www.commonpavilions.com
www.labiennale.org/en/architecture
Povestea, mitul fondator al Locului din care face parte şi Pavilionul României se desfăşoară în trei timpi, în trei acte, în trei situaţii dramatice.
În primul act, arhitectul dă frîu liber unei contradicţii: construieşte o perspectivă generoasă, armonioasă, celebrează o deschidere, dar numai pentru ca imediat apoi s-o închidă, s-o blocheze, s-o răstoarne, s-o contrazică. Aşa-numitul Pavilion al Veneţiei, din care face parte şi pavilionul României, este o perspectivă strivită, răsucită la nouzeci de grade, transformată în opusul ei, adică în Zid, în graniţă, în baraj, în stăvilar separator împotriva Exteriorului. Prima contradicţie, prima tensiune.
Dar Exteriorul astfel refulat, ascuns, exclus, creat şi consolidat, revine şi se răzbună spiritual, în spaţiul virtual al afectelor impersonale: întregul spaţiu intermediar devine o grădină ascunsă, o grădină secretă. Şi tocmai lupta invizibilă dintre Exteriorul mascat, obturat de către Zidul politic al arhitecturii, construieşte, generează, structurează indirect, involuntar, incontrolabil, inconştient acest spaţiu ca Loc de trecere. Rîndul de pavilioane, din care face parte şi pavilionul României, vrea să facă uitat şi să ascundă Exteriorul, restul lumii, iar acesta, cum spuneam, se răzbună, întorcîndu-se pe căi discrete şi trimiţînd, în acelaşi timp, mai departe. Ca o vrajă.
Se creează astfel, fără voia arhitectului, a arhitecturii, dar tocmai ca urmare a deciziilor şi a acţiunilor sale, un spaţiu tensionat, intermediar, pneumatic. Încercarea de a uita, de a bloca, de a masca lumea, Exteriorul, creează un spaţiu agonal, dia-gonal, de dispută, de negociere, care ne atrage şi ne ţine prizonieri, fără să ne dăm seama, tocmai prin tensiunile lui fondatoare, structurante, prin arhitectonica sa, non-spaţială sau supra-spaţială, arhi-spaţială, generată indirect de către arhitectură.
Arhitectul, arhitectura a trecut, construind un pod, peste Rio dei Giardini ca peste fluviul Lethe: un rîu al uitării, dincolo de care edifică un Vis, însuşi visul politic al arhitecturii, ca decizie care taie lumea în două, care deschide perspective pentru a le obtura, răsucindu-le, perpendicular, pe orizontală, transformîndu-le în opusul lor.
Aceasta e Tragedia, tensiunea mitică fondatoare a acestui Loc.
Blocarea Exteriorului transformă acest Loc într-un spaţiu intermediar, într-o cameră, într-o cămară, într-o grădină secretă, într-un labirint interior, pur spiritual. Nici nu ştim ce dramă trăim aici: o dramă arhi-tectonică, drama naşterii politice, politico-arhitecturale, a spaţiului însuşi. Acest Loc ne povesteşte însăşi naşterea Spaţiului, ca naştere a Lumii. Este această poveste, această Fabulă, pe care o retrăim fiecare în parte.
*
Şi vine, peste ani, actul al treilea al dramei, al mitului acestui loc: intervenţia deranjantă a Sudului, construirea, în 1964, a pavilionului Braziliei exact pe axa scurtei perspective a ansamblului realizat de către arhitectul Brenno del Giudice, venind să strice triumfalismul europocentrist de bătaie scurtă al acestei micro-utopii, al acestei micro-armonii.
Cu transparenţa sa laterală, pavilionul Braziliei reechilibrează, de fapt, intenţiile politice de închidere ale locului, strică, la propriu, planurile de cucerire, prin închidere, separare şi segregare, a lumii. Trăiască Sudul, Exteriorul răzbunător!
Lumea nu poate fi închisă, blocată. Pavilionul României este ultimul, la capăt. Adică la marginea, pe graniţa ne-naturală, ci construită, politică, a lumii civilizate, arhitecturale, a Spaţiului-Lume. La fel ca România însăşi, azi, la capătul Uniunii Europene, ca graniţă a acestui conglomerat frămîntat: ţară-graniţă, patrie-zid. După căderea Zidului Berlinului, ţările înseşi pot deveni Ziduri.
Dar rolul periferiilor, al graniţelor, al spaţiilor-tampon, intermediare, e ambiguu, poros, permeabil, reversibil. În Pavilionul României, corespunzătoare podului pe care arhitectul Brenno del Giudice l-a ridicat peste micul Rio dei Giardini, se află o uşiţă secretă, "de serviciu", prin care se poate trece dincolo, ieşindu-se la loc în lumea reală din gradină utopică a arhitecturii, dar şi prin care lumea din afară construcţiilor şi a utopiilor arhitecturilor politice poate pătrunde, se poate infiltra ilegal, prin contrabandă, în lumea civilizat-construită.
Acesta e rolul periferilor, ca locuri intermediare între "lume" şi "ne-lume": de a deschide uşi secrete în adîncul unor grădini ascunse.
Treceţi prin Pavilionul României, în ambele sensuri. Încercaţi să intraţi, să ieşiţi şi să reintraţi prin ambele sale Porţi, atît prin cea Mare, triumfătoare (a "Legii"), cît şi prin cea mică, "de serviciu" (a "Fărădelegii"), gustaţi deliciile uitate ale trecerii, întotdeauna ilegale, suspecte, a graniţelor care continuă să definească, arhitectural şi arhetipal, Lumea, Spaţiul însuşi.
