Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Dacă trăieşti intens scrisul, ajungi secat


Laurenţiu Ungureanu, un interviu cu Filip Florian

09.08.2013
Adevărul, septembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A avut un debut excelent, este unul dintre cei mai importanţi scriitori din noua generaţie şi recunoaşte că singurele venituri le obţine din scris. Aceasta este povestea lui Filip Florian, stră-strănepotul lui Slavici.
A făcut gazetărie aproape un deceniu, s-a născut şi a copilărit în furnicarul din Capitală, e dinamovist!, recunoaşte că nu se poate desprinde de actualitatea agitată din politică şi, cu toate astea, Filip Florian e calm. Urlă strada, se aud sirenele ambulanţelor şi râsetele studenţilor restanţieri de la ASE, sunt neliniştite cafenelele, iar Filip Florian bea o limonadă fără zahăr şi vorbeşte rar, relaxat, cu o modestie rezervată. E început de toamnă în Bucureşti, adie vântul de la slab până la moderat, iar Filip Florian poartă pantaloni scurţi şi cămaşă. În continuare, întreaga istorie a liniştii sale
.


Laurenţiu Ungureanu: Mulţi dintre scriitori sunt atraşi în jocul actualităţii, cochetează şi cu publicistica. De ce nu vă tentează?
Filip Florian: Pentru că, din păcate, cât timp am lucrat în presă, nu am reuşit să mă ţin şi de gazetărie, şi de literatură, aşa cum visam zi de zi. Tot timpul mă minţeam spunând că "voi începe de luna viitoare". Sunt un om unilateral, din păcate. Simt o nevoie stupidă de a face totul cât mai bine. Perfecţionist, atât cât îmi iese mie. Şi nu pot să fac lucruri în care nu cred. Nu pot să scriu cai verzi pe pereţi doar pentru că sunt bine plătit. Aşa încât mă tem foarte tare de coabitarea asta. M-ar obliga, dintr-o scrupulozitate prostească, să fiu atent tot timpul la ce se întâmplă, ca să pot să stăpânesc chestiunea despre care scriu. Or, asta m-ar fura cu mintea în altă parte.

L.U.: Câştigaţi doar din literatură?
F.F.: Da, şi, câtă vreme voi reuşi să supravieţuiesc, am să încerc să întind cât mai mult lucrurile aşa. La fel de onest spun că, dacă nu voi mai reuşi să trăiesc doar din literatură, ceea ce e posibil oricând, ca să nu mor de foame şi ca să nu-l văd pe fiu-meu uitându-se lung la o plăcinţică pe care nu i-o pot cumpăra, evident că voi face şi altceva. Nu exclud nimic. Visul meu e să pot trăi toată viaţa numai din literatură. E extrem de greu, se trăieşte la limită, totdeauna cu mari incertitudini, însă merge. Totuşi, merge. Eu sunt mulţumit de libertatea pe care o am acum, dar nu mi-e frică să muncesc nimic. Pot să fac multe, pot să sap, munca nu e umilitoare, nici grea.

L.U.: N-aveţi carte de muncă.
F.F.: Mi-am pus şi eu problema asta, mai ales în privinţa asigurării de sănătate. Asta mă preocupă mai mult decât pensia, care mi se pare destul de îndepărtată. Nici nu ştiu sigur dacă o să ajung la ea. Te izbeşti de o stupiditate birocratică la noi: dacă vrei să-ţi plăteşti singur la CAS contribuţia, ţi se cere pe cinci ani retroactiv. Când am văzut ce sumă mi se cere, recunosc că m-am speriat şi că am lăsat-o baltă. Prefer să fac altceva cu acea sumă decât să plătesc nişte funcţionari care huzuresc pe banii asiguraţilor.

L.U.: Apariţiile frecvente asigură popularitate, care se reflectă în vânzări...
F.F.: Eu îi admir pe oamenii care pot să facă bine mai multe lucruri deodată. Unii din primii oameni pe care i-am admirat pentru acest lucru au fost vechii mei colegi şi prieteni de la Cuvântul, Răzvan Petrescu şi Petre Barbu, care aveau fix acelaşi job ca şi mine, dar care puteau scrie şi literatură. Era un model pentru mine, dar pe care n-am putut să-l aplic. Jos pălăria pentru Mircea Cărtărescu pentru că poate fi şi profesor la facultate, că poate să ţină şi rubrici prin gazete şi-şi vede admirabil de cărţile lui.

L.U.: N-aveţi profil pe site-uri de socializare, blog?
F.F.: Nu am Facebook, Twitter, absolut nimic. Nu mă interesează, mi se pare o pierdere de timp fără margini. Hai să tăiem frunze la câini împreună ca să nu ne plictisim!

L.U.: Se poate face promovare bună.
F.F.: Dar nu mă interesează! Multă lume crede că joc teatru când spun asta. Marele meu vis era să scriu măcar o carte care să-mi placă. Visul acela s-a împlinit. Dacă e să mă intereseze ceva, e să pot supravieţui mai departe în felul ăsta. Nu-mi doresc nimic în plus faţă de ce am acum.

L.U.: Aveţi predicţia succesului înainte de a publica?
F.F.: Nu. Chiar jur că nu o am. Mă interesează obsesiv numai ca mie să-mi placă...

L.U.: Nu e uşor utopic să poţi scrie doar pentru tine?
F.F.: Nu spun că scriu doar pentru mine. Cunoaşteţi starea aceea de bucurie pe care o ai atunci când îţi place enorm o carte? Sunt cărţi care îţi plac, care îţi plac multuţ, multişor, mult, foarte mult, dar sunt şi cărţi care te nenorocesc, de care te îndrăgosteşti. Evident că îmi doresc să trăiesc o bucurie cât mai înaltă şi, câtă vreme simt la un text pe care îl scriu, la un capitol, la o carte, că e departe de bucuria aceea, e clar că nu e în regulă şi n-are ce să caute la tipar. Când începe să-mi placă, atunci consider că merită tipărit. După ce apare, după ce dezamorsezi bomba, te linişteşti. Ca după ce ai născut. Nu te reapuci imediat să scrii altceva, nu mai poţi, eşti secat. Dacă trăieşti intens scrisul, ajungi secat.

L.U.: Cum vă raportaţi la critici? Vă supără?
F.F.: Nu părerile despre ce scriu, judecăţile de valoare literare sunt cele care nu-mi pică bine. Dacă unui om nu-i place, de ce să zică altfel? M-a întristat foarte tare, spre exemplu la Zilele Regelui, prezumţia lui Dan C. Mihăilescu că eu aş fi ales acel subiect pentru că se mulează pe chestiunea germană. Mie îmi apăruse Degete mici acolo şi aş fi scris Zilele Regelui tot ca să le placă lor. E o prezumţie găunoasă şi greşită profund. Dacă spunea că romanul e mediocru, e foarte prost, e cumplit de prost, mi se părea mult mai întemeiat. Oare ce-a vrut Pamuk atunci când a scris Mă numesc Roşu? Nu cumva a vrut să atace Partidul Islamist Turc? Nu! Cred că a vrut să scrie o carte foarte bună. A reuşit.

L.U.: Înţelegem că pregătiţi o lansare în iarnă. Despre ce e vorba?
F.F.: Nu sunt sigur. În principiu, sunt foarte aproape de a-mi termina noua carte. S-ar putea să reuşesc în trei săptămâni sau în şase luni. Mai am foarte puţin, dar trebuie să ştiu cum îmi iese. Încă nu vreau să vorbesc despre asta. O să apară în curând.

"Fotbalul şi strada au fost copilăria mea"

L.U.: Care au fost lecturile copilăriei?
F.F.: N-am stat foarte mult în cărţile clasice ale copilăriei. Jules Verne niciodată nu m-a înnebunit. Aveam aproape toată colecţia, dar singura care mi-a plăcut a fost Căpitan la 15 ani. Dacă e să numesc două cărţi - Huckleberry Finn, de Mark Twain şi Vitea Maleev la şcoală şi acasă, de Nikolai Nosov. Am iubit cărţile astea.

L.U.: Ce preocupări aveaţi? Colecţionaţi "Pif", "Rahan"?
F.F.: Am colecţionat timbre. Dar nu neapărat dintr-o mare pasiune, ci pentru că părinţii mei încercau să mă stimuleze să fiu mai potolit. Am fost genul de puşti extrem de agitat şi toată ziua pe maidane, mult după ce se întuneca. Tatăl meu lucrând mult pe şantier, iar mama nefiind autoritară, puteam să mă întorc acasă şi noaptea. Mama adormea liniştită, spunea că are încredere, că ştiu singur să mă protejez. Discret însă, ca să mă mai ţină pe-acasă, au încercat cu timbrele. Fotbalul şi strada au fost copilăria mea.

L.U.: Locuiaţi în zona Ştefan cel Mare din Bucureşti?
F.F.: Nu, în Drumul Taberei. Dar sunt dinamovist.

L.U.: Aţi ales să faceţi Facultatea de Geologie, deşi aţi fi preferat Filologia.
F.F.: Toată familia mi-a sărit în cap atunci când mă apropiam de facultate. "Ce? Vrei să rămâi profesor la ţară toată viaţa? Mai mult de-atât nu vei izbuti! Nu te vor primi nici măcar profesor în Bucureşti." O aveam exemplu viu pe mama, care făcuse Filologie. Din cauza faptului că fratele tatălui ei fusese deţinut politic, că sora ei a fugit în Germania, mama a avut o carieră extrem de marginală. Eu o consider un om uluitor, care merita infinit mai mult de la viaţă. Or, ea a fost obligată să stea pe tuşă din cauza acestui dosar politic. N-ar fi putut lucra niciodată într-o editură, la o revistă. Pentru cei tineri, e foarte greu să realizeze.

L.U.: Nu v-aşteptaţi să se prăbuşească regimul comunist?
F.F.: La noi în familie, un singur om se gândea - străbunicul meu, tatăl bunicii mele. Era un om extrem de bogat, pe care naţionalizarea l-a lovit din temelii. I-au luat o fabrică, terenuri pe care avea sonde, vie de 110 hectare cu conac, şase case. Un om lovit mai mult decât crunt era cel mai optimist din toată familia. Avea talentul nu doar de a spune, ci chiar de a crede. "Chestiile astea rele trebuie date la spate", asta era vorba lui. Avea certitudinea că, într-o bună zi - destul de curând, credea el veşnic - comunismul se va prăbuşi. Era iminent pentru el. Din '45 până în '79, când s-a prăpădit. Credea că toate se vor da înapoi şi că regulile normale vor fi din nou reguli normale. În afară de optimismul lui aproape bolnăvicios, restul erau foarte sceptici. Eu însumi n-aş fi crezut că o să cadă comunismul.

"Libertatea are gust de dulceaţă de nuci verzi"

L.U.: Ce-aţi făcut la Revoluţie? Aţi ieşit?
F.F.: Am ieşit, da. Pe 21 decembrie, când s-a spart mitingul. Mama lucra la o bibliotecă din centru pe atunci - atât îi dădea voie partidul, să fie bibliotecară. Când am văzut prima oară cu ochii mei zeci de oameni la un loc strigând împotriva lui Ceauşescu, mi s-a părut de neconceput. Mi s-au tăiat picioarele, s-a oprit pulsul. O uluire, o fericire, o mândrie, toate amestecate, nici nu mai ştii ce e. Poţi leşina din intensitatea asta a trăirii. Nu credeam niciodată că va cădea comunismul. Totdeauna am crezut că forţa sovietică e atât de nimicitoare, atât de puternică.

L.U.: A fost furată Revoluţia.
F.F.: Asta e altă discuţie. Când îţi dai seama că e posibil, când vezi oameni care au curajul să strige, în cel mai făţiş şi cinstit fel posibil. Ca la carte, cum trebuie câştigată libertatea. Mi-am dat seama că a fost furată, pe 23 decembrie mi-era clar. De când a apărut Iliescu, de când au încercat să muşamalizeze prima strigare cu regele. A devenit evident.

L.U.: Mai ţineţi minte când v-aţi apucat de fumat?
F.F.: Prima dată în '86, prin august. Ca o joacă. M-am lăsat apoi în toamna lui '89 timp de trei luni. Credeam că gata!, a durat trei ani, m-am lecuit. Pe 21 decembrie '89, când am văzut scandările, m-am apucat din nou să fumez. Tremuram.

L.U.: Aţi fost ziarist la Mineriadă.
F.F.: Ca principiu, "Piaţa Universităţii" a fost primul mare exerciţiu democratic după 50 de ani de dictatură. Primul moment în care oamenii au gustat din libertate. Clar. Cum iei dintr-o dulceaţă gustoasă cu linguriţa. Acolo simţeai cum libertatea are un gust nemaipomenit. Ca dulceaţa de nuci verzi.

L.U.: Purtaţi barbă?
F.F.: Da, purtam. Şi nu m-am dus acolo doar ca ziarist. Ştiu foarte bine ce era acolo, cum se întâmpla, aveam puterea să mai şi râd de unele lucruri ridicole de acolo.

L.U.: Făceaţi anchete la începutul anilor '90.
F.F.: Făceam de toate. Şi reportaje, şi anchete. Perioada de la Cuvântul mi-a plăcut cel mai mult din gazetărie. A fost paradisul.

L.U.: Aţi dat jos vreun ministru?
F.F.: Nu. (râde) La noi, totdeauna presa a fost folosită ca încercare de a câştiga electorat. Totdeauna a fost privită ca partizană. Aşa a şi fost şi aşa a cam rămas. E o gogoriţă colosală să-ţi afişezi pe frontispiciul ziarului independenţa.

L.U.: Cuvântul al cui era?
F.F.: Nu era al cuiva, dar era fundamental împotriva lui Iliescu şi, implicit, ţinea cu ceilalţi. Revista era făcută pe acţiuni pe care le aveau chiar angajaţii.

Cum este România lui Filip Florian

L.U.: Când v-aţi despărţit de jurnalism, v-aţi retras departe de Bucureşti. Nu v-aţi gândit să plecaţi din ţară?
F.F.: Ţara noastră e izvor nesecat de literatură. Dacă n-o vezi aşa, ori ţi se varsă fierea-n sânge, ori te îmbolnăveşti de nervi. Nu m-am gândit. Mai ales că, în familie, şi mie, şi vărului meu ni se spunea că trebuie să plecăm din ţară. Vrând-nevrând, am intrat în opoziţie cu ideea asta.

L.U.: Aşadar, nu neapărat din patriotism.
F.F.: Nu. Deşi chiar îmi place aici. Dacă reuşeşti să fugi puţin de nebunia politicului, de mafia afacerilor, vezi că România nu e acolo. România e în sătuce, în munţi, în Deltă, unde sunt milioane de oameni care trăiesc după nişte legi atemporale.

L.U.: Sunt şi-acolo televizoare, sunt ştiri alarmiste.
F.F.: Au apărut peste tot, cu cablu, cu antene. Dar, când ieşi din casă şi vezi că ai de cules tot dealul, că ai de cules livada sau că ţi s-au îmbolnăvit trei vaci, te interesează mai puţin dacă la Bruxelles ar trebui să meargă Ponta sau Băsescu. Sunt însă şi oameni cărora le-a schimbat televizorul viaţa. Am prieteni care locuiesc în secuime, lângă Sfântu Gheorghe. Îmi povesteau cu ani în urmă, când încă era faimoasa Surprize, surprize, că se pustia satul, să nu piardă emisiunea! Sat în care niciun om nu era român. Vorba lui Cheloo, de la Paraziţii - "Paranoia e mare!".

L.U.: Pentru dumneavoastră a fost productiv acest ascetism. Aveţi o casă într-o zonă frumoasă.
F.F.: Nu pledez aici pentru izolări radicale. Nu trebuie să te duci într-o peşteră, să te îmbraci în blănuri şi să mănânci fragi şi ierburi. Prin sate, încă mai găseşti căsuţe la preţuri foarte bune. Dar nu poţi să le ai pe toate. Şi mulţi bani, şi glorie, şi să te iubească 7.426 de femei, să câştige Liga Campionilor echipa cu care ţii. Dacă nu accepţi asta, n-are cum să-ţi fie bine. Am mulţi prieteni care spun că şi ei au visat de-o viaţă să locuiască departe de oraş. Dar ei au devenit dependenţi de banii pe care-i câştigă. S-au obişnuit ca ursul la miere. E greu, după ce-ai mâncat miere, să mănânci gem de corcoduşe.

L.U.: În '99, aţi dat aglomeraţia din Bucureşti pe liniştea din satul Ciocanu, din Piatra Craiului. Cum a fost schimbarea?
F.F.: A fost greu faptul că am plecat destul de precipitat, pentru că ajunsesem eu la un prea-plin. Nu mai puteam să amân nici măcar o lună sau două. Soţia mea m-a urmat, dar băieţelul nostru avea doar 3 luni, deci era foarte mic. Am să-i mulţumesc soţiei 100 de vieţi că a acceptat să facă asta. În scris, un an n-am mai reuşit să fac nimic. Am încercat, nu-mi plăcea nimic din ce iese. Anul acela m-a ajutat să mă curăţ, să scap de legi, de Parlament, de preşedinţi, de arhivele Securităţii, de tot. Am reuşit să regăsesc şi o limbă mai normală, nu limba gazetăriei, care e destul de artificială şi clişeizată. Am regăsit prieteni din copilărie, m-am plimbat, am cules ciuperci, am făcut zacuscă, am jucat fotbal. Anul acela m-a refăcut.

L.U.: La ICR, instituţie cu care aţi avut o colaborare bună, s-au făcut schimbări contestate de unii. Cum vi s-a părut această mutare?
F.F.: Discuţia trebuie purtată comparativ. Evident că echipa condusă de Patapievici, faţă de echipa lui Buzura, a făcut minuni. Dintr-o instituţie prăfuită, care făcea mici şuşe culturale, mici servicii pentru Puterea de-atunci, a transformat-o într-una chiar eficientă, după asemănarea unor institute similare din alte ţări care funcţionau perfect de ani. Comparând cu un ideal, n-ai cum să nu vezi că, în opt ani, au fost şi destule lucruri nu tocmai în regulă. Până la un punct, institutul a crescut, a crescut. După care a apărut un soi de automulţumire, de suficienţă, de uşoară îmburghezire a stilului conducerii.

L.U.: Papioane?
F.F.: Nu neapărat papioane, nu la asta mă refer. O mică îndrăgostire de sine. "Vai!, iată cât am putut să facem! Totul ni se datorează nouă." Adeseori au apărut afirmaţii că toate traducerile din literatura română se datorează ICR-ului şi recunosc că pe mine m-au deranjat. Din cărţile mele, anumite apariţii n-au nicio legătură cu ICR-ul. Zilele Regelui a apărut, de exemplu, la o mare editură americană, căreia puţin i-a păsat de sprijinul ICR. Nici nu l-au contactat măcar. Şi-apoi, s-aud că ICR i-a făcut pe scriitorii români oameni... Suportul lor a contat, dar până la un punct.

L.U.: Horia-Roman Patapievici a plecat. A venit Andrei Marga.
F.F.: Nu pot să intru în corul general care spune că plecarea lui Patapievici e o tragedie şi ce nenorociri o să se întâmple. Să vedem ce va fi! S-ar putea să se întâmple nenorociri şi atunci voi spune că e jalnic. În al doilea rând, angajarea lor politică a fost virulent pro-Băsescu. Dacă luăm câteva texte - de exemplu, ale lui Mircea Mihăieş -, sunt mai mult decât josnice. Cred că nici cel mai fanatic băsist n-ar fi îndrăznit să pună pe hârtie ce punea el acolo, în situaţia în care era un înalt funcţionar al statului român. Majoritatea parlamentară s-a schimbat şi nu poţi ţine în funcţie un om care te-a făcut albie de porci mai mulţi ani. Cum să continui cu oamenii care te-au bombardat zi de zi numai cu lături?

L.U.: Deja s-a redus bugetul.
F.F.: S-a redus bugetul cu o treime. Sunt alte instituţii cărora li s-a redus mai mult. Iarăşi, îmi pare rău să spun, se şi risipeau bani uneori. Am avut ocazia să merg în multe locuri şi să văd echipe ultraperformante, care ştiu ce să promoveze, cum să o facă, sunt respectate. Dar alţii trăiesc un concediu fără sfârşit, pe bani mulţi, şi bifează nişte acţiuni ca să pară de la Bucureşti că fac ceva. O boemie pe mulţi bani. Dacă oamenii ar avea grijă cum cheltuiesc banii, şi cu 33% mai puţin s-ar descurca foarte bine. Eu prefer să am răbdare şi, când vom vedea ce va face noua echipă, atunci, cu mare plăcere, voi fi la fel de critic dacă voi avea motive. Nu vreau să transformăm fosta conducere ICR într-un grup de sfinţi, care a condus după cele mai minunate reguli, fără cusur, şi, vai!, ce nenorocire că nu mai sunt, vai!, urmează iadul.

"Ştiu un caz, fără să dau nume, în care a fost adus iubitul fiicei directoarei ICR dintr-un oraş. I s-a găsit o mică justificare culturală şi a fost cărat la mare distanţă doar pentru că era iubitul fiicei directoarei.''

De ce nu s-a "vindecat" de politică

L.U.: N-aţi reuşit să scăpaţi definitiv de agitaţia din politică, sunteţi conectat.
F.F.: Nu-mi imaginam că voi mai retrăi acelaşi tip de furie. Eu, care mă vindecasem de politică definitiv. Aş fi vrut să fiu complet imun, să nu mă intereseze, dar acum nu pot să stau aşa, deja devine iresponsabilitate. Simplul fapt că patru foste miss judeţene au ajuns, sub guvernarea PDL, în funcţii înalte ale statului român e un semnal despre politica actuală. Iei nişte fufe şi le dai România pe mână. În politică, ni se impune ideea că oricine ar conduce România ar fi mai rău decât Băsescu.

L.U.: Cum e, de fapt?
F.F.: Eu cred că mai rău decât Băsescu n-a fost nimeni. Nici Iliescu, deşi eu l-am urât pe Iliescu cu toată fiinţa mea. Făcusem o obsesie în '90, credeam că până nu cade Iliescu nu se poate întâmpla nimic bun în ţara asta. Mi-am pus toată energia mea de jurnalist în această idee, de a-l vedea debarcat. Nu credeam că va mai apărea un om care să-mi provoace acelaşi tip de aversiune sau chiar mai mare. În ceea ce mă priveşte, Traian Băsescu a reuşit. Mi se pare mult mai nociv şi mai perfid decât era Iliescu. Iliescu, în fond, era un comunist care spunea pe faţă: "Sunt comunist, am vederi de stânga". Îşi făcea onest politica. Băsescu e un om de dreapta pictat. În plus, bag mâna-n foc că a avut grade la Securitate.

L.U.: Nu s-a demonstrat.
F.F.: Părinţii mei au divorţat în '82. Pentru că sora mamei mele plecase în Germania, niciunul dintre ei nu avea voie să plece în străinătate. După divorţ, tata a crezut că, în sfârşit, ca inginer, va ajunge să lucreze într-o ţară arabă, unde chiar el trimitea oameni, însă unde lui i se refuza plecarea. După divorţ i s-a spus: "Noi credem că ai divorţat din interes, ca să te lăsăm să pleci, dar nici acum nu te lăsăm". Şi era un inginer foarte bun în domeniul lui. Când ştii asemenea poveşti, cum să crezi că Traian Băsescu era un nevinovat ajuns la Anvers? E clar că el e produsul serviciilor secrete. Şi e infinit mai rău decât Iliescu.

L.U.: Filip Florian, instructor auto din Timişoara, spune aşa: "Trăim o lume tot mai agitată în care trebuie să facem faţă unui ritm din ce în ce mai alert şi în care timpul are, parcă, o altă măsură".
F.F.: Are dreptate.

L.U.: El crede că avem nevoie de un mijloc de deplasare mai rapid, asta e soluţia. De ce avem, de fapt, nevoie? Ce crede Filip Florian, scriitorul?
F.F.: Avem nevoie de puţină tihnă în viaţa socială. Minima funcţionare a instituţiilor în rolul lor adevărat îţi poate garanta această tihnă. Când eşti bolnav şi ajungi la spital, să fii tratat ca un bolnav, nu ca o vacă de muls. Mi-aş dori o societate în care ce scrie pe gard, aia să fie şi înăuntru. Asta ne trebuie. Sentimentul omului obişnuit că eşti pierdut atunci când ai de-a face cu autorităţile nu ar trebui să mai existe. Eşti atât de expus minut de minut la umilinţa aceasta continuă! În plus, iubesc enorm una din afirmaţiile lui Andrei Pleşu: "Sunt speriat de oamenii care nu au îndoieli". Sunt la fel de convins că putem greşi toţi.

Una din două

Lionel Messi sau Cristiano Ronaldo? Messi! Şi dacă mi-aţi fi pus mâna pe şina de tramvai, tot n-aş fi spus Ronaldo.
Presa print sau online? Print.
Kenny Dalglish sau Rafa Benitez? Benitez.
Scrieţi la computer sau la maşină de scris? Computer.
Moara cu noroc sau Pădureanca? Moara cu noroc.
Steaua sau Dinamo? Dinamo, clar!
Cine e mai "băiuţel"? Filip Florian sau Matei Florian? Amândoi, dar în feluri diferite. Ca vechime, aş putea să spun că eu. Ca magie a locului, ca încărcătură nevăzută, Matei.
Jazz sau rock? Rock.
Antena 3 sau B1 TV? Antena 3, până la căderea lui Băsescu, aşa să scrieţi acolo!

"Ştiţi fotografia aceea cu Ioan Slavici, cu barba albă, uriaşă, de patriarh, din manuale? Cadrul e mai larg, îşi ţine primul nepot în braţe, bunicul meu.''

CV:
Numele: Filip Florian
Data şi locul naşterii: 16 mai 1968, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- A studiat geologie şi geofizică, însă nu a absolvit niciuna dintre cele două facultăţi.
- A fost, timp de peste nouă ani, gazetar la Cuvântul şi la posturile de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle, însă a renunţat la jurnalism pentru literatură.
- Romanul său de debut, Degete mici, lansat în 2005, a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. Volumul fost tradus în Ungaria, Polonia, SUA, Slovenia, Slovacia, Italia, Spania şi Bulgaria.
- A mai scris Băiuţeii (2006), alături de fratele său, Matei Florian, şi Zilele Regelui (2008).
Locuieşte în: Bucureşti.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer