Bibliocaust şi bibliofilie

Moderate de Jean-Philippe de Tonnac, convorbirile dintre Jean-Claude Carrière şi Umberto Eco, reunite sub titlul Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, mi-au amintit, cumva în mod previzibil, de o altă carte de conversaţii, şi anume cele dintre Ernesto Sábato şi Carlos Catania. Poate că ideea de dialog, în sine, mă duce automat spre Între scris şi sânge, regalul conversaţional Sábato-Catania. Sau, poate, recurenţa unei teme culturale nuanţate superb de Eco şi Carrière mi l-a amintit pe Sábato vorbind despre tango, rezultatul unei memorii aproape atavice a unei siluete feminine, singurul lucru, poate, pe care îl recuperează bărbatul argentinian dintr-un trecut aflat în penumbră.

Bref.

Cuplul Carrière-Eco e savuros, fără a fi original, incitant, fără a fi pe aceeaşi lungime de undă, ludic, fără a declama catedratic predicţii înspăimântătoare. Doi oameni cu biblioteci interioare impresionante vorbesc despre viitorul cărţii întorcându-se, nu o dată, spre trecutul ei. Deviază piatra aruncată în geamul Internet-ului şi a televiziunilor. Discută despre mnemotehnică, despre diferenţele dintre generaţii, despre ideea de suport al informaţiei, de la papirus la DVD, despre bibliofili, colecţionari, librari, cititori împătimiţi şi cititori veleitari, din rasa celor care expun cărţi în bibliotecă pe principiul bibeloului afişat în defuncta vitrină.

Una dintre cele mai puternice idei ale conversaţiilor, însă, rămâne cea, exprimată încă de la început, cu privire la incapacitatea noastră de a cunoaşte, de a fi siguri. Cei mai mari scriitori ai epocilor trecute nu sunt decât cei mai mari scriitori ale căror creaţii s-au păstrat până la noi. Obsesia omenirii pentru dezastru, pentru subminarea propriului efort de creaţie ne văduveşte de certitudine. Ierarhizăm doar pe baza lucrurilor cunoscute. Şi totuşi, aşa cum subliniază, de altfel, şi Jean-Philippe de Tonnac, în prefaţa convorbirilor, ne raportăm la Eschil, Sofocle şi Euripide conştienţi fiind că niciunul din ei nu e amintit în Poetica lui Aristotel. Sunt amintiţi alţii, despre care nu ştim mare lucru. De unde întrebarea legitimă: "Ceea ce s-a pierdut era oare mai bun, mai reprezentativ pentru teatrul grec decât ceea ce s-a păstrat? Cine va risipi vreodată îndoiala?"

E o idee care te pune pe gânduri şi care, în ceea ce mă priveşte, cel puţin, a rămas undeva, în fundal, imposibil de estompat de display-ul luxurianţei culturale a cineastului francez şi a scriitorului italian.

Ştiam de suficient de mult timp că nu fac parte dintre cei panicaţi de extincţia cărţii, la umbra pixelilor atotputernici. Ca şi Eco, nu cred că ne vom apuca, vreodată, să citim Război şi pace pe calculator, în primul rând pentru că ne-ar durea prea tare ochii - în câteva ore sesiunea de lectură ar trebui întreruptă pe motiv de incapacitate fizică. Înspăimântătoare, însă, mi se pare necunoaşterea în care au căzut autori, biblioteci, culturi, civilizaţii (nu ştiu de ce, dar primii mari dispăruţi care-mi vin în minte sunt etruscii)...

Ignoranţa noastră e rezultatul unei selecţii de secole în care valoarea e un criteriu secundar. Când o bibliotecă arde, salvezi din ea ce poţi. Câteodată, nimic. Câteodată tot ce rămâne e amintirea unei flăcări, izbucnite la Alexandria sau în casa de-o viaţă a lui Toni Morrison, care mistuie memoria generaţiilor viitoare. Nu a celor trecute. Viitorul e cel care poartă pe umeri povara îndoielii, frustrarea pierderii unor comori care fac cuvinte de tipul "inestimabil" să capete, într-adevăr, sens (cum poţi estima ceva pe care nu mai ai cum să-l cunoşti, să-l compari, să-l evaluezi?).

Cu toţii ne temem de necunoscutul care ne aşteaptă. E un truism care ne leagă unii de ceilalţi, ca indivizi. Poate că nu acesta este, însă, necunoscutul cel mai înspăimântător. Nu ce ne aşteaptă, ci, dimpotrivă, ce a fost. Ce e definitiv. Încheiat. Uitat înainte ca noi să fi avut vreun cuvânt de spus.

Poate că, mai mult decât de orice altceva, ar trebui să ne temem de trecut.