Neagu Djuvara urcă treptele interioare din piatră ale casei din centrul Bucureştiului până la etajul al doilea, unde locuieşte. La cei 96 de ani, poartă o cămaşă de un galben solar. Râde cu poftă, fără urmă de oboseală: "Scările astea or să mă omoare!". Joi urma să-şi întâlnească cititorii la Librăria Humanitas Kretzulescu, unde urma să-şi lanseze ediţia aniversară, a zecea, a volumului de memorialistă Amintiri din pribegie.
Ana-Maria Onisei: Sunteţi istoric, jurist, dar şi scriitor. Care e povestea primei cărţi pe care aţi publicat-o?
Neagu Djuvara: Eram în Franţa când sora mamei, în vârstă de 90 de ani, fiind pe moarte, mi-a trimis, printr-un diplomat străin, un smarald de o mare frumuseţe. L-am vândut cu 10.000 de franci vechi şi am împărţit banii cu fratele meu. Cu partea mea, 5.000 de franci, am reuşit să public ediţia primei mele cărţi de filozofia istoriei. Carevasăzică, îi datorez publicarea volumului Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor mătuşii mele şi acestui smarald.
A.-M.O.: Vă citesc generaţii de oameni, fiecare carte a dumneavoastră devine un bestseller. Aţi găsit o explicaţie pentru acest succes?
N.D.: Explicaţiile sunt de la Dumnezeu citire. Mi-e greu să mă autoanalizez, dar dacă-mi cereţi, totuşi, o părere, cred că lucrul care place la mine e că nu vorbesc o limbă savantă. Transpun istoria pe înţelesul omului elementar. Un exerciţiu de simplitate pe care l-am deprins din timpul liceului, când, la sfatul unui profesor excelent, citeam în fiecare seară câte o pagină din romanul istoric Salammbô, al lui Flaubert.
A.-M.O.: Primiţi des complimente de la cititori?
N.D.: Da. Dar mi-e frică de laude! Fiindcă, uitându-mă în istorie, descopăr că, pe măsură ce eşti mai lăudat când trăieşti, cu atât eşti mai uitat după moarte. Aş fi preferat să am soarta lui Van Gogh, căruia nu i s-a cumpărat aproape niciun tablou cât a trăit şi acum e unul dintre cei mai bine vânduţi pictori din lume.(râde)
A.-M.O.: Dar dacă aţi fi avut soarta lui Van Gogh, aţi fi fost chinuit în timpul vieţii, nu v-aţi fi putut bucura.
N.D.: Am avut odată o discuţie interesantă cu Andrei Pleşu şi e musai să mă întorc la ea. Îmi spunea: "Ce-ţi pasă să fii cunoscut după moarte, fiindcă n-o să ştii!". Atunci n-am avut replică. O am acum, pornind de la parabola cu bogatul nemilos şi sărmanul Lazăr, din Evanghelia după Luca: dacă, în urmă cu două mii de ani, se puteau face corespondenţe între Iad, Rai şi Pământ, vă închipuiţi că acum, cu Internet-ul, sigur o să ştiu după moarte dacă mai sunt citit sau nu! (râde)
A.-M.O.: Andrei Pleşu scria că aţi trăit totul. Vă mai emoţionează ceva?
N.D.: Sandra, nepoata mea. Are 45 de ani, o fiică de 10 ani şi este pe jumătate americancă, pe sfert româncă şi pe sfert franţuzoaică. E directoarea unui ONG american care are birouri peste tot în lume. Astă vară ne-am întâlnit cu toţii, cele patru generaţii, rămăşiţele familiei Djuvara, pentru o vacanţă în Bretania, să scăpăm de caniculă. Şi Sandra ne părăsea din când în când, se ducea într-o cafenea unde să fie linişte şi cu laptopul, cu telefonul, îşi conducea treburile din Jakarta, din Sumatra... E atât de zdravănă şi de energică!
A.-M.O.: Cum era cititorul Neagu Djuvara, ce cărţi v-au influenţat când eraţi tânăr?
N.D.: Primele cărţi care m-au pasionat au fost romanele istorice. Am citit încă de la vârsta de 10 ani. Îmi aduc aminte, în franţuzeşte, o serie de volume despre epoca napoleoniană a doi autori alsacieni. De asemenea, în româneşte, am citit cu mare plăcere o istorie pentru cei tineri scrisă de Grigore Tocilescu. Istoria a fost şi a rămas dragostea vieţii mele, chiar dacă am profesat în Drept. Pe vremea când eram la liceu, în Franţa, în fiecare joi după-amiază eram liberi de la cursuri. Şi, în loc să mă duc să mă distrez sau să mă relaxez, eu mă repezeam la o bibliotecă publică, să citesc istorie!
A.-M.O.: Spuneaţi că istoria se scrie cu sufletul, fiindcă e despre celălalt şi pe celălalt nu-l poţi înţelege decât aşa. Cititorul simte dacă o carte e scrisă cu sufletul?
N.D.: Bănuiesc că da. Altfel, de ce-ar găsi-o mai interesantă decât pe cea care este prea ştiinţifică şi rece? Însă noi, autorii, nu ştim niciodată ce are şanse de a dăinui, de a avea perenitate o carte dintre cele pe care le-am scris. Să vă spun nu o anecdotă, ci un adevăr istoric. La mijlocul veacului al XIX-lea fiinţa un pictor de talent pe care-l chema Eugène Fromentin, elev de-al lui Delacroix. El se voia un mare pictor, însă a fost doar unul bun. În schimb, la maturitate, a scris ce avea pe suflet, un roman despre prima lui mare dragoste, intitulat Dominique. Dominique e considerat de criticii literari ca unul dintre cele mai bune romane intimiste din literatura franceză. Aşa că şi eu, care am o paletă destul de largă de scrieri, stau şi mă gândesc: te pomeneşti că peste o sută de ani n-o să se mai citească decât Amintiri şi poveşti mai deocheate...
A.-M.O.: V-a fost mai greu să scrieţi memorialistică sau filozofia istoriei?
N.D.: Filozofia istoriei. Acolo am muncit îngrozitor! Mi-a trebuit o documentare colosală. Ultimii şase ani de scriere a cărţii Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor i-am făcut în Africa, unde cu greu îmi procuram cărţile de care aveam nevoie. Din fericire, francezii, când au părăsit colonia Niger, au făcut un centru cultural aliniat cu Biblioteca Naţională Franceză şi, prin acest sistem, puteam să capăt cărţi pentru câteva luni la Niamei. Scriam mereu în cameră, sub ventilator, pe nişte călduri năstruşnice. Aveam un ceainic alături şi scriam doar sâmbătă după-amiază şi duminica, fiindcă sâmbătă dimineaţa munceam. Scriam şi foarte încet. Nu mai mult de o pagină pe zi. Reciteam de o sută de ori, ciopleam fraza.
A.-M.O.: Pe cine aţi preţuit mai mult, pe Cioran sau pe Eliade? I-aţi cunoscut pe amândoi.
N.D.: Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România e mai puţin venerat decât Mircea Eliade. Cioran era mult mai autentic, în timp ce Eliade era, în primul rând, un egocentric. Cioran, cu toate că sunt convins că îşi dădea seama de valoarea lui, o sfida! Era, mai întâi, de o inteligenţă sclipitoare, dar era şi nemilos. Pe cine nu-l iubea, îl atingea de nu se vedea! Cioran chiar era convins că societatea noastră se duce la pieire. Pesimismul lui e trăit.
A.-M.O.: Ce v-a apropiat de Cioran?
N.D.: S-a împrietenit cu mine când a aflat că scriu o carte despre moartea civilizaţiei occidentale. Îi plăcea foarte mult ideea. Cât am lucrat în Africa, aveam două luni şi jumătate de vacanţă în Europa. Îi telefonam imediat când ajungeam la Paris şi el mă întâmpina cu multă prietenie. Ne plimbam împreună noaptea. Ne plimbam şi discutam... Şi el, care aproape devenise un fel de pustnic, era pasionat de poveştile mele despre moravuri şi femeile africane. Cu omul ăsta care scria atât de pesimist, puteai să te strâmbi de râs! Vedea adevărul şi, văzându-l, râdea de el ca să nu plângă.
A.-M.O.: Aţi scris despre moartea Occidentului şi, iată, e o teză din ce în ce mai actuală.
N.D.: Nu trebuie să fii Mafalda ca să îţi dai seama când, de pildă, vizitezi Franţa, că populaţia este formată, într-o mare proporţie, din oameni de lumea a treia. O spun şi statisticile. Indoeuropenii care reprezintă majoritatea populaţiei din Europa sunt pe ducă fiindcă nu mai fac copii. Or, legea fizică spune că atunci când se face un gol, el se umple cu un lichid din altă parte. În anii 2000, s-a făcut o statistică în Franţa: erau întrebaţi copiii din şcoli care dintre ei sunt din părinţi emigranţi. 45% erau copii de emigranţi! Dacă îi adăugăm şi pe cei care sunt nepoţi de emigranţi, obţinem un procent de peste 50%.
A.-M.O.: Cu România ce se va întâmpla, cine va lua locul românilor?
N.D.: O să crească proporţia ţiganilor. Apoi, vin turci foarte mulţi. Şi vor veni chinezi! O ţară care are un miliard şi trei sute de milioane de locuitori e musai să invadeze tot restul continentelor. Curând, China se va revărsa peste noi! În orice caz, eu, la 96 de ani, n-am să mai văd mai rău! (râde) Dar nu vreau să spun "După mine, potopul!", chiar dacă îl prevăd.
A.-M.O.: În acelaşi timp, tinerii noştri migrează spre Occident...
N.D.: Să ştiţi că proverbul "Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea" era adevărat statistic în Ţările Române. În urmă cu 40 de ani, românii din Statele Unite ale Americii erau cei mai puţin numeroşi dintre emigranţi, în jur de 120.000. Când m-am uitat care e originea lor, toţi proveneau din fosta Austro-Ungarie. Aşadar, românul sărac din Muntenia şi Moldova, cu toate că nivelului de trai era foarte jos, nu emigra. Anii de comunism au creat acest fenomen: să ajungi să îţi fie scârbă de ţara ta. Astăzi, dintre intelectualii tineri care prind o bursă Fullbright, nu se mai întorc în România decât 1%. E o tragedie. Nu putem să ieşim din bârlog dacă această fugă a creierelor continuă.
A.-M.O.: Cum e acum România?
N.D.: Lucrurile care se întâmplă astăzi sunt atât de extraordinare încât nu mai e o glumă să spui "ca la noi, nicăieri"! Ce s-a întâmplat în Parlament, suspendarea preşedintelui Băsescu - o spun chiar dacă nu am o simpatie pentru el -, felul în care a fost răsturnat, este absolut ticălos. Mă întreb: ce fel de Partid Liberal mai este ăsta care a fuzionat cu bucăţica de partid, zis Conservator, a acestui individ neprizabil, Voiculescu? Eu nu mai ştiu pe cine să aleg în politica românească. Aşa că stau pe tuşă.
CV:
Numele: Neagu Djuvara
Anul şi locul naşterii: 18 august 1916, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- 1937: licenţa în Istorie, Universitatea Sorbona, Paris
- 1938: licenţa în Drept, Universitatea Sorbona, Paris
- 1940: doctorat în Drept, cu teza Le droit roumain en matière de nationalité, Universitatea Sorbona, Paris
- 1941-1942: ofiţer combatant, apoi în rezervă, pe front; rănit la Odessa (Ucraina)
- 1943: devine diplomat în Ministerul român al Afacerilor Externe, prin concurs
- 1944-1947: trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, rămâne în Suedia ca secretar de legaţie
- 1947-1961: se refugiază în Franţa, lucrând pentru Comitetul de Asistenţă a Refugiaţilor Români, Radio Europa Liberă şi Fundaţia Universitară "Carol I"
- 1961-1984: consilier diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey
- 1972: docenţa, în Filosofia Istoriei, Universitatea Sorbona, Paris
- 1984-1989: secretar general al Casei Româneşti de la Paris
- 1990: revine în ţară
Locuieşte în: Bucureşti
Neagu Djuvara este autorul a numeroase volume. Prima sa carte de filozofia istoriei, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, publicată în franceză în 1974 a fost premiată de Academia Franceză. Printre cele mai importante cărţi ale sale se numără Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii modern, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Cum s-a născut poporul român, Amintiri din pribegie şi Există istorie adevărată?. Cel mai recent titlu apărut pe piaţă este ediţia aniversară a volumului de memorialistică Amintiri din pribegie.