Partea cu socializarea a fost cea care ne-a şi făcut probleme. În afara milioanelor de turişti obişnuiţi (presa turcă se plângea de reducerea cu două în ultimul an, din pricina răcirii relaţiilor cu Israel şi a crizei siriene), pe ţărmul Bosforului de sub Topkapî cred că erau pe puţin un milion de stambulioţi frumos îmbrăcaţi, roind de acolo-colo. Traficul era complet blocat. Restaurantele erau complet blocate. Istanbul era complet blocat. Mi-am descoperit o uşoară agorafobie fizică (o credeam doar teoretică).
Aşa că ne-am retras spre zona dinspre mare de la Sultan Ahmet, unde şi locuiam. E o zonă recent restaurată şi dată business-ului, de la Topkapî la Kuciuk Aya Sophia (a.k.a. fosta biserică bizantină, minunat boltită, Sfinţii Sergios şi Bachus): câteva străduţe, pline de restaurante fără identitate, unde eşti agăţat practic de haine şi făcut din vorbe ca să intri la ei. De regulă, restaurantul e pe terasă, la ultimul nivel. În stradă sunt câteva mese, pentru leneşi. Dar spectacolul preumblării turiştilor, ca peştii în acvariul din care ei, localnicii, pescuiesc. Suntem pradă sigură din clipa în care am făcut contact vizual, sau am încetinit cumva ritmul preumblării. La Istanbul, patrie a economiei informale asociate turismului, turistul este semn de dolar (sau euro) umblător şi, prin urmare, musai să fie jumulit. Preţurile nu au nicio legătură cu realitatea economică. Cameră de hotel de cabană montană sărmană ţi-e vândută cu preţ de hotel trei stele occidental (iar canalizarea Istanbulului probabil că e aceeaşi de pe vremea Imperiului Roman de Răsărit), doar pentru că este în proximitatea Sfintei Sofii. Felia de pepene îţi e vândută cu 2,5 euro. Şi tot aşa. Cine mai păstrează amintirea turismului ieftin de la turci să renunţe: este scump, prea scump pentru serviciile oferite.
Şi, totuşi, în afara de farmecul de furnicar aflat în treabă cu furnicarea, pe care un oraş de aproape douăzeci de milioane de localnici (zona metropolitană) îl oferă în sine, adăugat peste poziţia dumnezeiască a vechiului Byzantion, felul de a fi al turcilor este, încă, foarte prietenos. Înţeleg politica neo-otomană a celor de-acum, dar cred că, pentru moment, este umflarea unei gogoaşe căreia îi stătea mai bine ca azimă nedospită. Contrastul devine violent: Turkish Airlines are avioane noi şi mâncare bună, dar piloţi turci nu-s, ei vin din restul lumii dacă nu-s înzăpeziţi la Londra, cum mi s-a întâmplat mie anul trecut, când am petrecut o zi şi jumătate aşteptând. Nicio poartă nu e sigură pe aeroport, ele se schimbă permanent, ceea ce spune ceva despre management. Tramvaiele noi sunt pline de oameni care nu-şi schimbă cămăşile transpirate cu zilele. Bunăvoinţa nu ţine loc de expansiune economică şi civilizaţională. Poate ţările turcice / turkmene să vadă aici o patrie, un fost imperiu; o dovedesc hoardele de oameni cu trăsături vag mongolice, încărcaţi cu marfă, din aeroport; altele, precum Egiptul, nu-s fericite cu amintirea dominaţiei turcice. Noi suntem undeva la mijloc: personal, nu sunt teribil de fericit de explicaţia relaţiei dintre Kara Iflak (Valahia), Bogdan (Moldova) şi Erdel (Transilvania), pe de o parte şi Imperiul Otoman, pe de altă parte, aşa cum reiese ea din scurta notiţă din dreapta săbiei lui Ştefan cel Mare, prizonieră în armurăria de la Topkapî...
