Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Portret al artistului după moarte


Laurenţiu Olteanu

01.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
("Viaţa însăşi este un citat." - Jorge Luis Borges)

Dintre toţi cunoscuţii rămaşi în viaţă ai lui Alexandru Petrescu (1953 - 2012), nimeni nu şi-l aminteşte pe artist foarte bine, iar acest fapt naşte în fiecare zi o seamă de controverse. Nu este de mirare însă: opera umbreşte amintirea omului de geniu, cotidianul existenţei sale. Se interpun apoi critica şi controversele, astfel încât Petrescu este redus la tăcere chiar şi după moarte. La numai câteva luni de la dispariţia scriitorului, amprenta lăsată de prezenţa lui fizică a început să se estompeze, să se piardă în ambiguitatea memoriei noastre colective. A rămas chipul bântuit de gânduri al anilor de pe urmă, o efigie într-un manual de literatură universală organizat pe curente şi perioade, sau poate un portret al artistului pe site-ul Wikipedia: fruntea înaltă, nasul ascuţit, privirea văduvită de orice expresie - o anomalie fotografică transformată cu urgenţa plictisului în simbol.

Însă ideile lui Petrescu au pătruns în mintea noastră şi au căpătat greutate. Spiritul lui a devenit fertil pe tărâmul imaginaţiei. Cred cu tărie că Petrescu nu va înceta niciodată să scrie, chiar de va fi necesar să-i îngădui să o facă cu propria mea mână. Odată aşternute pe hârtie, aceste idei înving timpul. Nu întâmplător amintesc de timp, acest redutabil duşman al bunului meu prieten. Timpul este cheia întregii sale opere. Dincolo de înflăcărarea patriotică, de natură ironică, în "Memoriile unui popor", ultima lucrare de mare amploare a artistului, Petrescu nu face din istoria poporului român un simplu obiect de studiu. Cei ce au hulit acest diamant al literaturii n-au înţeles că atacurile lor se îndreptau împotriva unei opere de ficţiune. La fel de bine, cele 13 volume ar fi putut reda o succesiune de evenimente disparate, o variantă simplificată, fără circumstanţe şi încadrări temporale, fără sentimente pompoase şi semnificaţii incerte. Ceea ce Petrescu urmăreşte cu ardoare în lucrarea lui nu este umilirea şi renegarea poporului român, ci o expunere de natură intertextuală a concepţiei lui unice asupra timpului. Pentru edificare, redau un scurt fragment din primul capitol:
O cercetare atentă a istoriei poporului român, pentru a nu fi sortită eşecului, trebuie să aibă ca punct de pornire viitorul, aşa cum este el oglindit în năzuinţele şi afectele contemporanilor noştri. Numai o înţelegere deplină a destinaţiei finale poate înfăţişa cu claritate sensul evolutiv al naţiunii noastre. Prin studiul nestingherit al propriilor noastre năzuinţe vom alcătui o imagine veridică a ceea ce vom deveni la un nivel ideatic. Pe baza acestei imagini perfecte a viitorului, aplicând procedeul reducerii la circumstanţe de facto, putem formula revelaţia prezentului, a ceea ce reprezentăm noi, românii, în acest moment. Mai simplu: poporul român al acestui moment echivalează cu ceea ce poporul român aşteaptă cu nerăbdare să se întâmple.

Petrescu nu alterează esenţa a ceea ce este românesc în noi, el caută o nouă metodă de abordare a istoriei, de cunoaştere a propriei fiinţe.


Prietenul meu obişnuia să imagineze întâmplări şi fapte, iar pentru asta avea nevoie de circumstanţe şi locuri, dar mai ales de personaje. După cum mi-a mărturisit într-o seară din vara trecută, personajele îl interesau cel mai mult, fără ca asta să însemne că ţinea prea mult la ele. Viaţa este pusă în discuţie doar pentru că ni se întâmplă nouă. Lumea fizică este un cumul de percepţii senzoriale. Cred în continuare că privea fiinţele plăpânde ale imaginaţiei sale ca pe nişte supuşi din teama că acestea ar putea să-i devină prea dragi. În poveştile pe care le spunea cunoscuţilor introducea fără niciun pic de sfială personaje de-a dreptul respingătoare. Nu ascundea nimănui că, în marea lor parte, acestea erau construcţii reflexive. Considera că, în plinătatea şi extravaganţa ei, ura este o emoţie la fel de importantă ca şi iubirea. Experienţa dictează atât sensul, cât şi ritmul vieţii, mi-a spus Petrescu pe când mâncam pepeni roşii un pic prea copţi şi scuipam sâmburii pe pământul negru din faţa casei lui de pe Batiştei.

Au apărut însă zvonuri, care treptat s-au conturat în acuzaţii, venite din partea unor voci pe cât de baritonale pe atât de conservatoare. Creaţia neagă minciuna. Este uşor să diferenţiezi între ficţiune şi amăgire, aşa cum este uşor să deosebeşti piciorul drept de cel stâng, scria Petrescu în deja celebrul articol din Dilema Veche, ca răspuns la învinuirile ce i se aduceau. Petrescu nu scria minciuni sfruntate, intenţia lui primară era să bucure, să uimească, să facă domniţele din primul rând să chicotească. În urmă cu câţiva ani această diferenţiere între ficţiune şi realitate nu s-ar fi pus în discuţie. Dar oamenii nu mai cred în poveşti, caută evenimente fireşti şi circumstanţe exacte, nu mai au timp pentru visare.

Aparatul legislativ nu a fost suficient de dezvoltat pentru a rezolva această problemă; la fel de nepregătiţi, îndrăznesc să afirm acum, au fost şi intelectualii. Acuzaţiile au adus alte acuzaţii şi în scurt timp Petrescu s-a trezit în mijlocul unui război mediatic, intrând astfel în vizorul necruţătoarei Academii de Litere şi Arte. I s-a reproşat că adoptase o poziţie părtinitoare, deloc obiectivă, că utilizase o metodă paranoică de abordare a realităţii, că generase confuzie printre cititori.

Nu s-a mirat prea tare când a fost escortat către arestul Academiei. Pe holul acela îngust şi lung ca o tuşă de întuneric s-a format rapid o instanţă de judecată. S-au fluturat de praf steagurile, s-a folosit recuzita: o masă de bucătărie cu un picior mai scurt, o biblie, o scrumieră. Sentinţa a fost rostită pe un ton pe cât de batjocoritor pe atât de indiferent: Minciună împotriva poporului român. (Povestirile lui Petrescu erau deja traduse în peste 27 de limbi, dar asta a contat prea puţin în faţa magistraţilor.)


În apărarea lui Petrescu, mă văd nevoit să recurg la argumente ştiinţifice. Universul este spaţiu-timp şi se află în continuă expansiune. La un moment dat ar putea să se contracte până la o eventuală prăbuşire interioară, un fel de depresie atotcuprinzătoare, însă acestea nu sunt decât speculaţii. Cert este că Universul nu admite puncte de reper, are o formă confuz-difuză, se sustrage oricăror circumstanţe. Prin comparaţie, micro-cosmosul creat de Petrescu este mult mai firav, mai sărac m-aş încumeta să afirm, decât spaţiul-timpul lucrurilor reale. Nu pentru că Petrescu n-ar fi avut o gândire suficient de liberă, departe de mine asemenea afirmaţii meschine; ci pentru că, prin natura ei, expansiunea realităţii din jurul nostru depăşeşte cea mai bogată imaginaţie; stupoarea vieţii pune în umbră orice invenţie.

Pentru a percepe spaţiul-timpul este necesar să suspendăm atât timpul, cât şi spaţiul. Să ne amintim atunci că povestirile lui Petrescu sunt ancorate în realitate, ca nişte iahturi de lux în portul conştiinţei noastre. Volumele impresionante legate în piele maronie stau mărturie. Fără nicio prejudecată, Petrescu s-a folosit de copaci, de automobile de epocă, de zâmbete sfioase, de respiraţii întretăiate şi bulane dezgolite, de urme de paşi în nisip şi chiar de vârfuri stâncoase pe care nu le văzuse cu ochii lui niciodată. (Nu le văzuse el, însă Los Gigantes nu erau nişte simple plăsmuiri lirice, ele existau pe o insulă din Oceanul Atlantic şi fuseseră fotografiate de nenumărate ori).

Oamenii şi lucrurile cvasi-inventate de Alexandru Petrescu nu sunt decât frânturi ale realităţii din afara percepţiei imediate, nişte contribuţii minore la cartografierea strat cu strat a Universului. Fiecare povestire este un alt pixel de lumină. Ficţiunea lui Petrescu face parte dintr-un proces mai amplu de reconstituire a realităţii. Nimic nu este născocit - nicio faptă, niciun eveniment. Tot aşa, personajele şi locurile ce alcătuiesc universul creaţiei lui Petrescu sunt readuse în atenţie ca obiecte concrete. Prin proza lui substanţială, el nu face decât să redescopere, să aducă la suprafaţa conştiinţei comune emoţii şi sentimente deja formate. Simbolurile, parabolele, metaforele - în aceste mici trucuri narative descoperim măiestria şi inventivitatea lui Petrescu. Însă tot ceea ce spun cuvintele există deja într-un colţ al universului, acest ocean infinit care înghite orice detaliu fictiv, scris de orişicine.


Am asistat în direct la execuţia lui Petrescu, a bunului meu prieten şi mentor în ale scriiturii. Acel trup sfârtecat de lanţurile academice umbreşte orice altă imagine din trecutul meu. Încerc să accept moartea lui ca pe o transformare a spiritului său creator, fac din ea sursa unei inspiraţii divine. Voi continua opera de descoperire a realităţii iniţiată de Petrescu, voi spune poveşti care lărgesc existenţa. Avertismentele Academiei de Litere şi Arte îmi bat la uşă, sunt mustrat în public, mi se dau sfaturi tovărăşeşti, în esenţă mi se aduc învinuiri similare. Traiectoria mea în lumea fantasticului atotprezent nu mai poate fi însă deturnată pentru că eu nu mai sunt eu, sufletul meu aparţine, întregit şi firesc, lui Petrescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer