Din carte, Domnul Marin Marais suspină a nefericire, neînţelegând de ce Domnul de Sainte Colombe e atât de puţin mişcat de muzica lui, atât de rupt de oameni şi de moda vremurilor. Muzica se revarsă între ei, între maestru şi discipol, între bătrân şi tânăr, neînvăluitoare, lărgind crevasele care-i despart, iscând hăuri între iubirea statornică a unuia şi iubirile frivole ale celuilalt, între Mormântul regretelor, imaginat de Sainte Colombe după moartea soţiei sale şi Visătoarea născocită de Marin Marais de dragul farmecelor frumoasei Madeleine, fiica maestrului său.
Unul tânjeşte după apropierea morţii care să-l ducă lângă cea dispărută, celălalt jinduieşte la o viaţă de plăceri şi glorie lumească, departe de gândul la crepuscul. Drumurile lor se intersectează pasager, nemuzical, dincolo de cuvinte şi de armonii, în imagini care vorbesc şi cântă.
"Se aşezară lângă sobă, în atelierul Domnului Baugin. Acesta picta o masă: un pahar cu vin roşu plin pe jumătate, o lăută culcată, un caiet de muzică, o pungă de catifea neagră, câteva cărţi de joc cu un valet de treflă deasupra, o vază cu trei garoafe pe o tablă de şah şi o oglindă octogonală sprijinită de peretele atelierului.
- Tot ce va lua moartea se află în noaptea acestui tablou, şopti Sainte Colombe la urechea elevului său. Sunt toate plăcerile lumeşti, care se duc spunând adio."
Noaptea sexuală a lui Quignard pâlpâie scurt în imaginea aceasta din Toate dimineţile lumii. Mă întorc în tabloul meu, diferit de cel din carte. Gâturi ca de amforă zveltă se înalţă de pe pânză. Vorbesc din culoare şi formă. Încet, încet, muzica se furişează din el până la mine... capătă materialitate, culoare şi rotunjimi pline.
Povestea continuă în încrâncenări de dragoste şi ură, de boală care consumă trupuri încă tinere, de iubire care le cheamă de dincolo de apele negre ale nefiinţei. Domnul de Sainte Colombe cântă pentru soţia lui, care îl vizitează, din când în când, soarbe din cupa lui de vin, ronţăie o prăjitură în timp ce maestrul cântă. Izbucnirile lui de furie, cuvintele pe care nu le poate rosti niciodată, tandreţea pe care fiicele lui nu i-o cunosc, dezgustul faţă de gamele tributare gustului public ale lui Marin Marais, dorul de ea, de soţia lui care a murit înainte de vreme, înainte ca iubirea lor să fi pălit, măcar, compoziţiile nepuse pe hârtie, rochia ei alunecând diafan pe iarba peluzei, rochia pe care o simte atingându-l atunci când se aşează lângă el, toată frumuseţea şi toată pasiunea unei dezordini interioare, neîncredinţate niciunui tablou...
"- Sufăr, Doamnă, pentru că nu te pot atinge.
- Nu-i nimic de atins, Domnule, e doar vânt." (Pascal Quignard, Toate dimineţile lumii)
