Poziţii arhitecturale

Am primit recent de la unul dintre co-editori, volumul Architectural Positions / Architecture, modernity and the public sphere, de Tom Avermaete, Klaske Havik şi Hans Teerds (editori), de la TU Delft, volum apărut la SUN Publishers, Amsterdam, în 2009. Klaske Havik a participat la Şcoala de vară Archipera a Fundaţiei Soros şi mi-a dăruit acest volum pentru biblioteca UAUIM. El colectează efortul unui departament întreg de a aduce dinainte studenţilor nu doar un număr uluitor de autori (pe unii chiar în persoană; pe alţii, morţi deja, doar prin proiectele şi zicerile sau scrierile lor), ci şi un număr de poziţii în raport cu spaţiul public. Şase, mai explicit spus: definiţii (ale spaţiului public), percepţie, monumentalitate, temporalităţi, imagine şi (bune) practici ale acestei relaţii, deloc simple, dintre arhitectură şi spaţiul public. Este aproape un manual de documentare a proiectării şi îl recomand oricui este interesat de subiect nu pentru profunzimea studiilor publicate, ci pentru diversitatea aiuritoare a modurilor în care arhitecţi celebri se raportează, cel puţin de la modernitate încoace, la această marotă a vieţii sociale europene, care este spaţiul public. Asta şi pentru că spaţiul public are prostul obicei de a scăpa nu numai definiţiilor, ci şi proiectării.


Tot pentru azi am ales să vă recomand o altă publicaţie care se citeşte în mică parte, în mare parte fiind o colecţie de documente. Se cheamă Repertoriu (de) patrimoniu rural Bucium şi a fost produs de către asociaţia Rencontres du Patrimoine Europe-Roumanie (RPER-Ro), al cărei preşedinte este d-na dr. Ioana Bogdan Cătăniciu. O echipă tânără şi entuziastă a făcut, printr-o universitate de vară condusă de prof. dr. Mihai Opreanu, ceea ce ar trebui făcut în toată zona rurală românească: a cartat şi a relevat o comună (din Alba). Civilizaţia agrară rurală moare şi, odată cu ea, moare tot acest fond construit pe care se sprijinea, din motive pe care nu avem timp aici să le enumerăm, necum să le mai şi cântărim, întreaga retorică a identităţii româneşti. Lumea rurală, aia cântată de poeţi şi vizitată ştiinţific de Dimitrie Gusti et Comp., dispare. A şi dispărut deja, probabil deodată cu colectivizarea, dar oricum, cu re-privatizarea bezmetică a pământului agricol.

În condiţiile în care şi casele care au adăpostit-o dispar fizic, asemenea documente devin singurul semn al trecerii lor prin vremuri. Poate că judeţul Alba a făcut mai mult decât altele pentru conservarea, prin relevee, a unui fond edificat disparent. Pe alocuri, s-au mai făcut şi studii despre cum ar putea fi el nu numai păstrat, ci şi ţinut în viaţă prin (agro)turism. Faţă de hidoasele căsoaie cotate-n margarete, asemenea gospodării, de felul celor relevate cu atenţie şi acribie de mai tinerii mei colegi (o menţionez doar pe d-na Loredana Brumă, care a fost sufletul asociaţiei Case care plâng şi care, iată, nu încetează să fie, de la bunul început al carierei d-sale un păstrător de patrimoniu), aduc cu ele şi un potenţial de ingenuitate. Unii turişti ar căuta mai degrabă asemenea locuri, zise autentice, de (adă)stat şi nu hoteluri cu aplecătoare-n loc de terasă peste hardughia fals decorată de către falşi ţărani.

La limită, experienţa modului în care cineva de talia şi de prestigiul Prinţului de Wales face, nu-i aşa? - agroturism în Transilvania, restaurând în proces şi satele, ar merita discutat mai serios de către colegii noştri. Până să discutăm noi, însă, iată că tinerii ne-o iau înainte şi se apucă de treabă serios. Nu îi pot deja felicita pentru efort şi pentru rezultat: cineva, cândva, în viitor, se va putea gândi şi de unde se poate începe (re)construirea unei lumi aflate, nolens-volens, într-o priză mai directă cu natura, orice va fi însemnând asta acum, sau orice va mai însemna asta atunci când ei se vor mai apuca de treabă, dacă o vor mai face vreodată...