Înţeleg abia acum cu adevărat dimensiunea singurătăţii lui Sebastian

Daniel Cristea-Enache: În ce fel se împacă funcţia critică a intelectualului, cu "presiunea" pusă, într-o grilă etică, pe prestaţia politicienilor aflaţi la Putere - şi funcţia critică a... criticului şi teoreticianului literar, în faţa operelor unor autori cu opţiuni politice regretabile?
Pînă unde merge, pentru dvs., distincţia om / autor în cazul unor Sadoveanu şi Eugen Barbu? Dar în cel al unui Céline? Ce grilă folosiţi ori construiţi pentru a face o analiză de profunzime şi o evaluare obiectivă a acestor scriitori?

Carmen Muşat: Cred că e vorba de două lucruri complet diferite. Pentru că funcţia critică a intelectualului se exercită în spaţiul realităţii imediate, în vreme ce funcţia critică a... criticului şi teoreticianului literar se exercită asupra operelor literare, chiar şi atunci cînd autorii au, aşa cum spui, opţiuni politice regretabile. În fond, obiectul interesului criticului şi teoreticianului literar îl constituie opera şi nu autorul. Opţiunile autorului fac obiectul judecăţii etice, în vreme ce opera e supusă judecăţii estetice. Nimeni nu s-a gîndit să conteste valoarea literară a operei lui Céline din pricina angajamentului său pro-fascist şi a antisemitismului său vehement, manifestate ca atare în textele reunite în volumul din 1938, Bagatelles pour un massacre sau în pamfletul Mea culpa din 1937, nereeditate pînă azi. Nimic din ideologia extremei drepte nu există însă în Călătorie la capătul nopţii sau în Moarte pe credit, din fericire. În cazul lui Sadoveanu, "romanul" Mitrea Cocor este un eşec din punct de vedere estetic, iar judecata critică nu poate decît să recunoască eşecul. Atunci cînd ideologia, tezismul sau propaganda ieftină invadează opera, aceasta încetează să mai aparţină literaturii, devine un simplu document de istorie literară şi o probă, incontestabilă, a "pactului cu diavolul" semnat de autor. Aşa s-a întîmplat cu romanul Şoseaua Nordului de Eugen Barbu, scriitor controversat, care nu s-a dat niciodată în lături de la a-şi lovi confraţii scriitori, personaj nefrecventabil cîtă vreme a trăit, directorul imundelor publicaţii Săptămîna şi România Mare, dar şi autor al romanelor Groapa şi Principele, valabile din punct de vedere estetic.
Faptul că Sadoveanu este autorul unui text precum Mitrea Cocor nu poate nici diminua şi nici şterge meritele aceluiaşi autor, care a scris, printre altele, Creanga de aur, Nicoară Potcoavă sau Baltagul. Pe de altă parte, activitatea lui politică, în slujba regimului comunist, cinismul şi abdicările morale fac parte din biografia sa şi îl definesc pe omul Sadoveanu la fel de mult cum cărţile îl definesc pe autorul Sadoveanu. Nu cred că filozoful Heidegger poate fi pus la index pentru compromisurile omului Heidegger. Sau că scrierile ştiinţifice şi literare ale lui Mircea Eliade pot fi ignorate, pentru că omul Eliade a avut orbirile şi rătăcirile sale, de asemenea incontestabile şi regretabile.
Atîta timp cît compromisurile şi ideologia nu afectează substanţa unei opere, cred că putem judeca opera şi nu persoana. E drept că e mult mai dificil să faci aceste distincţii atunci cînd e vorba de autori contemporani, prezenţi în dezbaterea publică. Atunci, de cele mai multe ori, judecata etică primează, pentru că angajamentul public al autorului pune în umbră calităţile operei. E foarte greu, deşi nu imposibil, să separi persoana de persona, dar cred că obiectul principal al criticului literar trebuie să rămînă, în orice situaţie, literatura, opera. Pe de altă parte, mi se pare la fel de eronată încercarea de a minimaliza sau de a ascunde genul acesta de compromisuri morale. În încercarea de a înţelege pe de-a-ntregul un autor, contează deopotrivă opera şi biografia, aventura estetică şi cea existenţială. Mă întristează compromisurile marilor autori, dar asta nu mă împiedică să le apreciez opera. Cred că lectura Jurnalului lui Sebastian m-a lecuit de multe iluzii pe care mi le făcusem, în adolescenţă şi în vremea studenţiei, în legătură cu relaţia dintre talent şi caracter. Am descoperit apoi, şi în realitatea imediată, nu doar în cărţi, că ruptura dintre talentul literar şi caracter nu este deloc atît de rară cum îmi închipuisem ani la rînd. În fond, scriitorii, artiştii, intelectualii sînt şi ei oameni şi, desigur, "nimic din ceea ce e omenesc nu le e străin" (ca să adaptez, puţin, celebra afirmaţie a lui Terenţiu). Dar e la fel de adevărat că de la ei avem aşteptări mult mai mari decît de la oamenii obişnuiţi, tocmai pentru că inteligenţa şi talentul, succesul literar sau cel social le conferă o aură aparte, care-i situează în mentalul colectiv deasupra contingentului. Or, prin compromisurile pe care le fac, prin cedările lor, prin orbirile de care dau dovadă, ei înşeală aşteptările noastre şi irosesc capitalul de simpatie socială pe care l-au dobîndit datorită prestaţiei lor profesionale.
Cît priveşte "presiunea" pe care intelectualul trebuie să o pună pe politicienii aflaţi la putere, cred că ea face parte din "fişa postului" - intelectualul este, în bună măsură, un om revoltat, care are însă capacitatea de a-şi raţionaliza şi de a-şi conceptualiza revolta. O revoltă îndreptată împotriva tuturor tentativelor Puterii (indiferent cine o exercită) de manipulare şi de mistificare a adevărului, o revoltă îndreptată împotriva abuzurilor şi derapajelor pe care reprezentanţii Puterii le comit frecvent. Că nu se întîmplă întotdeauna aşa, că adeseori intelectualul devine un instrument al Puterii şi nu un critic al ei a devenit o realitate la ordinea zilei. "Există crime pasionale şi crime logice. Codul Penal le distinge, destul de comod, prin premeditare. Trăim în era premeditării şi a crimei perfecte. Criminalii noştri nu mai sînt acei copii neputincioşi care invocau scuza dragostei. Dimpotrivă, sînt adulţi, iar alibiul lor este irefutabil: filozofia, cea care poate servi la orice, chiar la transformarea ucigaşilor în judecători." - am citat din Camus, din Omul revoltat, pentru că de aici pornind, aş spune că principalul reproş pe care îl fac intelectualilor publici de la noi este că şi-au folosit inteligenţa şi talentul pentru a justifica, pentru a scuza şi pentru a legitima derapajele Puterii (fiind ei înşişi înregimentaţi, la propriu, în rîndurile acesteia). Inteligenţa lor a servit, în ultimii cinci ani, la transformarea infractorilor în judecători, a legitimat impostura democratică şi a acreditat formele fără fond drept instituţii credibile ale statului de drept. De ce au făcut-o? Din comoditate, din orgoliu "de castă", din vanitate, din satisfacţia de a participa la "misteriile" Puterii, din convingere pură şi simplă că reforma statului e una reală? Nu m-aş hazarda să dau un răspuns. Suficient să spun că dezamăgirea pe care mi-a produs-o prestaţia lor este ireparabilă. Şi este cu atît mai mare, cu cît interesul pentru cărţile lor a rămas constant. S-au complăcut într-o situaţie tulbure, într-o democraţie "de faţadă" şi acum e prea tîrziu, probabil, să mai dea înapoi. Au ajuns să creadă cu tărie în iluzia la edificarea căreia au contribuit, fie prin tăcere, fie prin susţinere activă. Graţie lor, graţie susţinerii lor s-a putut construi în România o democraţie de mucava, în care 60 de parlamentari prezenţi în sala Parlamentului "produc" 160 de voturi şi nici un "intelectual critic" nu protestează. O democraţie în care ascultarea telefoanelor nu mai revoltă pe nimeni, pentru că a devenit un fapt divers, iar funcţionarea instituţiilor statului depinde de un singur om. Ce şanse de supravieţuire are o democraţie în care "părţile" angajate în lupta pentru putere nu respectă nici o regulă?
Înţeleg acum, cu alţi ochi, imensa, copleşitoarea tristeţe a lui Sebastian. Înţeleg abia acum cu adevărat dimensiunea reală a singurătăţii lui Mihail Sebastian. Pentru că dintre toate eşecurile posibile, eşecul inteligenţei este cel mai trist şi cel mai periculos.