea mai vastă experienţă, spuse el, dregându-şi iar vocea.