Păcatul deznădejdii

Eram undeva -
suspendată deasupra mării -
îmbrăţişată de vânt şi de tine -
nu simţeam, nu auzeam mugetul gurilor rele -
nici scrâşnetul dinţilor care macină vieţi...
Pluteam senină, cu briza,
dansam cu delfinii, îţi zâmbeam spre apus.
Cuvintele / cioburi nu zboară peste apă,
tăişul lor n-avea cum să m-ajungă.

DAR am ales să cad în lume,
să pornesc păşind pe ciment printre ei,
să aud răsuflările grele de patimi,
să primesc scrijelit în retină cuvântul ciobit.
Şi tălpile mi s-au îngreunat de smoală
şi ochiul îmi sângerează amar
şi mugetul mă asurzeşte
şi caut şi caut şi caut să cred
că nu-i chiar aşa, că omul e om, nu reptilă,
nu ciob, nu asfalt, nu marfar\'
dar tot ce-ar putea să mă-nalţe acum
e pierdut şi uitat.
E-n zadar.