Un intelectual nu-şi poate suspenda spiritul critic

Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Carmen Muşat, sîntem în zilele referendumului pentru demiterea actualului Preşedinte; şi dumneavoastră, spre deosebire de alţi intelectuali ai noştri, nu ezitaţi să vă exprimaţi convingerile civic-politice, asumîndu-le public.
Puteţi contura un "grafic" al opţiunilor dvs., de la primele alegeri postrevoluţionare, din mai 1990, la referendumul acesta? Ce aţi ales, succesiv, şi de ce? Pe cine aţi votat, pentru a fi reprezentată, şi în numele căror valori? Care a fost politicianul care v-a dezamăgit cel mai puţin? Dar cel mai mult?
 
Carmen Muşat: Cred că principalul "cîştig" personal pe care l-am dobîndit în decembrie 1989 şi în perioada imediat următoare a fost libertatea de a spune cu voce tare ceea ce gîndesc (referitor la clasa politică, la personalităţile publice, angrenate mai mult sau mai puţin strident în viaţa Cetăţii), fără să-mi fie teamă de repercusiuni. În decembrie 1989 am împlinit 25 de ani, copilăria, anii de şcoală şi de facultate, dar şi cei trei ani de stagiu obligatoriu, ca profesor de limba şi literatura română într-o şcoală generală din Codlea, i-am trăit într-un regim care nu dădea doi bani pe individualitate şi pe performanţă profesională. Cît priveşte libertatea de gîndire şi de expresie, acestea erau din start suspecte şi condamnabile. Cu atît mai meritorie este atitudinea celor cîţiva disidenţi autentici - foarte puţini, în raport cu ţări precum Polonia, Cehia sau Ungaria -, care şi-au învins teama în timpul regimului comunist şi au criticat deopotrivă sistemul politic comunist şi pe reprezentanţii săi. Slavă Domnului că noi, astăzi, trăim într-o societate liberă, într-o democraţie, oricît de imperfectă şi nesatisfăcătoare ni s-ar părea ea. Şi, tocmai pentru că trăim într-o societate liberă, mi se pare de neiertat să taci, să accepţi pasiv derapajele de la democraţie ale politicienilor (indiferent de culoarea lor politică), mi se pare de neiertat să nu sancţionezi corupţia, minciuna, demagogia. Eşti cu atît mai credibil cu cît spiritul critic se manifestă fără discriminare... E singura noastră şansă, de altfel, de a contribui la modelarea vieţii politice, sociale şi culturale. Opţiuni avem cu toţii, subiectivitatea e inevitabilă, dar nu trebuie să le confundăm cu parti pris-urile. Nu poţi fi credibil dacă îi menajezi constant pe  prieteni şi îi diabolizezi pe adversari, nu poţi practica permanent dubla măsură, nu poţi cere celor pe care îi simpatizezi (în plan politic sau ideologic) să recurgă la orice mijloace pentru a stopa ascensiunea adversarilor şi, în acelaşi timp, să reclami faptul că aceştia din urmă recurg, la rîndul lor, la orice mijloace pentru a te scoate în afara jocului politic. Democraţia reală presupune simetrie a principiilor, nu asimetrie. Şi, în general, nu poţi pretinde că tu şi prietenii tăi sînteţi singurii deţinători ai adevărului, că toţi cei care nu împărtăşesc viziunea ta despre lume sînt, neapărat, comunişti, fascişti, infractori, vînduţi, resentimentari sau împinşi de ură. Mi se pare că e un comportament nu doar prostesc, ci şi imatur şi iresponsabil.
Nu sînt membră a nici unui partid politic, dar am avut şi am opţiuni politice. În această privinţă am rămas constantă, de douăzeci şi doi de ani, opţiunii mele pentru liberalism şi pentru singura - cred eu - grupare autentic liberală de la noi, Partidul Naţional Liberal. Aşa că am votat, de douăzeci şi doi de ani încoace, Partidul Naţional Liberal, singur sau în alianţă cu alte forţe politice. Asta nu înseamnă că mi-au plăcut întotdeauna alianţele pe care le-au făcut de-a lungul timpului sau deciziile pe care le-au luat, într-un moment sau altul. Dar, dincolo de obiecţii circumstanţiale şi dincolo de simpatii sau antipatii personale faţă de un politician liberal sau altul, m-am regăsit întotdeauna în doctrina liberală, în respectul pentru individualitate, pentru competiţie, pentru proprietate privată şi liberă iniţiativă, pentru dialog şi diferenţă. Dacă privim în urmă, veţi vedea că în PNL au coexistat mai multe curente de gîndire, mai multe personalităţi accentuate, mai multe iniţiative uneori contradictorii, decît în oricare altă forţă politică de la noi. PNL n-a mizat niciodată pe carisma unui singur om, ci pe convergenţa mai multor personalităţi şi puncte de vedere distincte. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că e o formaţiune politică ideală, căreia nu i se poate reproşa nimic. Dimpotrivă, am suficiente motive de nemulţumire şi nu am ezitat să le exprim, fie în nume personal, fie prin poziţia adoptată de revista Observator cultural în anumite momente. În genere, nu cred în existenţa unor oameni providenţiali, a unor indivizi perfecţi - cum aş putea crede că un partid, alcătuit dintr-o mulţime de indivizi, ar putea funcţiona impecabil, fără să dea rateuri? Cu toată simpatia mea pentru liberalism, nu m-aş înscrie, însă, în nici un partid, fie el şi Partidul Naţional Liberal. Cred că nu m-aş putea împăca niciodată cu disciplina de partid şi mai cred că un intelectual nu poate şi nu trebuie să devină membrul unui partid politic, pentru că nu-şi poate suspenda spiritul critic. Or, spiritul critic şi disciplina de partid se exclud reciproc. Uitaţi-vă la intelectualii care au devenit membri de partid... E o tristeţe! Or, prin definiţie, intelectualul trebuie să fie critic, în primul rînd cu cei aflaţi la putere şi abia apoi cu ceilalţi, cu reprezentanţii opoziţiei. La noi, în ultimii opt ani, s-a întîmplat exact pe dos: intelectuali cunoscuţi, aflaţi însă cu arme şi muniţii în barca Puterii - unii dintre ei înalţi funcţionari publici, numiţi în posturi de conducere de oameni politici aflaţi în cele mai înalte instituţii ale statului - au renunţat să mai privească în mod critic acţiunile celor aflaţi la guvernare şi şi-au concentrat atacurile la adresa unora dintre reprezentanţii Opoziţiei. Şi-au pierdut independenţa, apărîndu-şi privilegiile. Şi asta într-o ţară în care majoritatea politicienilor aflaţi la guvernare provin, ca şi mulţi din politicienii PSD, din mantaua lui Ion Iliescu şi din structurile fostelor instituţii comuniste. E uimitor să vezi cum raţiunea şi spiritul critic se estompează pînă la a nu mai funcţiona decît intermitent. Ceea ce acuzăm la adversari scuzăm şi, mai grav, justificăm la prietenii politici care, eventual, ne stipendiază permanent. Oricît de paradoxal vi s-ar putea părea, convingerea că "unii sînt mai egali decît alţii" face ravagii în lumea intelectuală românească. Din păcate.
Şi mai am un motiv care mă ţine departe de intrarea într-un partid politic: cînd eram în anul III de facultate, în 1986, am devenit membru al partidului comunist. Aveam o medie mare şi, atunci, cutuma era să fie făcuţi membri de partid studenţii cu medii mari. Aş fi putut refuza - Caius Dobrescu a refuzat invitaţia aceasta! -, dar n-am avut puterea să spun nu. Mi-a fost şi teamă de posibile consecinţe, m-am gîndit şi că, fără apartenenţa la partidul comunist, n-aş fi putut visa, pe vremea aceea, la un doctorat şi la o carieră universitară... A fost un compromis cu mine însămi, care m-a făcut să mă simt vulnerabilă. Chiar dacă simpla apartenenţă la PCR nu însemna altceva decît participarea la şedinţe şi plata cotizaţiei, inconfortul de a participa, chiar şi aşa, la circul naţional nu era deloc insignifiant. După decembrie 1989, mi-am construit în aşa fel viaţa personală şi cea profesională încît să nu depind în nici un fel de factorul politic. Să-mi păstrez, cu alte cuvinte, libertatea de a fi eu însămi, de a gîndi cu propriul meu cap şi de a spune, cu voce tare, ceea ce gîndesc, în orice moment.
Cît despre politicieni... ce să spun? Cel care m-a dezamăgit cel mai puţin în toţi aceşti ani este Călin Popescu Tăriceanu. Cel care m-a dezamăgit cel mai mult este, cum altfel?!, Traian Băsescu. De ce? Pentru că am crezut în discursul lui anticorupţie din 2004 şi am văzut, în cei opt ani de mandat pe care i-a avut pînă acum, imensa minciună şi demagogie pe care şi-a construit întreaga evoluţie politică. Pentru că în opt ani de mandat, a reuşit o performanţă negativă fără precedent: a învrăjbit atît de mult societatea românească, creînd falii adînci în sfera publică. A stîrnit şi a alimentat permanent războiul tuturor împotriva tuturor. "Acuză şi nu demonstra, atacă şi nu aduce argumente, arestează şi nu cerceta" - cam la asta s-a redus "acţiunea politică" a lui Traian Băsescu. A promis eradicarea marii corupţii şi corupţia, în mandatele lui, a luat o amploare fără precedent. A promis reforma statului şi a justiţiei. Rezultatul? O justiţie obedientă, temătoare, gata să răspundă la comanda politică. Un stat "de drept" ale cărui instituţii sînt atît de fragile, încît simpla schimbare a unor oameni pare să le pună în pericol. A condamnat comunismul, dar a readus, în viaţa politică românească, oamenii şi metodele securităţii comuniste. În ce stat din Uniunea Europeană mai sînt ascultate telefoanele, fără mandat, fără nici o consecinţă legală? În ce stat din Uniunea Europeană mai sînt protejaţi "toţi oamenii preşedintelui", în vreme ce adversarilor politici le sînt fabricate dosare penale, neconfirmate apoi în instanţă? În ce stat european contemporan şi-ar putea permite un preşedinte să confunde sistematic interesul său (şi al partidului din care provine) cu interesul naţional? Probabil că numai într-un stat în care se încearcă aplicarea conceptului de "democraţie totalitară" (intens promovat de unul dintre susţinătorii cei mai vocali ai preşedintelui Traian Băsescu).