Mă interesează publicul larg, dar mai ales cel profesionist

Poet atipic şi diferit cu fiecare volum de după debutul ca ultim optzecist în mijlocul generaţiei 2000, Liviu Georgescu a revenit în România pentru lansarea celor mai recente două volume de versuri. Acest dialog reface, pe scurt, traseul literar al poetului, aducînd în discuţie încrederea pe care acesta o are astăzi în rolul criticii literare, singura în măsură să valorizeze opera literară.
 
UN Cristian: Cît de des veniţi în România?
Liviu Georgescu: Ultima vizită am făcut-o acum doi ani. Din 2001, am venit aproape în fiecare an, cu vreo trei excepţii.
 
U.C.: Liceu de muzică, facultate de medicină. Cum aţi ajuns la literatură?
L.G.: Eram în primul an de facultate, scriam din perioada liceului, am auzit că era un cenaclu profesionist la Preoteasa, Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, la Casa Studenţilor, pe care am început să-l frecventez. Medicul, pictorul, poetul, muzicianul sînt una şi aceeaşi fiinţă, opera porneşte din aceeaşi dorinţă de dăruire şi din acelaşi impuls creator. Contactul cu oamenii, cu experienţele inedite, la limite existenţiale, cu suferinţa, cu moartea te face negreşit mai profund, mai bogat, mai nou. Cred că cele trei arte se împletesc şi se potenţează reciproc. Căile nervoase ale creierului îşi dau înmiit energiile, zonele reverberează una într-alta. Pictura şi muzica, experienţa medicală influenţează, cu siguranţă, scrierea, conştient sau subconştient, atît la nivelul tehnic, cît şi la cel al expresiei. Cred în creatorul deschis şi implicat cultural.
 
U.C.: Se spune că aţi fost un martor mut al cenaclului.
L.G.: Participam mai puţin la discuţii, ascultam, am citit de trei ori.

U.C.: Cum vă pregăteaţi pentru cenaclu? Era un eveniment nu doar literar, ci şi monden, ca să spun aşa?
L.G.: Nu părea să fie un eveniment monden, ci literar. Era un mediu nou, complet diferit de ceea ce frecventam zilnic.
 
U.C.: Eraţi singurul de la Medicină care frecventa cenaclul?
L.G.: După cîte ştiu eu, da. Cred că eram singurul medicinist.
 
U.C.: Cum vă simţeaţi printre lunedişti?
L.G.: Am fost un singuratic, nu mă amestecam cu grupurile la modul intim, aşa cum ştim că se întîmplă. Şi grupurile au o platformă, au forţă, vin cu programele lor. Eu scriam aşa cum simţeam, nu încercam să imit pe nimeni. Şi asta te îndepărtează de la început de ceilalţi, care, în dorinţa de a impune o nouă scriere, neagă tot ce sună altfel. Eram oarecum stingher. Cenacliştii de luni erau în principal studenţi la Litere, tineri şi avîntaţi, "un cenaclu de profesionişti", cum se numeau pe bună dreptate.
 
U.C.: Mergeaţi cu ei după, la o bere? V-aţi împrietenit cu vreunul?
L.G.: Cu mai mulţi, dar nu ca să ies cu ei la o bere, ci mai degrabă aveam discuţii pe teme literare. Dar, altfel, n-am mers, ei erau mai mult prieteni între ei. Erau însă oameni foarte amabili în relaţiile interpersonale.
 
U.C.: Mergeaţi la cenaclu, cunoşteaţi, practic, tot ce era mai viu în literatura tînără de-atunci a Bucureştiului şi nu numai, dar n-aţi apelat nici la Manolescu, nici la vreunul dintre cenaclişti pentru a publica într-o revistă literară. De ce?
L.G.: Nu mi-am făcut nici o strategie de publicare. Nenumărate împrejurări m-au făcut să nu public, am scris şi asta a fost de ajuns. Aveam sentimentul că trebuie să mai aştept. Reacţiile la poezia mea au fost, în general, pozitive, dar scriitura mea era, poate, dincolo de pragul de percepţie a unei anumite sensibilităţi care voia să se afirme ca grup, ca program, ca reacţie. Asta s-a întîmplat şi cu poezia Marianei Marin şi, după spusele lui Nicolae Manolescu, nu mă încadram neapărat în formulă. Am senzaţia că de atunci s-a produs o oarecare lărgire de opinie printre foştii cenaclişti. Eu nu eram un insistent, un lipicios, un îndrăzneţ, ba aş putea spune că eram chiar un singuratic. Eram medicinist, venit dintre cadavre, vii sau moarte, din suferinţa oamenilor vii şi din laşitatea morţii civile. Arta s-a născut, de multe ori, acolo. Scrisul era o lume paralelă, deschidea uşi secrete, din sala de disecţie şi reactanţi direct pe tărîmuri fantastice, mă catapultam în aurore înflorite, din murire în nemurire. Să nu uităm multiplele exemple de doctori artişti. În plus, mă formasem ca muzician la Liceul de Muzică. Am continuat să scriu cum am simţit. Nu am insistat în a publica. Am considerat actul creaţiei mai important, mi-au repugnat şi practica, şi sistemul editorial comunist. Am fost întotdeauna foarte exigent în tot ceea ce am făcut. La un moment dat, Al. Condeescu mi-a citit nişte poezii şi a insistat să mă ajute să public. Simţeam poate instinctiv că destinul îşi are cursul lui. Destinul meu a avut o cotitură esenţială în 1990, cînd am plecat în SUA. Aici mi-am continuat meseria de medic şi am continuat să scriu. Cînd şi cînd mai scriam cîte un poem, pentru că perioada rezidenţei a fost infernală, de literatură nu mai aveam timp. Cînd eşti în altă lume şi totul e o chestie de supravieţuire, nu te mai preocupă altceva pe moment.

U.C.: Soţia era plecată dinainte şi ceruse azil politic. N-aţi întîmpinat probleme în cei trei ani?
L.G.: Soţia mea s-a refugiat politic în Statele Unite din 1987. Eu am rămas în urmă şi mi-am depus imediat actele de emigrare, a fost, într-adevăr, un calvar, cu "turbulenţe" şi brutalităţi de tot felul din partea sistemului şi a Securităţii. Soţia a fost declarată "duşman al poporului". Mi s-a propus să divorţez: "nu e decît o cerere simplă, care costă mai nimic şi se rezolvă rapid", mi s-a spus. Am refuzat. Apoi, apartamentul a fost trecut în proprietatea statului, am fost transformat în chiriaş şi supravegheat. Nu am putut să plec pînă după Revoluţie. Am supravieţuit, iar la revoluţie am participat din prima zi, de pe 21 decembrie, în Bucureşti, printre acei copii care au iniţiat răspunsul de masă la ceea ce mai tîrziu am aflat ce fusese. Era oare nevoie de aceşti sacrificaţi? Am fost la televiziune, l-am întîlnit pe Nicolae Manolescu acolo. Am bîntuit zilele şi nopţile scenariului, printre provocări şi trasoare, cu gloanţele şuierînd la urechi, cu frică, încredere şi speranţă într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, cînd acea inerţie mentală părea, pînă mai ieri, de netrecut. Un carnaval coşmaresc şi tragic. Nu am făcut caz de asta şi nici carnet de revoluţionar nu mi-am luat. După marea victorie din decembrie, au urmat altele, demonstraţiile, devastarea sediilor partidelor, intuiţia că totul va fi în van. În final, m-am hotărît pentru alt destin. Am plecat. Am încercat să îmi găsesc altă viaţă, să uit.
 
U.C.: Şi unde aţi stat după ce vi s-a luat apartamentul?
L.G.: M-au lăsat să stau tot acolo. Chiriaş, de data asta. Din proprietar, am devenit chiriaş. Am fost chiriaş în fosta mea locuinţă, chiriaş la un alt patron, statul.
 
U.C.: Am observat că toate volumele dumneavoastră sînt cumva "protejate" critic. Trei prefeţe de Manolescu, apoi Grigurcu, Cristea-Enache, cele mai recente volume, Katana­morfoze (Editura Brumar) şi Ziua de dinainte (Editura Paralela 45) sînt însoţite de texte semnate de Al. Cistelecan şi Mircea Martin. E un respect faţă de instituţia criticii sau v-aţi luat oarecare măsură de prevedere?
L.G.: Pur şi simplu, la debut, m-am gîndit că ar fi bine să mă prezinte cineva, mai ales că locuiam departe, mulţi nu mă cunoşteau sau mă uitaseră. Pe cine ştiam mai bine? Pe Nicolae Manolescu, pe care îl văzusem ultima dată la televiziune, la revoluţie. Îi dădusem nişte poeme de-ale mele pe vremea cenaclului, făcuse cîteva comentarii la ele, deci ştia ceva din ce scriam pe vremuri, deşi poemele din acest volum erau unele modificate, altele noi. Mi-a mărturisit că i-a plăcut volumul, aşa că a acceptat să scrie prefaţa. În timp, s-au adăugat şi altele, atît de la Nicolae Manolescu, cît şi de la alţi critici. Sigur, instituţia criticii e foarte importantă în cernerea şi imprimarea unei direcţii valorice.
 
U.C.: Cînd aţi luat Premiul Eminescu pentru debut, cu volumul Călăuza, în 2000, întrebarea era cine e Liviu Georgescu, "ultimul optzecist", şi ce e cu el. Nu se ştiau multe lucruri.
L.G.: Cu atît mai mult, a fost o surpriză. Dar nu mi-am pregătit în mod special debutul. Sigur, după o aşteptare de 20 de ani, se poate spune că am tras cumva de timp. Dar aşa s-a întîmplat, nu a fost ceva premeditat. Nu mai aveam legături cu multă lume din ţară, nu mai dădeam foarte mare importanţă literaturii în acel moment. Primii 5-6 ani în Statele Unite au fost infernali, examene, apoi o rezidenţă şi o specializare care însemnau gărzi de 36 de ore, epuizante. Şi doar trecusem printr-o stagiatură românească, eram deja doctor cînd am plecat din ţară. Scriam doar în zilele libere, cîte erau. Am adunat sertare întregi cu versuri, material iniţial din care am început să îmi alcătuiesc volumele. Constru­iam şi dărîmam, nimic nu mă mulţumea. Am distrus mai multe variante. Voiam ca debutul să mă reprezinte în toată această prelungită căutare. Volumul de debut reprezenta, în fapt, scrisul a peste douăzeci de ani.

U.C.: Cînd aţi plecat din ţară aţi luat manu­scrisele?
L.G.: Nu, pentru că mi-era frică să nu-mi confişte manuscrisele şi mi-am ascuns poemele în scrisorile trimise soţiei. Am intercalat poemele printre alte rînduri. Cînd am ajuns în America, le-am retranscris. Au fost cam 50 de scrisori.
 
U.C.: În SUA cum v-aţi raportat la literatură? Frecventaţi un cenaclu, mergeaţi la diferite lecturi publice?
L.G.: După 1997, cînd lucrurile s-au limpezit şi mi-am deschis propriul cabinet medical, am revenit la literatură. Am început să merg la Centrul Cultural Român, exista Cenaclul Eminescu în New York.
 
U.C.: Tot mediul literar românesc.
L.G.: Da. Apoi au fost colaborări cu diferite reviste în limba română şi engleză: Exquisite Corpse, Ur-Vox, Interpoezia, Lumină Lină, Respiro, Roots, din Statele Unite, şi Apoziţia şi Galateea, din Germania, am intrat în legătură cu alţi scriitori, mai tîrziu au venit volumele bilingve, un volum personal, Flight inside a Crystal Trap, şi participarea la volumele antologice în traducere, Locul nimănui şi Born in Utopia, cu autori americani şi români, respectiv. Am scris două volume direct în limba engleză, unul cu un cuvînt al lui Andrei Codrescu pe coperta a IV-a, am participat la un concurs de poezie, am cîştigat un premiu în urma căruia mi-a apărut al doilea volum în limba engleză, lucrurile au început să se deruleze.
 
U.C.: Faceţi parte din mai multe asociaţii literare americane. Cum funcţionează acestea?
L.G.: Sînt organizaţii din care faci parte, au reviste, publici, mergi la evenimente, cunoşti scriitori, te includ într-un circuit. Seamănă cumva cu experienţa muzicală pe care am avut-o ca muzician în orchestra medicilor din New York. Şi aici, ca şi-n literatură, existau similitudini: participasem la Cenaclul de Luni, cîntasem în orchestra medicilor din Bucureşti.

U.C.: Mircea Martin vorbeşte, în cazul dumneavoastră, despre o "sensibilitate morală". Cît contează felul de a fi al poetului pentru expresivitatea poeziei sale?
L.G.: Poezia e oglinda poetului. Atît ca profunzime, cît şi ca expresie.
 
U.C.: Eşti cum scrii?
L.G.: Aşa cred, chiar dacă sînt multe exemple de scriitori a căror viaţă a contrazis opera, dar cred că de fapt, în structura lor intimă, umană, ei consonau cu opera. Şi-apoi, orice act trebuie să fie moral, chiar şi literatura. Nu explicit sau militant, ci în mod implicit. Nu toţi sînt Soljeniţîn, dar toţi pot avea o atitudine, chiar dacă şi una indirectă. Dacă fiecare şi-ar face onest treaba, fără compromisuri, societatea ar avea altă faţă. Scriitorul trebuie să răspundă pe măsură, şi de aceea cred că scriitorul e o conştiinţă care trebuie să fie responsabilă, ca în orice altă activitate, atît faţă de propria persoană, cît şi faţă de ceilalţi. Scriitorul poate avea şi un rol activ în medierea între omul de rînd, propria conştiinţă şi societate. Deşi nu trebuie să fie neapărat aşa, literatura poate împleti foarte bine funcţia estetică cu cea existenţială şi cu cea morală. Nu cred că îndepărtarea de problemele general umane, de marile teme ale umanităţii, fuga de cultură şi refugierea în micile grote minimaliste vor da vreodată rod. Succesul de moment nu asigură rezistenţa la timp. Purele exhibiţii se vor evapora. Există şi o continuitate pe care n-o poţi omite, trebuie să respecţi un sistem valoric, un trecut, o istorie.

Sigur, totul se degradează de un timp încoace, valoric şi uman, peste tot, nu numai în România. E foarte trist ce se-ntîmplă. Pînă la urmă, valorile umane contează. Am respect pentru lucrurile care merită într-adevăr respectate. Păcatul lumii noastre e că nu se respectă mai nimic, că meritul în sine nu mai are nici o greutate şi că profesionalismul dispare, luîndu-le locul diletantismul, obrăznicia, tenacitatea imposturii. Ştim cum comunismul a distrus valorile, care erau chiar ele norme nescrise, şi au promovat pe ceilalţi, a distrus chiar esenţa unei lumi sănătoase, care era bazată pe recunoaşterea şi răsplătirea meritului. Deodată meritul personal nu a mai contat, au ajuns deasupra zaţul şi zoaiele, proş­tii şi guşaţii, obraznicii şi metresele, bătăuşii pasionaţi şi sadicii de meserie. Libertatea le-a dat mînă liberă. Straniu e că, după eliberare, nonvaloarea s-a perpetuat şi a înflorit, iar amestecul de competenţe şi de oameni nepotriviţi cu funcţia lor s-a moştenit ca o tară. Sistemul de relaţii, care funcţiona după legile nescrise ale comunismului, s-a mafiotizat. Dacă mulţi stau în cap şi eşti mai slab de înger, rişti şi tu să cazi în cap. Din păcate, oamenii odată învăţaţi cu anormalul încep să îl perceapă psihologic şi practic ca un dat normal. A stricat mult comunismul la şuruburile şi şaibele minţii şi ale sufletului, dar cînd ai fost liber să alegi, ce-ai făcut? Moralitatea e, pînă la urmă, un sentiment.
 
U.C.: Cum vă raportaţi la public?
L.G.: Publicul e ceva invizibil, în general. Deşi poezia pierde teren, cărţile mele circulă în modul tradiţional: intră în librării, apar la tîrgurile de carte, au parte de lansări. Nu am un feedback exact, totuşi.

U.C.: Vă interesează, prin urmare, mai mult publicul profesionist.
L.G.: Mă interesează publicul larg, dar mai ales cel profesionist. La urma urmei, cine-i mai în măsură să guste şi să deguste cu-adevărat literatura? Nu exclud şi nu ignor publicul larg, e mare nevoie de el, dar cred că avem mare nevoie de critici. Cineva trebuie să pună cărţile într-un raft valoric. E normal să vrei să ştii opinia celor specializaţi. Contactul cu părerile critice avizate, şi-aici mă refer la oameni care nu doar respectă literatura, ci o şi înţeleg în profunzime, îţi dă, în timp, o mai mare încredere în propriul text.
 
U.C.: Ţineţi mult la cartea obiect sau nu contează forma?
L.G.: Ţin la carte pentru că ea e un organism viu, pentru sentimentul în sine de a o ţine în mînă, de a-i simţi volumul, forma, porozitatea hîrtiei, textura şi parfumul, iar toate astea, împreună cu textul în sine, se încheagă într-un simţămînt inefabil. Se spune că acest sentiment se pierde, ca şi gustul pentru artă, în genere. Sigur, gusturile se schimbă. Nu disper, pentru că altfel n-aş mai scrie. Apre­ciez şi forma electronică a cărţilor. Nu-mi limitez imaginaţia şi interesul, avînd o largă gamă de teme, de la viaţă la istorie şi muzică, şi nici nu m-aş limita la un singur suport pentru carte.
 
U.C.: De ce nu vă faceţi un site?
L.G.: Cred că o să-mi fac, asta le va da posibilitatea celor interesaţi să ia contact cu ceea ce scriu rapid, eficient şi simplu. Internetul poate ţine locul unui agent literar, care poate fi şi el folositor în cazul meu, trăind peste Ocean. Vînzările sînt mici, dar nu acesta e scopul cu care scriu. Volumele trebuie să circule, să fie citite, asta e important. Tirajele cărţilor mele din SUA nu sar de 1000, într-un fel sînt cam ca aici, însă acolo poţi ajunge şi pe Amazon. În rest, nu ştiu mare lucru despre publicul meu şi sînt conştient că volumele de poezie au un circuit limitat. Dar asta este, să sperăm, doar o chestiune de timp.