Hai, Teodorovici, mai scrie-ne o carte

Daniel Cristea-Enache: "Tema asta literară", "miez literar", "perspectivă literară", "punct de vedere literar", "mijloacele vîrstei literare" la care te aflai... Revine aici un termen a cărui miză nu mai trebuie dovedită, dar care are accepţii foarte diferite, de la un scriitor profesionist la altul.
Te previn, dragă Lucian, că urmează cele mai "simple" întrebări din dialogul nostru. Ce înseamnă pentru tine literatura? De ce ai scris atît proză scurtă, cît şi roman?

Lucian Dan Teodorovici: Mă tem, dragă Daniel, de nişte răspunsuri prea preţioase la întrebările "simple" pe care mi le-ai adresat. Tocmai m-am întors de la o întrunire literară dintr-un oraş de provincie, nu dintr-o provincie foarte îndepărtată de cea ieşeană, în cadrul căreia cura de preţiozităţi privind literatura şi menirea ei, fie pe plan personal, fie pe planuri ce aproape că depăşesc absolutul (scuză-mi, te rog, forţarea), m-a făcut să mă simt inutil. Inutil acolo, cel puţin. Pentru că, în ceea ce mă priveşte, se manifestă uneori o anumită lipsă de profunzime în sensul ăsta, pe care n-am cum s-o ascund. Recunosc că mi-e greu să mă raportez, iubind totuşi enorm literatura (şi iată că-mi scapă cuvinte mari şi mie), la menirile ei şi la ţeluri înalte, mi-e greu să caut permanent căile ce duc spre acel tip de "nemurire" a scriitorilor despre care am învăţat în manuale. Mi-e greu deci să trec dincolo de o explicaţie realmente simplă, scuturînd cuvîntul ăsta de ghilimele, privind relaţia mea cu literatura: pasiunea. Dar pînă şi ăsta e un cuvînt demonetizat. Sigur că nu asta aştepţi tu de la mine, pînă la urmă.
Aşa că o să-ţi spun, măcar pentru început, cum m-am apropiat de literatură. Sau, mai exact, de poveste. Cred că-i datorez enorm în sensul ăsta bunicului meu - Florea îl chema. Era un "povestaş" în toată puterea cuvîntului. Asemenea multor bătrîni, găsea o plăcere nemaipomenită în a-şi relua, în faţa cui era dispus să asculte, amintirile din tinereţe. Însă nu era doar atît - în primul rînd, pentru că nu el era cel care se apuca să găsească diverse motive de rememorări. Veneau deseori copii de pe strada noastră şi-l rugau să le spună o poveste. Ascultam şi eu, normal, cu gura deschisă şi ochi măriţi întîmplările acelea aventuroase. La un moment dat, cred, ele se epuizau totuşi. Sau poate unele dintre ele plăceau mai mult, aşa încît copiii, prietenii mei, începeau să vină cu cereri specifice: "Spune-ne povestea aia, spune-ne povestea cealaltă". Şi bunicul meu le relua cu bucurie. Numai că, deşi erau date drept amintiri, poveştile sale deveneau, pe măsură ce trecea timpul, tot mai complexe, dezvăluiau alte amănunte spectaculoase, uneori chiar căpătau cîte un alt sfîrşit. N-am auzit însă niciodată vreun copil să spună: "Dar data trecută ai zis că s-a întîmplat altfel". Nici măcar eu nu spuneam asta, deşi, spre deosebire de ceilalţi, eram privilegiat: mie mi le spunea şi seara, înainte de culcare, şi cu diverse alte ocazii, aşa că uneori aceeaşi întîmplare căpăta şi mai multe sfîrşituri, şi mai multe personaje. Istoriile lui se modificau deci în funcţie de aşteptările publicului. Dar erau spuse de fiecare dată atît de convingător, încît nici unuia dintre noi nu i-ar fi trecut prin minte să le pună sub semnul întrebării. Vorbesc, din perspectiva de-acum, despre puterea ficţiunii. La vremea aceea însă, nici un gînd al vreunuia dintre copii, sînt convins, nu perturba poveştile bunicului.
Mai e ceva de adăugat totuşi aici, un aspect foarte important, căci pe lîngă poveştile pe care le prezenta într-un mod serios drept amintiri proprii, bunicul avea, rezervate doar pentru mine, şi o serie de basme, să le zicem, de istorii fantastice, pe care de asemenea le "dădea" ca întîmplări personale. Însă o făcea într-un mod ludic, crea un fel de convenţie între noi: eu ţi le spun ca şi cum ar fi ale mele, tu le accepţi aşa, dar amîndoi ştim, de fapt, că ele n-ar fi putut să se întîmple în realitate. Erau cele mai frumoase poveşti, căci rîdeam în hohote mai tot timpul pe parcursul desfăşurării acţiunii. Dacă memoria mi le-ar fi păstrat în întregime, astăzi aş fi putut, măcar de dragul bunicului, să le cuprind într-o carte. Însă ştiu că, din păcate, ar trebui să intervin eu cu mijloacele ficţiunii pentru a completa acele poveşti, căci ar fi multe goluri de acoperit. (Avea bunicul, măcar asta vreau să amintesc în trecere, un personaj special, care trecea, în multe asemenea ficţiuni ale sale, prin diverse aventuri: un "cal sur", care i-ar fi aparţinut, bineînţeles. Dacă în celelalte poveşti, pe care le-am citit mai tîrziu, caii nu prea erau protagonişti, în cele ale bunicului, "calul sur" era nemaipomenit, ţinea loc şi de Făt-Frumos, şi de Zmeu uneori, avea bătălii proprii pe care le cîştiga şi, din cînd în cînd, nu se ferea să se îndrăgostească de vreo Iapă, care ba purta flori după urechi, ba avea hamuri strălucitoare.)     
Şi-acum, oricît de pompos ar suna, dar sper totuşi să nu fie interpretat astfel, îţi pot răspunde măcar parţial la întrebare: literatura e pentru mine şi un fel de datorie - aceea de a mă ridica, în felul propriu, la nivelul bunicului meu. Şi de a-i continua, într-un mod personal, felul de a fi. Căci am uitat să spun ceva foarte important: nimic nu mă făcea mai mîndru, la vremea copilăriei mele, decît să văd publicul acela de copii care se aduna în jurul lui, întrerupîndu-l uneori din diverse treburi pentru a-l face să povestească. Şi nu ştiam cum să definesc mîndria aceea, ştiam doar că bunicul meu era "cel mai". Mai tîrziu am descoperit cărţile, mai tîrziu am aflat că există şi alt mod de a-ţi populariza istoriile proprii sau ficţiunile proprii. 
Sigur însă că ăsta e doar unul dintre modurile în care mă raportez la literatură. Pentru că, în timp, am făcut o sumedenie de descoperiri proprii şi, în calitate de cititor, am avut nenumărate motive ca dragostea faţă de ficţiune, de poveste, să-mi sporească. Dar nu am cum să nu recunosc că uneori, în închipuirile mele, lucrul cel mai important pe care-l doresc legat de literatura proprie nu e legat neapărat de "nemurire literară", nu încerc să-mi plasez scrierile în vreo "istorie mare", ci pur şi simplu îmi închipui un cititor reacţionînd la ceea ce scriu aşa cum reacţionam eu, aşa cum reacţionau ceilalţi copii la povestirile bunicului meu. Adică uitînd complet de ceea ce se întîmplă în jur, absorbit întru totul de ceea ce citeşte. Sau, ca să-mi dezvălui pînă la capăt reveriile, oricît de interpretabile ar fi ele, îndrăznesc să-mi închipui într-o situaţie sau alta nişte cititori venind la mine, trăgîndu-mă de mînecă şi spunîndu-mi: "Hai, Teodorovici, mai scrie(-ne) o carte". Sincer, chiar foarte sincer, aş da oricînd orice loc din diverse ierarhii literare prezente sau viitoare pe asemenea reacţii. Să nu crezi însă că nu-mi dau seama ce ar putea sugera asta, căci literatura îndreptată spre public poate fi privită ca una strict comercială. Sînt însă alte instrumente, să le spunem aşa, pe care le folosesc în căutarea asta a apropierii de public şi care-mi cenzurează suficient, sper, o aşa-zisă obsesie ce m-ar îndepărta de o anumită ţinută a literaturii. Iar acestea sînt, revin la ce-am spus anterior, cărţile pe care le-am citit, pe care le citesc. Dar în esenţă, trecută prin aceste filtre, asta înseamnă pentru mine literatura.
Cît priveşte a doua întrebare, răspunsul e ceva mai puţin întortocheat. Şi se întrezăreşte cumva în cele spuse pînă acum. Pînă la urmă, am redus totul la poveste. Or, unele poveşti (mi) se impun ca proză scurtă, altele ca roman. În ultima vreme, recunosc, sînt mult mai înclinat spre roman, căci şi preocupările mele extraliterare sînt diferite de cele din urmă cu zece-cincisprezece ani. Am devenit şi rămîn, spre exemplu, foarte interesat de istoria recentă, iar lucrul ăsta nu putea rămîne fără urmări în ceea ce scriu. Numai că acele teme pe care le descopăr în istoria recentă îmi impun, pe de o parte, un anume respect pe care, măcar aşa simt, nu l-aş putea face suficient de vizibil într-o proză scurtă. Iar pe de altă parte, îmi ridică atît de multe întrebări, mirări, îmi provoacă uneori atîtea angoase, încît ele în sine n-ar încăpea în spaţiul restrîns al unor povestiri. Aşa încît mă împing spre roman, simt că nu se poate altfel.
Proza scurtă, adică, îmi "rezolvă" obsesii de moment; dar nu mă simt capabil să concentrez în povestiri teme mari. Este exclusiv problema mea, alţi scriitori au făcut-o. Dar, pînă la urmă, indiferent de admiraţia pe care o porţi unui scriitor sau altuia, îţi găseşti mijloacele proprii prin care să-ţi duci temele în literatură. Or, la mine se întîmplă ceea ce am spus deja. Asta nu înseamnă că nu sînt, în continuare, tentat şi de proza scurtă. Mi-am şi creat un folder în computer în care adun idei care m-au provocat la un moment dat - şi aştept vremea în care să simt că e cazul să mă ocup de ele.
Însă următoarele două "proiecte" (folosesc ghilimelele pentru că îmi cam displace cuvîntul cînd îl leg de literatură, îl găsesc cumva prea tehnic) sînt romane. Pentru că e vorba despre două teme care mă preocupă, chiar mă apasă de o bună bucată de vreme. Nu cred că e cazul să spun acum exact despre ce e vorba. Pentru că, dacă tot am vorbit atît de mult de bunicul meu, repet că el ştia să-şi spună poveştile cu farmec. Eu nu prea l-am moştenit în sensul ăsta, din păcate: nu cred că sînt un orator grozav, pe de o parte, iar pe de alta, nu mă prea pricep să-mi expun ideile pe scurt. Cel mai confortabil mă simt scriind, elaborînd, explicîndu-mă ori de cîte ori simt nevoia s-o fac. Literatura îţi permite asta, chiar dacă te foloseşti de diverse "trucuri" pentru a masca faptul că te explici pe tine însuţi. Într-o discuţie, fie ea şi în spaţiul virtual, nu ai însă multe locuri în care să te ascunzi şi nici multe trucuri, cum le-am numit poate nu în cel mai inspirat mod, la dispoziţie. Aşa încît, în general, prefer să scriu decît să vorbesc. Şi, în mod cert, prefer să scriu în loc să vorbesc despre ceea ce am scris sau despre ceea ce voi scrie.
  Uneori, oricît ar fi de greu de crezut, iar Bruno a înţeles asta aşa cum au înţeles-o, în perioada ce a urmat, toţi deţinuţii din colonia Peninsula, istoria mare se lasă tîrîtă de istoria mică pe drumuri pe care n-ar fi pornit, altfel, nicicînd. Moartea doctorului Simionescu, la început doar una dintre toate acele morţi tăcute pe lîngă care istoria mare trece fără a întoarce privirea, a aruncat, dinspre gardurile de sîrmă ghimpată pînă înspre cele din urmă T-uri ale baracamentului, temeri şi freamăte. Şi toate aceste temeri şi freamăte s-ar fi oprit în colonie dacă în istoria mare, pe care Bruno o crezuse pînă atunci atotstăpînitoare, n-ar fi existat o breşă.

Poate că vîntul acela uscat şi fierbinte pe care locuitorii din zonă îl numeau Kara-yel, Vîntul negru, şi care chinuise mulţi puşcăriaşi, în zile cu praf de stîncă ce le ardea gîtlejurile, se înduplecase într-un sfîrşit şi luase cu sine vestea nenorocitului final de poveste al doctorului Simionescu, o purtase tăcut peste Bărăgan, pînă înspre Bucureşti. Poate că acolo i-o încredinţase Foehnului pentru a o duce mai departe, iar acesta, trecînd Carpaţii, o lăsase-n grija Austrului, spre a o sufla dincolo de nişte frontiere pe care doar ele, vînturile, le puteau trece fără frica de a fi ochite de vreun grănicer. Poate această conjuraţie a vînturilor, poate doar neputinţa oamenilor în lupta cu şoaptele a dus vestea la mii de kilometri de România, peste Canalul Mînecii, fiind apoi răspîndită-n întreaga lume de Radio Londra şi întorcîndu-se la Bucureşti odată cu diverse proteste internaţionale. Cert e că, începînd cu finalul lunii iulie, din barăcile "treişpe-paişpe" n-au mai răzbătut spre ceilalţi în nici o noapte cîntece de acordeon. Istoria mică îşi arătase şi ea, măcar o dată, puterea în faţa istoriei mari.

Fără a cunoaşte însă conspiraţia vînturilor şi încă înainte ca aceasta să ducă la schimbările importante din barăcile studenţilor, deţinuţii din colonie au reacţionat şi ei la moartea doctorului Simionescu. Împinşi de frică, de gîndul că, dacă i se putuse întîmpla aşa ceva unui fost membru de guvern, om semnificativ nu doar prin ceea ce făcuse în politică, dar mai cu seamă prin ceea ce făcuse ca medic, atunci nimeni n-avea puterea să-i ferească de urgie pe ei, necunoscuţii. Prin barăci, prin şantierele de lucru, glasurile nemulţumite, fie ele şi răzleţe, au căpătat o notă în plus; într-o zi, o brigadă întreagă a refuzat să meargă la lucru, oamenii aşezîndu-se în genunchi chiar înainte de-a ieşi pe poartă, în dreptul clădirii administraţiei şi al barăcilor soldaţilor-gardieni, rezistînd acolo pînă cînd, mulţi dintre ei loviţi cu paturile puştilor, cu pumnii, cu picioarele, au trebuit să fie căraţi de ceilalţi, sub ameninţarea armelor, înapoi în baraca lor; oamenii dintr-o altă brigadă au refuzat mîncarea timp de trei zile, protestînd în felul acesta faţă de ceea ce li se întîmpla. Nici una dintre aceste revolte nu s-a extins însă.

Pentru Bruno, totul a venit de undeva din interior, nu din exemplul oferit de ceilalţi revoltaţi. Imediat după cele două nopţi chinuitoare din "treişpe-paişpe", şi-a regăsit, poate chiar pe drumul scurt care-l ducea înapoi către adăpostul lui, centrul de greutate. L-a redescoperit, ca şi cum abia atunci s-ar fi gîndit prima oară la învăţăturile familiei de păpuşari lîngă care trăise cîndva, vreme de jumătate de an, ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit cărţile pe care le citise din plăcere, în locul celor obligatorii, cerute la Accademia Nazionale d'Arte Drammatica "Silvio D'Amico", ca şi cum abia atunci s-ar fi grăbit spre el, dintr-un neant în care se prăbuşiseră, anii de învăţătură şi de experienţă de la Teatrul "Ţăndărică", alături de prieteni ascunşi de-o ceaţă pe care nicicînd nu încercase s-o îndepărteze. Totul a venit din interior, ca o regăsire.

Şi, odată cu redescoperirea acelui centru de greutate, rătăcit pînă atunci printre durerile trupului, pe chipul lui şi-a făcut loc, tot mai des, un zîmbet, unul care-i însoţea nişte vorbe nereţinute acum de vreo teamă. Revolta sa, fără suficientă forţă exemplară, dar avînd puterea de a-i spori, zilnic, doza de curaj care izvora din centrul său de greutate, se manifesta prin poveşti. Prin alte poveşti care să se adauge celei despre Ilvala şi Vatapi, de astă dată căutîndu-le anume miezul, sperînd să fie înţeles, poveşti rostite cu voce tare nu doar în prezenţa altor deţinuţi, fie că aceştia îl ascultau sau nu, ci chiar şi în preajma gardienilor, cît timp îi permiteau să vorbească. Poveşti adunate din cărţile citite, poveşti scrise şi-apoi lăsate, fără voia lui, la îndemîna sorţii în acel manuscris căruia-i dăduse cîndva valoare de curs. Poveşti ce încropeau o istorie a păpuşilor încă din timpurile vechi, cărora nici un dalang hindus, nici un morshed persan, povestitori şi mînuitori de odinioară, nu le menise, în nici o scenă imaginată de ei, un viitor "contrarevoluţionar", într-un lagăr de muncă din apropierea Mării Negre. În ele, în poveştile cu sens ale lui Bruno, personaje precum egipteanul Aragoz sau indianul Viduşaca, persanul Pahlavan Kachal, ba chiar şi prinţesa Joruri, născută tocmai la capătul lumii, în Japonia, figuri ce se lăsaseră mînuite încă din urmă cu sute sau cu mii de ani spre bucuria gloatelor murdare, dar dornice de divertisment ale Orientului, căpătau trăsături şi vorbe ale prezentului, luptau cu duşmani prezenţi în jurul lor. Iar acestora li se adăugau mai tinerii Pulcinella şi Punch, Guignol şi Lafleur, Hanswurst şi Kasperle, Kašpárek şi Petruşca, toţi porniţi, cot la cot, în această luptă la care-i convocase, din amintiri mai mult sau mai puţin clare, Bruno Matei.

Baba Samca şi moroii ei se-ascunseseră însă. Nimeni nu ştia de ce, nimeni nu înţelegea exact tăcerea acordeonului. Doar cîteva vorbe răzleţe, nici ele precise, despre nişte controale venite de la Bucureşti, ca urmare a morţii doctorului Simionescu, se grupau într-o explicaţie, una însoţită şi de cîteva speranţe. Pentru Bruno însă, care-şi regăsise centrul de greutate, toate acestea nu însemnau nimic. Dimpotrivă, pe măsură ce poveştile sale se însoţeau cu un tot mai mare curaj, lipsa răspunsului aşteptat din partea gardienilor sau a celor care-i îngroziseră nopţile, a celor din "treişpe-paişpe", a început, zi după zi, să-l dezamăgească. Revolta lui căuta înfruntare. Faptul că reuşise să rupă o dată lanţul, că nu devenise la rîndu-i verigă îl întărea, îi cerea să nu se oprească aici. După doi ani de spaime şi speranţe irosite rînd pe rînd, în care-şi adunase durerile într-o răbdare pe care-o crezuse infinită, avea acum nevoie să lovească la rîndu-i, iar loviturile să-i fie simţite. Şi începuse să lovească, poveştile sale, aruncate uneori printre dinţi, pe sub priviri îndîrjite, echivalau în mintea lui cu loviturile primite în stomac, peste picioare, peste faţă, peste umeri, aveau forţa de a compensa umilinţele îndurate pînă acum. Însă ele ar fi trebuit simţite de ceilalţi, altfel erau doar nişte lovituri aruncate în gol...

L-a găsit atunci, printre rîndurile sale scrise la începutul lui 1949 şi culese acum din amintire, pe Ghatotkacha. N-ar fi vrut să apeleze la el - Ghatotkacha, cu toată istoria lui milenară, era un semizeu care, adus în prezent şi repovestit de el, amintea într-un fel de acuzaţia care-l adusese după garduri de sîrmă ghimpată, aceea de-a fi condus un grup legionar. Şi, cu tot dezinteresul său faţă de politică, Bruno avusese timp să-şi facă o părere despre legionari. Nu-i privise niciodată nici măcar cu înţelegere. Dispreţuia patima atunci cînd nu era pusă în slujba vreunei idei artistice sau profesionale, o dispreţuise încă din vremea lui Mussolini, cu-ale lui discursuri patetice şi bolnave, o dispreţuise regăsind-o în România, printre legionarii care, fie şi căzuţi în dizgraţie, tot mai vorbeau în numele unor idei turnate în golurile din ei înşişi. Dacă i-ar fi auzit vreodată pe cei doi studenţi ai săi vorbind în numele acelor idei, şi nu al pasiunii pentru marionete, probabil ar fi curmat acele întîlniri mult mai devreme. Tocmai din motivul ăsta, arestarea lui şi acuzaţia care i se adusese fuseseră cu atît mai dureroase, cu atît mai absurde. Dar ele erau deja trecut.

Nu, Bruno n-ar fi vrut să-l aducă în poveştile sale răzbunătoare pe semizeul Ghatotkacha. Căci istoria sa, simplă altădată, se încărca acum de un simbol puternic, clar. Simbolul era cămaşa vrăjită a eroului, iar posibila trimitere, anume către nişte cămăşi verzi care ar fi putut stinge lava roşie, nu-i făcea vreo plăcere lui Bruno. Însă căuta gustul răzbunării - o răzbunare chiar faţă de motivul, atît de prost construit, al arestării lui.

Într-o amiază cu arşiţă cumplită, la vremea cînd praful de stîncă amestecat cu sudori se scurgea de pe feţele oamenilor direct în gamelele cu mîncare, Gathotkacha a ieşit totuşi printre buzele lui Bruno. Mai întîi abia mormăit, apoi în plină forţă, cu toată istoria sa. S-a scuturat de legendă şi s-a înfipt în prezent dinaintea unuia dintre gardieni, care tocmai îl lovise peste faţă pe Bruno, după ce acesta vărsase prin praf conţinutul puturos al gamelei.
- Eşti şi tu în grevă sau ce? izbucnise omul în uniformă, înainte de a-l plesni. Dumnezeii mă-tii de bandit! Îmi faci probleme?!

Bruno s-a ridicat, a început să zîmbească, rotindu-şi ochii de jur-împrejur, către ceilalţi, care abia îndrăzneau să-l privească pe sub sprîncene.
- Stai jos! a ţipat gardianul la el.

Şi-a ridicat mîinile, ca un profet din vechime sau ca un păpuşar care, după paravan, se dezmorţeşte pentru imediata întîlnire a păpuşilor sale cu publicul.
- Stai jos! s-a auzit din nou strigătul omului, care cerea ajutor din priviri altor gardieni.

În patria lor, Sulalaya, zeii nu mai ştiau ce să facă. Pe Pămînt, începuse să erupă un uriaş vulcan. O lavă roşie, o nenorocită de lavă roşie s-a pogorît peste aşezări, nimicind, rînd pe rînd, mii şi mii de suflete.
- Stai jos! a urlat pentru a treia oară gardianul, cînd i-a văzut pe doi tovarăşi ai săi apropiindu-se.

Singura scăpare a oamenilor era Ghatotkacha, cel căruia zeii îi dăruiseră cîndva o cămaşă vrăjită, care-i asigura nemurirea. Această cămaşă le era acum salvarea, ea trebuia aruncată în flăcările ce izbucneau din uriaşul crater, pentru a astîmpăra urgia roşie.
- Stai jos! au urlat şi ceilalţi gardieni care se apropiaseră.

După numeroase ezitări, Ghatotkacha a acceptat, în cele din urmă, sacrificiul. Şi, odată cu acest sacrificiu, în timp ce a auzit aprobările unor colegi de muncă foşti legionari, Bruno a ştiut că reuşise, în fine, şi el o lovitură. Aşa încît şi-a păstrat zîmbetul şi după ce s-a prăbuşit - ca şi cum celelalte lovituri, ale gardienilor, nu l-ar fi atins. Înfruntarea de care avea nevoie începuse în sfîrşit, chiar dacă pentru ea fusese nevoit să recurgă la o armă de care nu crezuse că i-ar fi necesară.

În noaptea care a urmat, şi-a amintit o altă poveste. Una personală, din copilărie. Grădina de la ţară a bunicilor din partea tatălui. El şi un prieten căruia-i nu mai reţinea acum numele. Se jucau, celălalt urcase într-un păr bătrîn, unul pe care bunicul ameninţa deja de ani buni să-l taie, dar uita toamnă de toamnă. Părul dădea cîteva fructe în fiecare început de vară, cinci, poate zece. Cu atît mai preţioase pentru micul Bruno. Prietenul său urcase atunci, în acea zi care-i revenise-n memorie, în păr, încercînd să ajungă la cîteva din puţinele fructe din pom. Se străduise să-l convingă, mai întîi cu vorba bună. Apoi, luase un cartof, îl aruncase către acela. Niciodată nu fusese cine ştie ce ţintaş, atunci însă cartoful îl lovise în plin. În ochi. Iar prietenul său se prăbuşise printre crengi, urlase de durere la pămînt, o mînă i se umflase, i se învineţise. Şi-apoi, de frică, Bruno se ascunsese. Întreaga după-amiază. Întreaga seară, întreaga noapte apoi, tremurînd de fiecare dată cînd auzea glasurile, tot mai îngrijorate, ale bunicilor, ale tatălui, chemîndu-l. Îşi petrecuse, de frică, o noapte întreagă în căcăstoarea de lemn din spatele şurii, adormind la un moment dat în şezut. Nimănui nu-i trecuse prin minte să-l caute acolo. O noapte chinuitoare, înfricoşată.

Şi-a amintit povestea asta în carcera din Peninsula. O altfel de noapte. O altfel de cuşcă. O ladă de lemn strîmtă, fără nici un fel de acoperiş. Folosită pînă atunci pentru a înghesui cîte doi deţinuţi, faţă-n faţă, în scopul reeducării. În mod normal, cei doi abia aveau loc să respire, nicicum să-şi îndoaie măcar genunchii. Acum, Bruno fusese pus singur aici. Nu-i găsiseră pereche pentru pedeapsă. Aşa încît, în loc de pereche, mai vîrîseră o scîndură, împărţind în două carcera, pentru a îngusta şi mai mult spaţiul. O scîndură pe care Bruno şi-a lăsat obrazul, de care şi-a sprijinit uşor genunchii, încercînd să adoarmă aşa, în picioare. Fără a reuşi însă. O noapte urîtă, dar pe care a trecut-o ajutat de gîndul că înfruntarea înseamnă lovitură şi contralovitură. Un gînd satisfăcător. Suficient.

Suficient pînă-n jurul prînzului zilei următoare. Atunci cînd nu tremurul muşchilor, nu uscăciunea gîtlejului, nu ultimele lacrimi care se transformaseră-ntr-un soi de unsoare ce-i lipea genele una de alta l-au făcut să nu-şi mai poată reţine ţipetele disperate, ci mai cu seamă soarele-suliţă, care-i fierbea creierii, năclăindu-i. Avea senzaţia că sudoarea fierbinte din creştet i-a pătruns prin piele, prin craniu, i-a inundat mintea, înecîndu-i orice alt gînd în afara celui că trebuie să scape. Ca o fiertură blestemată. Ca o lavă roşie izbucnită dintr-un vulcan pe care nimeni, nici un erou din trecut sau din prezent, nu mai putea acum să-l stingă. Iar ţipetele, urletele, hîrîitul pieptului au început, încetul cu încetul, să se împletească cu rugăminţi. Şi cu vorbe de căinţă. 

După miezul celei de-a doua nopţi, uşa carcerei s-a deschis. Iar Bruno a căzut în praf, lăsîndu-se tîrît înspre baracă. Moale. Fără a se ajuta cu vreun gest, cu vreo mişcare a braţelor. Abia reuşind să sufle, printre buzele crăpate, cîteva promisiuni. Rostite pentru cei care-l cărau, dar auzite, de fapt, doar de el, promisiunile lui închideau, pentru vecie, în el însuşi orice încercare de revoltă.

Timpul petrecut în carceră i-a fost îndeajuns lui Bruno pentru a înţelege că toate poveştile omenirii, indiferent de forma în care sînt oferite, au fost concepute pentru a găsi în ascultătorul lor nevoia de poveste. Nu ele, în sine, erau arme, ci felul în care-l transformau pe ascultător. Or, aici, într-un lagăr de muncă secat de arşiţa Vîntului Negru, aflat în apropierea satului Valea Neagră, undeva aproape de nisipurile Mării Negre, o parte dintre ascultători, cei în care ar fi găsit altfel, poate, nevoia căutată, erau prea osteniţi, prea copleşiţi, prea îndureraţi, prea neputincioşi pentru a se lăsa atinşi de poveşti. Iar în ceilalţi, acea nevoie nu mai exista. Pentru ei, fusese acoperită de povestea mare, de tip nou, livrată picătură cu picătură, pînă la preaplin, prin sloganuri mobilizatoare. 

Centrul de greutate al lui Bruno, regăsit după ce scăpase din mîinile demascatorilor din "treişpe-paişpe", nu s-a rătăcit din nou, printre alte dureri ale trupului. Din momentul redescoperirii lui, nu l-a mai pierdut nici măcar pentru o clipă. Însă, odată cu sfîrşitul revoltei sale, Bruno a înţeles că linia pe care o căuta, pentru a-şi lăsa părţile corpului s-o urmeze, ca nişte pendule, era mai rigidă decît şi-o imaginase. Şi nu era o linie pe care s-o poată controla el.
 
(Fragment din romanul Matei Brunul, Editura Polirom, 2011)