Am făcut eforturi să-mi temperez interesul pentru Torţionar

Daniel Cristea-Enache: Remarc încă o dată punctualitatea şi seriozitatea marca Lucian Dan Teodorovici. Eşti printre cei (nu foarte mulţi, la noi) care se ţin de cuvînt, în sfera relaţiilor sociale, şi îşi finalizează proiectele, în sferă literară.
Renunţ la ideea de a mai găsi o notă bucovineană, braşoveană sau ieşeană în acest tip de comportament şi în "filozofia" însoţitoare. Dar mă interesează să aflu altceva: de unde fascinaţia prozatorului cu care dialoghez pentru figurile de marginali, loseri, rataţi ai Tranziţiei sau ai comunismului? Eşti interesat mai degrabă de figura unui perdant decît de cea a unui învingător? Îţi spune - literar vorbind - mai mult Victima decît Torţionarul cu care aceasta se află în tandem epic?

Lucian Dan Teodorovici: Trebuie, mai întîi, să-ţi mulţumesc pentru aprecieri, chiar dacă mă văd nevoit să recunosc (şi să mă scuz pentru asta) că, în ultima vreme în special, am pierdut cîte ceva la capitolul seriozitate: probabil din cauza faptului că nu mi-am gestionat foarte bine resursele (în primul rînd mă refer la cele fizice), m-am văzut nevoit să devin mai puţin serios, să renunţ în ultimii ani la unele proiecte după ce iniţial îmi dădusem acceptul să mă implic în ele. Am simţit nevoia să spun asta pentru că n-ar fi fost tocmai onest să-mi asum întru totul trăsăturile pe care tu, cu multă bunăvoinţă, mi le-ai creionat mai sus.
În ceea ce priveşte marginalii, loser-ii, cred că mi-ar fi necesară o autoanaliză foarte aplicată pentru a-mi explica mie însumi înclinaţia spre personaje de genul ăsta. Or, autoanalizele le-am făcut practic creînd asemenea caractere şi urmărindu-le apoi evoluţia în propria poveste, nu raportîndu-mă direct la mine însumi. De ce? Cu greu aş găsi un răspuns. Mai mult: cred că dacă aş avea acum răspunsurile clare, tema asta literară ar fi epuizată, nu m-ar mai atrage. Convenabilă, dar neieşind prea mult din zona clişeelor, ar fi următoarea explicaţie, pe care am şi dat-o de multe ori: anume că ratarea e atît de complexă, acoperă atîtea trăiri, sentimente, atît de multă psihologie, îţi oferă atîta miez literar, încît e infinit mai tentantă, pe planul acesta, al analizei (fie ea analiză din perspectivă literară), decît reuşita. Dar am recunoscut deja că ăsta nu e de fapt un răspuns, e mai mult o încercare de ocolire a lui.
O să pornesc în căutarea altor explicaţii de la ultima parte a întrebării tale, cea legată de raportul dintre Victimă şi Torţionar - cu atît mai mult cu cît ea mă duce spre romanul meu cel mai recent, Matei Brunul. Şi asta pentru că-s tentat, mai întîi, să neg că aici, în această carte, am fost mai preocupat de victimă. Securistului Bojin am încercat să-i ofer cel puţin aceeaşi pregnanţă ca Brunului în roman, iar dacă e să mărturisesc cîte ceva din perioada în care am scris cartea, trebuie să recunosc că personajul ăsta mi-a creat anumite probleme. Mai exact, îmi plăcea într-atît, încît uneori eram prea grăbit să revin la el, eram tentat să-l introduc mai mult în roman, ceea ce ar fi dăunat echilibrului narativ. Am făcut deci eforturi să-mi temperez interesul pentru Torţionar. Numai că asta mi-ar contrazice doar la suprafaţă fascinaţia pe care ai remarcat-o. Căci, în fond, securistul Bojin nu iese nici el prea mult din zona celor care ratează. Nu e în nici un caz un învingător, ci doar un adaptat. Or, adaptarea e de multe ori vecină cu ratarea. Îmi dau seama cît de riscantă poate fi afirmaţia asta a mea, care cere şi admite, în fond, înţelegere inclusiv pentru torţionari. E însă o "înţelegere" pe care o acord doar din punct de vedere literar, poate şi psihologic. Adică sînt tentat să-mi explic mecanismul ăsta care te aşază ca om la limită, care te face să îmbrăţişezi uneori compromisul, convingîndu-te pe tine însuţi că e unica soluţie şi că, pînă la urmă, nu e atît de grav să faci asta. Devii, astfel, o victimă a gîndirii tale, uneori, de cele mai multe ori, fără să-ţi dai seama de asta.
Uite, în perioada documentării pentru roman, am aflat (fără să am însă foarte multe confirmări, trebuie să subliniez asta) că şeful Coloniei Peninsula, Iosif Lazăr, un nume a cărui simplă rostire în anii '50 băga groaza în deţinuţi, ar fi fost în trecut la rîndu-i o victimă. Şi încă ce victimă: fusese prizonier la Auschwitz. Spuneam că nu am prea multe confirmări ale acestei poveşti, mărturiile unor foşti deţinuţi au lansat-o. Însă, reală sau fictivă, ea rămîne extraordinară: să treci prin Auschwitz, apoi să devii tu însuţi torţionar, şi încă din proprie iniţiativă (fără să fi trecut deci prin ceva asemănător cumplitei "reeducări" româneşti), e aproape dincolo de închipuire. Şi n-are cum să te lase indiferent, n-ai cum să nu te întrebi: cum, de ce, cînd? Victimă sau Torţionar? Căci e mai greu, aproape imposibil de acceptat: "Victimă şi Torţionar". Şi încerci o explicaţie logică. Încerci să te pui în pielea lui, altfel ar fi imposibil să-l înţelegi. Încerci să-ţi închipui ura pe care a adunat-o în sine în perioada petrecută în acel cumplit lagăr. Şi încerci să te vezi în anii '50 în situaţia de a te răzbuna pe cei care ţi-au făcut atîta rău. Căci, de fapt, trebuie să ajungem şi aici: mulţi dintre torţionari, fireşte, nu-i priveau pe deţinuţi din perspectiva pe care ne-a oferit-o nouă istoria. Pentru ei, manipulaţi fiind de radicalul şi mizerabilul sistem comunist al acelor ani, deţinuţii chiar erau nişte ticăloşi, care "sugeau sîngele ţării". E de-ajuns să citim ziarele de-atunci, să vedem unele documentare de-atunci, ca să pricepem cît de insidioasă era propaganda, cît de mult mergea tocmai pe stîrnirea urii. Sau, în cazul lui Iosif Lazăr, pe reactivarea acelei uri născute în lagărul de la Auschwitz. Căci cine erau deţinuţii, din perspectiva lui? Legionari, adică aliaţii naziştilor care-l chinuiseră pe el însuşi. Sau membri ai unor partide politice, dar nu mai puţin vinovaţi, în aceeaşi viziune a lui, de atrocităţile petrecute în anii războiului. Comuniştii manipulau mai puţin răutatea existentă în oameni, manipulau înainte de orice ura. Se foloseau de această ură pentru a-şi "crea" nu complici, ci slujitori fideli, aproape robotizaţi. Şi, iată, mergînd în ficţiune, căci asta am făcut de fapt mai sus, revii şi te întrebi: Victimă sau Torţionar? Poate fi un Torţionar, mai direct spus, şi Victimă în acelaşi timp? O victimă a propriei uri şi a manipulării acesteia de către sistem? În realitate, o asemenea explicaţie nu scuză cu nimic, nu poate să se constituie în motiv de iertare. Literatura însă are dreptul să se preocupe şi de asta. Iar eu, în Matei Brunul, am încercat, măcar parţial, să mă ocup şi de asta prin personajul Dumitru Bojin.
Am forţat un pic lucrurile în exemplul dat, am şi ficţionalizat, dar există din păcate destule asemenea dileme provocate de realitate. Am fost impresionat la culme de ceea ce s-a întîmplat în Rwanda, în 1994, mă refer la tragedia dintre etniile hutu şi tutsi. Am citit mărturii infernale: oameni educaţi, cu studii în Europa, au căzut brusc în capcana asta a urii, exploatată la maximum de nişte interese de deasupra lor, au pus mîna pe macete şi au omorît alţi oameni, unii dintre ei pînă de curînd prieteni. Am citit, apoi, despre membrii unei echipe de fotbal, printre care se aflau şi cîţiva tutsi: pînă cu puţin timp înaintea începerii nebuniei, făceau antrenamente împreună, jucau meciuri, glumeau în acelaşi vestiar. Odată stîrnită ura, foştii colegi hutu, cu macete în mînă, i-au fugărit, prins şi căsăpit pe unii dintre colegii tutsi. Lucrurile sînt complicate, la fel şi explicaţiile. Dar faptele există, sînt consemnate. Şi iar nu te poţi abţine să te întrebi în ce măsură erau călăi şi în ce măsură victime, la rîndu-le, cei despre care am amintit. Am citit despre grozăvii asemănătoare în războiul din fosta Iugoslavie. Prin 2006 sau 2007, am văzut, în Rijeka, un mic monument lîngă un zid de bloc. Am înţeles că acolo, cu spatele la acel zid, membrii unei familii fuseseră executaţi chiar de vecinii lor de bloc. Toate astea sînt monstruozităţi, care însă îţi permit sau te obligă chiar la meditaţii pe seama lor.
Sînt conştient că m-am îndepărtat puţin, poate chiar mai mult, de sensul întrebărilor tale. Dar asta numai ca să am de unde să mă întorc la ele. Pentru că nu doar în Matei Brunul, dar şi în celelalte cărţi ale mele, fiecare dintre ele scrisă cu mijloacele vîrstei literare la care mă aflam, n-am fost preocupat în sine de victime, de marginali, de loser-i. Ba chiar m-a amărît atunci cînd, în cîte-o recenzie, se pornea exclusiv de la ideea asta şi eram inclus scurt, fără prea multe explicaţii, în "curentul mizerabilist". Trebuie să recunosc, mai mult, că habar n-am ce-nseamnă "mizerabilismul" ăsta, n-am primit niciodată vreun răspuns care să mă lămurească pe deplin. Sau, pornind tot de la această adunare de marginali şi loser-i pe care, s-a spus în cîteva rînduri, o convoc în paginile scrise de mine, s-a ajuns, din cînd în cînd, şi la concluzia că literatura mea ar fi una nu doar minimalistă, dar chiar "minoră". Pot accepta asta, dar nu pe un asemenea motiv. Ar însemna că, pentru a scrie o literatură "majoră", ar trebui să am drept personaje doar oameni excepţionali, unii dintre ei eventual laureaţi Nobel? Exagerez şi trivializez, bineînţeles. Mi s-a adus totuşi şi reproşul ăsta, legat exclusiv de modul în care îmi aleg personajele. Şi încă nu pricep de ce, întrucît eu cred că nu mediul din care provin ele ar trebui să conteze, ci cum sînt create, cum le conduce scriitorul în poveste, cum le integrează într-o atmosferă.
Pentru că, de fapt, eu n-am fost şi nu sînt preocupat, din punct de vedere literar, atît de mult de marginali şi învinşi, cît de mecanismele care îi duc pe oameni într-acolo, spre ratare adică. Iar dacă în cărţile mele nu sînt explicate întru totul aceste mecanisme, asta e o urmare a faptului că o unică explicaţie, larg cuprinzătoare, n-am nici eu. Mă aflu încă la nivelul la care îmi doresc mai degrabă ca prin ceea ce scriu să lansez o serie de întrebări, în loc să dau răspunsuri. Mă şi tem de răspunsuri, cum spuneam şi la început. Sau, mai bine zis, mă tem că la un moment dat o să ajung să-mi închipui că le am. Or, cel puţin aşa cred eu, ăsta e cel mai trist moment pentru un scriitor sau pentru orice tip de creator: să ajungă să creadă despre sine că a aflat cam tot ceea ce era de aflat. Din fericire, glumind numai puţin, aş zice că eu încă mă număr printre cei norocoşi: sînt suficient de ignorant pentru a mă uimi aproape zilnic de lucrurile care se întîmplă în jurul meu. Şi, fireşte, pentru a-mi pune întrebări pe marginea lor.