Am fost nişte golani frumoşi ai vremurilor noastre!

Mircea Vintilă priveşte cu nostalgie către perioada în care muzica folk era cea mai frumoasă, cea mai pasională şi, poate, cea mai puternică formă de protest a generaţiei în blugi.
Despre Mircea Vintilă s-a spus c-ar fi un lord venit din alt veac să le cucerească pe fetele frumoase cu poezii spuse la chitară. Un trubadur care nu se poate lecui. De fapt, Mircea Vintilă este un visător, poate un romantic, oricum, unul care trăieşte pentru acele madame de pică, dorite-n ultimul hal! Sau pentru vreo vânzătoare de la buticul "Doi Chebapi".
Artistul a rămas şi astăzi tot cu gustul serilor lungi de cenaclu, cu parfumul fetelor frumoase şi cu relaxarea marilor petreceri de pe litoralul românesc. Pentru Mircea Vintilă, viaţa înseamnă muzică, iar muzica e dragoste, care e poezie, care tot viaţă e. Aceasta este ecuaţia, aşa se poate rezuma cel mai uşor  întreaga sa existenţă.

L.U.: Cum era Bucureştiul în vremea copilăriei dumneavoastră? Aţi locuit în cartierul Cotroceni, o zonă privilegiată....
M.V.: Pe strada Doctor Lister, ultima casă pe stânga. Nu era o zonă privilegiată atunci, cel puţin până s-a stabilit acolo nomenclatura. A fost o zonă de artişti şi erau foarte mulţi copii. Nefiind maşini, toţi eram pe stradă, toată ziua ne jucam.

L.U.: De-a ce vă jucaţi?
M.V.: Jucam cu mingea de la o poartă la alta, pe latul străzii. Se numea "Rusa". N-aveai voie să loveşti mingea decât de două ori, iar poarta era intrarea la curte. Erai şi portar, şi jucător. Tenis cu piciorul îmi plăcea mie, iar când era iarnă jucam şi hochei. Cu crose făcute de noi. Erau case de artişti celebri. Elena Zamora, spre exemplu, avea nişte cireşe aşa bune în curte! Scria pe copaci: "Cireşi otrăviţi", dar nu ţinea asta la golani, tot dădeam atacul. Mai târziu, când am mai crescut, a apărut o cofetărie celebră acolo, într-o perioadă când s-a dat voie să existe mandatari, adică mici patroni. Avea prăjituri aşa cunoscute şi gustoase! Corina Chiriac, care stătea tot în Cotroceni, cumpăra numai de acolo. Noi stăteam în curtea cofetăriei, la cafele, iar ea venea cu taxiul şi-şi cumpăra câte două torturi. Ne uitam la ea, o admiram, că era în mare formă. Noi eram încă golani, fiecare visa să-şi facă formaţie, învăţam acorduri unul de la celălalt. Perioada cea mai frumoasă din Cotroceni este, totuşi, de la Casa Studenţilor "Preoteasa".

L.U.: Ce se-ntâmpla "la Preoteasa"?
M.V.: Acolo se întâlnea toată lumea, şi asta în afară de spectacolele care se dădeau. Îţi dai seama? Să cânte jos formaţia Mondial, în sala de spectacole - Phoenix, iar în bar - Sfinx. Era superb! Joia, spre exemplu, era Johnny Răducanu. Era seară numai de jazz. Era un centru cultural formidabil. Acolo au debutat şi au cântat toţi. Într-o duminică dimineaţă am cântat eu prima dată. Era un cenaclu studenţesc condus de Radu Anton Roman, se numea Atlantida. Acolo veneam şi recitam poezii sau chiar citeam pasaje din piese de teatru. Erau discuţii, analize, iar spre sfârşitul cenaclului mai prezenta fiecare câte un cântec. 

L.U.: Liceul unde l-aţi făcut?
M.V.: Am făcut liceul Gheorghe Lazăr. Cu Radu Anton Roman la liceu m-am cunoscut. Aveam o profesoară, doamna Nichita, cu care făceam ore suplimentare de literatură şi de gramatică. La meditaţii m-am împrietenit cu el. 

De ce chiulea Vintilă de la şcoală

L.U.: Învăţaţi bine?
M.V.: Liceul "Lazăr" e gard în gard cu Cişmigiul. Era un geam mai mare, la parter, şi săream de pe geam direct în parc. Chiuleam de la ore, ce să mai... Chiar am ajuns recent pe acolo şi am mers special să văd acel geam şi băile în care fumam.

L.U.: Cum v-aţi apucat de fumat?
M.V.: Toată lumea fuma! Dar fiind şi perioada de elev sau cea de student, adică demult, demult (râde), se fumau numai ţigări fără filtru. Moţu' Pittiş fuma Carpaţi fără filtru. Dar eu, de prima dată când am pus ţigara în mână, am fumat numai cu filtru. Camel fără filtru mai fumam, au fost ţigări făcute special pentru armata americană. Erau mici, elegante, tari. 

Cum lua Pittiş discuri de la piloţii de avion

L.U.: Aveaţi succes în clasă? Eraţi un lider?
M.V.: Nu, noi eram pe golăneală... 

L.U.: Dar, la nivel informal, cine conducea pauzele?
M.V.: Nu prea erau lideri. Se făceau grupuleţe, grupuleţe şi ne întreceam în ce cărţi noi am mai citit, dar nebunia era tot la muzică. Eu ieşisem din Şcoala de Muzică numărul 3. Păi, dacă mă vezi îmbrăcat în pionier, mori!

L.U.: Aţi fost apropiat de muzică de mic...
M.V.: Naşul meu era violonist şi dirijor într-o orchestră simfonică. Tata mi-a luat şi vioară, a luat şi pianină, să simtă încotro mă îndrept. Apoi mi-a făcut cadou o chitară spaniolă. Aveam nevoie de sunete împreună cu golanii. Păi, ce crezi c-am făcut? În ciocănelele alea de pian am băgat piuneze! Eram în căutări. Abia apoi au apărut sintetizatoarele - primul sintetizator a fost făcut de Bibi Ionescu, basist la Sfinx. Îi spuneam Bibi Sintezizer. Era aici dorinţa de a progresa. Abia târziu au apărut aparatele video. Moţu' Pittiş era un colecţionar de viniluri şi de casete video. 

L.U.: Cum făceaţi rost?
M.V.: Ne aduceau piloţii de avion, cumpărau din străinătate. Păi, de unde să găseşti?! Moţu' îi cunoştea, dădea comandă specială, se întâlnea cu ei mai pe ascuns. 

L.U.: Succes la fete aveaţi?
M.V.: Păi, ştii ce frumuseţe de băiat eram? Aşa eram, ce vrei mai mult? Aveam gaşcă mare, stăteam la ceaiuri, la petreceri. Sâmbăta, părinţii de obicei plecau de acasă, puneam muzică la pick-up, la magnetofon. Ce atmosferă! Eram mai golani, începusem şi cu o uşoară tărie. Era un whisky românesc, apăruse şi un gin românesc. Ginul era făcut în Covasna şi se numea "Covagin". Aşa se numea, nu e minciună. Către dimineaţă puneam blues-uri, că erau la modă, stingeam lumina. Părinţii erau uşchiţi, ehe... 

L.U.: Ce citeaţi? 
M.V.: De veghe în lanul de secară, de Salinger, mi-a plăcut cel mai mult. Dar citeam şi poezii. A apărut un volum al lui Dylan Thomas, un poet irlandez, care se pare că l-ar fi inspirat pe Bob Dylan să-şi aleagă acest nume de scenă, căci pe el îl chema Robert Zimmerman. Oricum, era o obişnuinţă să împrumuţi o carte şi să n-o mai aduci înapoi. Erau cărţi rare, se găseau foarte greu, deci erau preţioase. De fiecare dată când primeau salariul, părinţii mei cumpărau cărţi. Când a apărut Istoria unei secunde, de Adrian Păunescu, Moţu' era înnebunit, citea pe stradă. Bine, el avea tot felul de nebunii: umbla cu scrumiera în mână pe stradă şi scutura ţigările în ea ca să nu dea pe jos. Mai purta nişte ochelari fără lentile. Toate nebuniile superbe din perioada hippie.

Ţinea "şedinţe" la "CC"

L.U.: Ştiu că foloseaţi nume de cod atunci când mergeaţi să petreceţi. Vă ascundeaţi de părinţi?
M.V.: În drum spre gară era un local, "Codrii Cosminului". Spuneam că avem şedinţă la "CC". E convocare, trebuie să fim toţi acolo, să dezbatem problemele urgente. Pentru restaurantul ,,Opera" spuneam că mă duc să iau câteva bilete la Operă pentru un spectacol. Mai încurcam spectacolele, se mai prindeau ai mei, dar ce să fac? Restaurantul "Stadion"? "Sunt cu băieţii, e un meci greu astăzi." Totul era aranjat, codificat. Mai târziu, cu Nichita Stănescu, mergeam la Athénée Palace, la braserie, că lui îi plăceau mult chifteluţele de acolo. Obişnuiam să spunem că mergem la "birou", să semnăm condica. Era o nebunie, dar aşa s-au născut cele mai frumoase cântece. 

L.U.: Dar de ce folk? Nu v-a plăcut muzica uşoară?
M.V.: Mişcarea artistică, omul cu chitara, Bob Dylan, Joan Baez au creat un protest. La noi, simpla apariţie a folkului ca gen este o chestiune de protest. "Ce protestatari aţi fost voi?", spun unii. Puteam să cânt muzică uşoară, nu era nicio problemă, dar rockul şi folkul a fost dorinţa noastră de a merge mai departe. Aşa, cu părul mare şi pantaloni evazaţi. Fetele mergeau şi făceau balet, că era opera aproape de noi. Oricum, se făcea o educaţie artistică, aşa se obişnuia. Iar noi, stimulaţi de mediul în care trăiam, eram ca un burete. De-aceea spun că la petreceri făceam dezbateri, discutam. Şi la petreceri se cânta. Prietenii erau primii spectatori. La ştrand trebuia să cânţi, şi trebuia să cânţi bine, că te aruncau în apă dacă nu! Să greşeşti o melodie de la Beatles, pe care o ştiau toţi? De pe trambulină, direct, te aruncau! Stăteai la soare, cântai... 

Folkiştii, cântăreţi cu trei acorduri

L.U.: Artiştii de muzică uşoară cam spuneau despre folkişti că nu ştiu să cânte...
M.V.: Spuneau de noi că suntem cântăreţi cu trei acorduri, că suntem artişti minori. Bine, conflictul ăsta era puţin fals, era întreţinut mai mult de admiratorii fiecărei tabere. Apariţia folkului şi a rockului, din mediul studenţesc, a fost o formă de protest faţă de muzica lor controlată. "Tangoul CFR" sau ce naiba cântau ei acolo. Nu mai voiam ceea ce impunea, voiam altceva. Şi ce oameni talentaţi! Am fost nişte golani frumoşi ai vremurilor noastre.

L.U.: Care-i muzica protestatarilor de azi? Să fie dubstep, ce să fie?
M.V.: E mult mai dinamică acum, ritmică. BUG Mafia, Paraziţii. Ei cred că sunt singurii protestatari care "dau la cap". Dacă priveşti cu atenţie, înţelegi. Am stat de vorbă cu cei de la Mafia şi i-am văzut cum muncesc. Stau în studio şi sunt foarte atenţi la fiecare detaliu, se străduiesc foarte mult. Mie-mi plac. 

L.U.: 9 ani aţi stat la Cenaclu. Cum aţi rezistat atât?
M.V.: La început, nu era cenaclu artistic, nu era spectacolul care a devenit în timp. Erau şi scriitori, şi pictori, şi arhitecţi, actori, doctori, toată lumea venea. Cântam în spectacole studenţeşti sau pe unde mai prindeam şi noi o casă de cultură. Doru Stănculescu şi Tudor Gheorghe au fost printre primii care au cântat. Dar era formidabilă acea atmosferă! Obositoare mai târziu, e adevărat, dar nu puteai să pleci. În fiecare joi se scria despre tine într-o revistă cu un tiraj enorm! E adevărat, la radio nu prea te dădeau, dar lumea ne ştia. 

L.U.: A reuşit Păunescu să pună mâna pe toţi tinerii furioşi...
M.V.: Şi ce formulă avea la început! Erau Florian Pittiş, Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc, Mircea Florian, Mircea Vintilă, Valeriu Sterian. Mulţi, mulţi veneau, pentru că era o atmosferă studenţească, eram toţi inventatori, era un mediu prielnic. După aceea, când s-au prins ăia, când Europa Liberă a început să spună despre noi, au început să devină mai atenţi. Pentru că era o revoltă artistică, un protest artistic.

L.U.: Aţi simţit cenzura?
M.V.: Nu te dădeau, aia era cenzura. 

L.U.: Dar vi s-a interzis vreo piesă?
M.V.: Versuri de Nechifor Crainic, de Radu Gyr nu se puteau cânta, n-aveai voie. 

Daţi afară din Hanul lui Manuc

L.U.: Îi mai cântaţi dumneavoastră pe ascuns...
M.V.: Eu l-am găsit pe Nechifor Crainic într-o carte de-a tatălui meu, legată frumos ca să reziste. Erau doar câteva poezii, destul de puţine. Îi făcusem o linie melodică foarte frumoasă uneia dintre poezii, numai că n-o puteam cânta în spectacole. Deşi versurile nu erau reacţionare: "În ţara lui Leru-i Ler/ Nu e zbor, nici drum de fier/ Numai lamură de gând/ Numai suflet tremurând/ Şi vâslaş un înger." E, Păunescu, pentru că i-a plăcut foarte mult melodia, a compus versurile pentru Dulce Românie. Şi în loc de Sfântul Petre Pârcălab a compus Făt Frumos. Aceste melodii au fost compuse, practic, invers: nu le-am luat dintr-un volum, să fiu obligat să respect metrică, ritm. Versurile au fost compuse după linia melodică. 

L.U.: S-au construit legende cu momentele de inspiraţie ale lui Păunescu...
M.V.: Un exemplu: după un spectacol, stăteam la masă, la Hanul lui Manuc, cântam, discutam. S-au adus clătitele flambate şi ospătarul ne-a rugat să nu mai facem gălăgie, că era unul de la nu-ştiu-ce firmă străină care nu putea să doarmă. S-a enervat Păunescu: "Gata, plecăm!". Ne-am dus în Piaţa Amzei, la fraţii Chivu. Până să ajungem, pe o hârtie mică, Păunescu a început să scrie "Un' te duci tu, mielule?". Apoi am mai şlefuit-o, dar a fost un moment de inspiraţie extraordinar atunci! Păi, versurile astea, "Ce se-aude, mielule? Coasa-n iarbă, domnule", sunt perfecte!

L.U.: Nu v-aţi gândit să plecaţi din ţară?
M.V.: În primul rând, nu prea aveai posibilitatea. Aveam gânduri de tânăr să plec, să fac şi altceva, dar nu cred că aş fi putut să reuşesc pe plan muzical acolo sub niciun chip. Asta discutam şi cu Moţu': "Uite-te la Marina Voica, îmi spunea, când te gândeşti că e aici de ani şi tot are accent". Nu eşti al lor, mai ales în perioada aia, nu eşti de acolo. Nici Phoenix n-a avut o realizare în plan muzical. E greu să-i cânte Mica Ţiganiadă neamţului. Sau eu să cânt Mielul la Paris. A fost greu pentru noi, ca artişti, a fost şi perioada în care nu aveai voie să cânţi în engleză. Dorin Liviu Zaharia făcea traduceri fonetice, să semene măcar cu melodiile originale. Popa Nan a fost făcută având ca model Penny Lane, a Beatleşilor. Mie mi-a plăcut la nebunie Penny Lane", am vrut neapărat s-o cânt. 

L.U.: V-a stricat planul urbanistic al lui Ceauşescu melodia. S-au făcut demolări, nu se mai respectă versurile...
M.V.: Vezi? Melodia asta e, până la urmă, o bucăţică de istorie. Poate că şi din cauza asta ascultă atât de mulţi tineri folk. Pentru că ei învaţă, descoperă şi alte lucruri. 

L.U.: Eraţi apropiat de Păunescu?
M.V.: Da, ne împrieteniserăm, pentru că stăteam mereu împreună. Chiar ne-a rugat odată să-l tutuim. Dar nu puteam să facem asta, nu puteam să-i spunem "tu" sau "bă, Adriene". Moţu' Pittiş a propus atunci: "Haide, mă, să-i spunem «Boss»". A fost de acord şi i-a şi adus un tricou negru, cu un copil supraponderal, pe care scria "I'm the boss" (n.r. - Eu sunt şeful). 

L.U.: Cum era vara, la mare?
M.V.: Trei luni stăteam pe litoral. La 10 iunie era deja târziu. În holul hotelului "Aurora", unde cânta Sfinxul, ne strângeam toţi după spectacol şi acolo începea nebunia. Au fost doi ani în care n-am intrat niciodată în mare în trei luni, cât am stat acolo. Era altă viaţă. Nu erau beţii, erau petreceri, era, pur şi simplu, plăcerea de a fi împreună. Era acea atmosferă creativă în care cântau toţi. Lumea pleca la plajă şi noi cântam în hol. Se întorcea de la plajă, iar noi eram tot în hol. "Bronzul de hol", aşa îi spuneam noi. Mai dormeai la amiază, iar seara aveai program. De multe ori, spectacolele ne încurcau - aveam atât de multă "treabă". Erau oameni care veneau din Olanda şi din Suedia care spuneau că au venit special să ne asculte. Am vrut şi eu să intru în septembrie. Păi, au sărit toţi: "Ai înnebunit? Vrei să ne faci de râs? Ce se întâmplă cu tine? Vrei să strici atmosfera, cum să faci aşa ceva?". 

L.U.: Acolo puteaţi cânta orice...
M.V.: Înainte să începem să cântăm în luna iunie, se făcea un fel de şedinţă: "Bă, băieţi, aveţi grijă, aveţi voie să cântaţi până la ora cutare, aveţi voie să cântaţi doar aşa, fără engleză, să fiţi cuminţi", ne spuneau. Se mai ridica unul: "Stai, domn'e, că la noi, la hotel, sunt numai grupuri de suedezi. Ce să le cânt?". "Nu se poate!" "Păi, ei au plătit concediul într-un hotel cu formaţie, să danseze, să se simtă bine." La care un activist a spus această replică celebră: "Bine, aveţi voie să cântaţi în engleză, dar numai instrumental!". Râdeai cu lacrimi, nu altceva. Johnny Răducanu era fericit din acest punct de vedere: "Cu mine n-au nimic, eu n-am vorbe".

L.U.: S-a păstrat ceva din atmosfera asta?
M.V.: Moţu' a vrut să recreeze atmosfera din Vama Veche. Aşa cum era ea odată. Erau poeţi, actori, regizori. Şi Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică veneau acolo! Altceva e să stai la curte, să-ţi faci tu salata, să bei un şpriţ. Păi, odată, Constantin Rauţchi, un actor genial, a cumpărat o căruţă. De ce? Ca să intre cu căruţa-n mare şi să ţină vinul în apă, la rece. Să îmbine utilul cu plăcutul, spuneau.

L.U.: Când v-aţi pus cercel în ureche?
M.V.: Eram în Germania, după Revoluţie. 

L.U.: Înainte de Revoluţie aţi plecat afară?
M.V.: În Cehoslovacia, la un spectacol de tineret, la ruşi, la Doneţk, la Soci. La festivalele lor, în lagăr, la noi. Toţi erau tineri, toţi erau haioşi, erau festivaluri puternice, dar nu erau mediatizate. 

L.U.: Căsătorii de-o vară?
M.V.: Măi, Laurenţiu, păi ce facem, măi? Păi, voi nu veniţi la Vama Veche, acolo? 

L.U.: Sigur că da...
M.V.: Păi, acolo e pasiunea! Dragostea adevărată, puternică, sinceră, ce mai vrei? Astea sunt adevăratele. 

L.U.: Nu v-aţi pune o verighetă la mână...
M.V.: Fii serios! Să fie ei conservatori, eu nu sunt. E mult mai creativ şi mult mai pasional aşa. Şi apar diferite cântece. 

Una din două
Spune poveşti la chitară
 Numele: Mircea Vintilă
Data şi locul naşterii: 23 martie 1949, Bucureşti
 Starea civilă: necăsătorit
 Studiile şi cariera: 
 A urmat Şcoala de Muzică, a terminat liceul "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti şi a absolvit Institutul de Construcţii în anul 1974.
 A debutat la Casa de Cultură a Studenţilor "Grigore Preoteasa" şi, la începutul carierei, a cântat alături de Mircea Florian, Doru Stănculescu sau Marcela Saftiuc la primul festival studenţesc de folk din anul 1971, la clubul "303" al Politehnicii bucureştene, la clubul Universitas, la "Preoteasa" şi în Cenaclul Flacăra.
 Primul lui disc, Pământul deocamdată - Mielul, lansat în anul 1974, i-au urmat încă opt materiale discografice, ce reunesc o mulţime de poezii, poeme şi poveşti, puse pe acorduri fine de chitară.
 În 1992, formează, alături de Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici, grupul Pasărea Colibri. 
 Locuieşte în: Bucureşti