Nu ai fi putut să îţi imaginezi niciodată aşa ceva: oameni pe bicicletă zburând în chip de porumbei, un steag olimpic ţinut de parkinsonianul Cassius Clay, o flacără olimpică adusă cu şalupa de hyperstarul David Beckham şi în final o floare-torţă uriaşă, formată din zeci de petale de cupru, câte una pentru fiecare ţară participantă.
Rând pe rând, intră sportivii în scenă şi încep jocurile. Toată lumea se agită.
Competiţia e milimetrică, orice detaliu contează.
Printre bere, chips-uri şi alte accesorii de canapea, totul pare halucinant. Performanţa se reşapează într-un 2012 al controversatelor sisteme de departajare.
Se pierd finale la sutime de secundă - vedem photofinish-uri ca să decidem cine a pus primul unghia pe linia de sosire; se bat şi răzbat recorduri mondiale şi olimpice încă din faza semifinalelor, se creşte nivelul de anduranţă şi se şterg toate limitele.
În tot acest tăvălug de superlative dinamice şi adrenalinice, apare un băiat de 25 de ani, un alb din Africa de Sud născut fără tibie, care vrea să concureze la proba de alergare 400 metri.
Poftim?
Încă o dată: un băiat cu ambele picioare amputate participă la o probă olimpică de atletism? În 2012?
Cum aşa?
Se ridică voci meschine care spun, păi proteza de titanium, carbon şamd îl avantajează pe tânărul alergător. Să nu îi dăm voie să concureze, pentru că şansele nu sunt egale faţă de competitori.
Aşa e, şansele nu sînt egale.
Băiatul pleacă din start cu un handicap.
Şi mă întreb: cine e acest Oscar Pistorius? De unde vine? De pe altă planetă?
Din altă sferă temporală?
E real?
S-a întrupat direct din cenuşa flăcării olimpice?
Văzându-l, am impresia că a sosit din viitor - un psihic de fier, o mină sigură, zâmbitoare, emoţionantă după calificare. Un bărbat frumos, sexy chiar, care îmi inspiră orice în afară de milă.
Şi Oscar cel minunat îmi spune că alergatul şi performanţa nu au legătură cu datele fizice. El îmi spune că există schilozi miriapozi, că picioarele sale sunt de fapt aripi, că forţa sa este credinţa sa, că invincibilul este vincibil.
