www.labiennale.org/en/architecture
Ajungem uneori în cîte un loc - ce este un loc? - şi nu ne mai putem desprinde de el. Şi totuşi, cel mai adesea, în astfel de spaţii pe care le putem numi locuri nu există nimic special.
Un loc este constituit întotdeauna din afară. Un loc este o situaţie. Un loc este o grădină. Un loc este un labirint aerian, invizibil. Un loc este un spaţiu comun, dar nu doar al oamenilor, pentru oameni, ci care te deschide spre comunităţi neaşteptate, mai vaste, cosmice. Locul e ceea ce scapă spaţiului: o dramă arhitectonică provocată de o decizie arhitecturală.
Un astfel de loc este şi pavilionul României din Giardini di Castello. De fapt, întregul sub-ansamblu arhitectural din care el face parte. De fapt, întregul spaţiu pe care acest ansamblu îl circumscrie. Toată această comunitate ad-hoc se trezeşte la viaţă prin construcţie, sub impulsul, mai mult necontrolat şi incontrolabil, al arhitecturii, al pulsiunii de a construi a omului.
Între două uşi, între două lumi. Intraţi în pavilionul Romîniei şi încercaţi să treceţi prin el, dincolo, să străbateţi acest spaţiu aparent terminal, limită. Este o graniţă mascată. Vraja locurilor este întotdeauna, de fapt, una politică. Arhitectura este întotdeauna operă politică, construcţie de putere.
Pavilionul României din Giardini di Castello ascunde o ieşire. Şi o intrare. E construit pentru a marca şi a masca, în acelaşi timp, o deschidere, o trecere mai departe şi o posibilitate de invazie, de infiltrare, de trădare. Poarta cea mare, adevărat arc de triumf care ar putea figura, prin verticalitatea sa, celebra "Poartă a Legii" evocată de către Kafka, ascunde de fapt o spărtură, o fisură în realul construit.
O să încerc să vă spun povestea acestui loc, fiecare loc e o poveste, dar nu una narativă, istorică, literară, ci o poveste arhitectonică, o poveste-structură de rezistenţă şi nod de tensiuni.
*
În 1932, în spaţiul Bienalei de la Veneţia (care întruchipa însăşi Lumea, adică "lumea civilizată") n-a mai fost loc pentru noi naţiuni, pentru noi aliaţi (în scopul realizării noii "Lumi Noi") precum România, de pildă. Şi atunci s-a apelat la puterea politică a arhitecturii, a fost chemat Arhitectul (în cazul în speţă, Brenno del Giudice). Şi acesta a păşit în plin paradox: a realizat, tîrzie, adăugată, în plus, Utopia, o lume nouă pe o fîşie de insulă. Un fel de Americă.
Ce face Arhitectul, Arhitectura: trece Rîul (Rio dei Giardini) şi anexează o porţiune de spaţiu din Isola di Sant\'Elena. Ne aflăm, din punct de vedere istoric, în plin expansionism şi anexionism imperialist. Noi naţiuni, şi numai în calitate de naţiuni, sînt fie anihilate, fie subordonate, fie cooptate. Puterea este arhitectură.
Arhitectul trece, aşadar - ca în mit - Rîul, construieşte un Pod, edifică dincolo, pe Insulă, un spaţiu ideal, ordonat, arhitectural: Grădina, Utopia - Grădina Utopiei. Şi, la capăt, Zidul. Arhitectura e mitul însuşi, în acţiune, construire de poduri şi grădini. Orice act arhitectural construieşte, pe cît de conştient, pe atît de inconştient (la fel ca orice decizie politică), Utopia, realizează un Mit, eliberează forţele structurante, creatoare ale Mitului.
(va urma)