Tu eşti povestea mea

Tu eşti povestea mea.
Pe cuvânt.

Mi-am dat seama de asta azi, pe Strada Poştei. Colţ cu Stavropoleos. Şi actualul meu colţ favorit de Bucureşti.

Eu. Rochie albastră. În mişcare. Alergare, de fapt. Stil amcincianiterognumapunesastauloculuicanupot! Şi ştii câte am de făcut azi? Stil mergpecincizecinumapunesaalergcaamdecitit!

Sincer, acum, chiar am de citit. Llosa, Beatrix Potter şi McEwan. Llosa pe noptieră. Beatrix Potter în lucru, în calculator. McEwan în bibliotecă. Mă aşteaptă cu mustrări printre rânduri.

Sunt primele zile de toamnă, dar dimineaţa asta mai are un strop de vară în ea, iar eu mai am un strop de copilărie de trăit. Funcţionează ca o cremă antirid.

Curtea de la Stavropoleos e proaspăt spălată. Plină de oameni şi de muşcate. Mă opresc o clipă, de cealaltă parte a grilajului. Textele nescrise capătă, brusc, contur. Devin presante. Urgente. Dacă m-aş apuca de ele acum... şi nu ştiu de ce, fără nicio legătură cu nimic, mă tranzitează, pasager, un vers de Lorca. Frumos. Îl uitasem. Oare ce mi l-o fi amintit? E...

Şi atunci ai venit tu, în goană, şi mi-ai sărit de gât. Rochie albastră mică. Mică de tot. Şi ştii ce s-a întâmplat? Am uitat. Am uitat toată literatura. Cititele şi necititele. Tot.

Era o zi de toamnă, dar putea la fel de bine să fie o vară molcomă şi deplină. Nu se simţea nicio aripă de aer. Nu mai trecea printre noi niciun vers. Erai numai tu.

Tu eşti povestea mea.
Presantă.
Urgentă.
A mea.
Tu.
Pe cuvânt.