întreaga zi te-am ocolit, am plâns
şi ţi-am găsit mocneli de-alcool sub piele.
Frunze de nuc am mestecat în gură,
te-am mirosit sub braţ,
un pâlc de maci am smuls
cu rădăcini
şi ţi-am sfărmat pământul între sâni.
Umbre subţiri spre tine am adus
apoi în păr m-ai năbuşit, învins,
cale de câţiva ani m-ai îngropat
până când ziua a apus
şi mi-am scos genele prin părul tău
întunecat.
O, cât de mult am fost prin lunci,
acum stau într-un râu adânc, plecat,
cu trupul meu inert şi tu mă speli,
eşti două mâini fierbinţi pe spate-n sus.
De-aici văd lumea întoarsă între maluri
acum, când totul pare mai întins,
acum când mult m-am risipit, străin...
Iar tu eşti frica mea şi îndurare,
sunt singur de presingur şi nu ştii,
de-acum am să vorbesc mai aspru,
căci tu eşti vina mea, tu poţi să fii,
tu poţi fi vină, cum nimic nu ştii...
De-aici văd ziua-ntoarsă, tu mă speli,
sunt obosit, noaptea apasă-n ape;
prea mult ne-am risipit şi porţi se trag,
vei fi un nou prilej de întristare,
vei fi o nouă nerostire,
teamă.
Notă: Poezia de mai sus face parte din volumul: Dinu Flămând, Opera poetică, Editura Cartier, Colecţia Poesis, Chişinău, 2007, 216+244 p.
