Istanbul (3)

Nicio vizită la Istanbul nu poate evita Sfânta Sofia. Nu doar poziţia privilegiată o impune, ci şi istoria ei. Ridicată, într-o formă pe care astăzi am recunoaşte-o, în 532-537, după răscoala Nika,de Justinian, pe fundaţii anterioare post-constantiniene, Sfânta Sofia sfidează, încă şi încă, logica. La vremea respectivă, împăratul avea nevoie, după distrugerea prin foc a acelei zone din oraş, să transforme un sinistru într-un prilej de înnoire şi creştere urbanistică. A apelat la doi matematicieni, care au experimentat integral în propunerea lor: un soi de bazilică uriaşă, cu abside la ambele capete, dar încununată cu o cupolă uriaşă (32m în diametru). Cupola iniţială a fost prea plată şi s-a prăbuşit. Cea actuală, mai curbă, a supravieţuit, deşi desfide orice gândire structurală. O asemenea greutate uriaşă se descarcă printr-o suită de stâlpişori foarte înguşti dispuşi pe perimetru, pur şi simplu pentru ca, vizual, să pară că pluteşte. Într-adevăr, soarele trimite un plan secant care să taie, pe retina noastră, cupola de sprijinul ei.

Procopius, cronicarul împăratului, face câteva remarci despre acest spaţiu interior. Prima este aceea că lumina pare a izvorî dinăuntrul spaţiului sacru. A doua este aceea că, datorită acestui mod de a sfida, fie şi doar vizual, gravitaţia, cupola pare să leviteze. Nu a fost uşor de a obţine acest efect copleşitor. Ulterior, s-au adăugat contraforţii, patru, care preiau împingerile laterale pe direcţia perpendiculară axului lung al bisericii. Împăratul Justinian a crezut, potrivit cronicarului, că l-a învins pe Solomon, cel care a dat Ierusalimului un templu de dimensiuni comparabile, dar lipsit de contribuţia, copleşitoare, a luminii şi a mozaicurilor de aur care s-au tot adăugat în cele cinci sute de ani care despart fondarea bazilicii de cucerirea oraşului. Mehmet al II-lea a păstrat pentru sine lăcaşul de cult şi a împiedicat distrugerea lui, care începuse. Sub stratul de frescă încă am mai găsi mozaicuri decorative şi icoane, dacă restaurarea ar continua. Dar, deşi e muzeu de optzeci de ani, fosta catedrală, fosta moschee poarte încă urmele statutului său ambiguu. Din vreme în vreme, aţi putut găsi pe internet chemări la luptă, venind din Grecia sau din diaspora acesteia, care cer să semnăm petiţii pentru re-sfinţirea ca biserică a Sfintei Sofii. Mi se par la fel de realiste ca şi petiţiile celor care cheamă la reconstruirea Templului de la Ierusalim prin demolarea moscheii ridicate peste ruinele sale (Domul Stâncii).

În fine, aş adăuga că, şi după cucerirea otomană, Aya Sofia şi-a continuat viaţa. Printre arce butante s-au strecurat, interstiţial, mici moschei şi mausolee. În baptisteriu s-a făcut, de asemenea, un mausoleu. Iar memoria acestui de neexplicat edificiu, pe care alt cronicar îl credea ţinut în văzduh de geniul arhitecţilor, de măiestria constructorilor, dar şi de aripile heruvimilor, a bântuit Istanbulul cel puţin un secol şi jumătate, până la Moscheea Albastră: este cu putinţă de raţionalizat spaţiul acestei biserici? Am spus deja că Sinan Paşa a fost obsedat de această structură de plan central, pe care a experimentat-o, la rândul său, în câteva moschei stambuliote. Niciuna nu are scara Sfintei Sofii. Niciuna nu are geniul inexplicabil al acesteia. Pentru că, în magnificenţa ei irepetabilă, Aya Sofia nu este frumoasă. Ea este sublimă. Uneori, sublimul poate fi chiar monstruos. Dar, întotdeauna, sublimul este tangent, măcar conceptual, cu sacrul. Cu alte cuvinte, va exista întotdeauna un rest ne-sistematizabil în modul în care explicăm Sfânta / Aya Sofia, după cum va exista ceva rezistent, inepuizabil, în uluitoarea incomprehensibilitate a Sagradei Familia...