Jacques Rancière, scandalul democraţiei

Tragere la sorţi, expertiză politică deschisă, purism procedural
 
(Cuvînt-înainte la Jacques Rancière, Ura împotriva democraţiei, Idea, Cluj, 2012)

Jacques Rancière, şi cartea de faţă, ocupă un loc aparte în discuţiile actuale, tot mai aprinse, mai fine, mai tranşante, mai clare - de multe ori consensuale, în unele puncte, în ciuda diferenţelor de "şcoală" - despre democraţie. În nici zece ani de la apariţie (în 2005), Ura de democraţie - aşa cum, după modelul evident al "urii de rasă" şi al "urii de clasă", ar fi trebuit să traduc, dacă rezultatul nu ar fi fost rebarbativ, La haine de la démocratie - a devenit un titlu de referinţă, şi de neocolit, în toate discuţiile, inclusiv nord-americane, nu doar "continentale", despre starea actuală a democraţiei, sau în ceea ce se numeşte noile teorii ale democraţiei. Şi aceasta chiar dacă poziţia exprimată în această carte, de către filosoful francez, nu face nici pe departe obiectul unui consens exegetic. Ba chiar avînd, sub un aer modest, toate datele ca să-l arunce în aer, tăind o cale modest, "tehnic" radicală pentru re-discutarea posibilităţilor democraţiei.
 
Se discută tot mai mult, în zilele noastre, despre democraţie. Dacă pînă la, şi întru căderea Uniunii Sovietice, bastionul comunismului "istoric", adică spre finalul Războiului Rece, "democraţia" (subînţelege: occidentală, liberală, reprezentativ-parlamentară, bazată pe drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului etc.) era opusă, la pachet cu capitalismul, mai precis ca ambalaj al acestuia, "totalitarismului", extrăgîndu-şi în mod indirect, prin ricoşeu, nu numai pozitivitatea, ci şi strălucirea nediscutată şi indiscutabilă, farmecele, din negativitatea compactă a acestuia, astăzi, cînd constructul conceptual-istoric al "totalitarismului" a fost înghiţit, după ce şi-a jucat rolul contrastiv, de istorie, dizolvîndu-se în actualitate ca istorie a voinţei de "sfîrşit al istoriei" (ar trebui, poate, reluat, preluat, deşi mă îndoiesc că mai este utilizabil), democraţia pare a fi intrat, adică a fi fost lăsată pradă propriei deconstrucţii interne. Principalii duşmani ai democraţiei par a fi devenit - a fi fost, de fapt, dintotdeauna - democraţii înşişi.
 
Or, unul dintre principalele mesaje ale cărţii lui Rancière, din care decurge şi poziţia ei aparte, dificilă, priveşte tocmai critica şi pe criticii, de azi, de ieri, dintotdeauna, ai democraţiei, în special pe cei interni, pe cei care critică democraţia actuală din postura de democraţi şi în numele democraţiei. Atenţie la critica democraţiei, spune Rancière. E perversă, e o capcană, şi chiar dacă nu eşti rău intenţionat (adică anti-democrat), poţi cădea într-un joc necontrolat şi incontrolabil de forţe genealogice, ţinînd de istoria ideologic-intelectuală a ideilor, de politica termenilor şi a conceptelor, care te va face, chiar şi cu cele mai bune intenţii democratice, să ataci, dinăuntru, democraţia, să te porţi ca un duşman de moarte el ei. În special dacă ataci năravurile "omul democratic", pur artefact antropologic.
 
Şi aceasta deoarece democraţia a ajuns, azi, mai mult ca niciodată, un biet cadru marcat de o ambiguitate "structurală", obiectul unor "neînţelegeri" masive. De multe ori, o simplă marcă, un simplu label: un semnificant gol, liber, "flotant". Dacă se discută atît de mult, şi tot mai tranşant, despre democraţie, azi, este în primul rînd pentru că aceasta este în acelaşi timp abuzată şi uitată în practica spontană, în reflexele vieţii de zi cu zi. Cu toţii, nu neapărat rău intenţionaţi, abuzăm şi uităm, în acelaşi timp, zilnic, clipă de clipă, democraţia.
 
Democraţia nu este, aşa cum o ipostaziază, mai mult sau mai puţin spontan, pentru a putea s-o atace sau s-o deplîngă, mulţi, nici o "formă de guvernare", nici un "mod de viaţă socială", spune Rancière. Democraţia nu se opune, apoi, revoluţiei, aşa cum consideră, de pildă, Alain Badiou. Democraţia, monstrează Rancière, este revoluţia însăşi, mai mult, este politica însăşi, posibilitatea politicii.
 
După monopolizarea violenţei, statul democratic a ajuns să monopolizeze politica însăşi, adică s-o sustragă liberului acces social. Democraţia înseamnă dez-etatizarea politicii, negarea oricărui "titlu" extra-politic, "alogen" în sens politic faţă de Polis (transcendent, exterior, anterior, superior etc.), de legitimare a dreptului nu doar de exercitare a puterii, ci, pur şi simplu, de participare la jocul puterii, la lupta pentru putere, la viaţa politică, la viaţa însăşi, la constituirea Cetăţii politice.
 
După Revoluţia Franceză (în special), de peste două sute de ani, există eforturi imense de închidere a rănii democratice şi de răzbunare a afrontului îndurat, de recuperare a dreptului la putere şi a dreptului la politică, exclusiviste, ale elitelor transistorice. Democraţiile actuale sînt, de fapt, spune Rancière (dar nu numai el), nişte "state de drept oligarhice". Sau, dat fiind că, în aşa-zisa "societate a cunoaşterii", puterea se întemeiază, îşi deleagă tot mai mult responsabilitatea experţilor, în nişte "epistocraţii", aşa cum le numeşte un autor care se întîlneşte, în mod neaşteptat, cu Jacques Rancière venind însă, hăt, tocmai dinspre filosofia morală şi politică de tip nordamerican, David Estlund (în Democratic Authority: A Philosophical Framework, Princeton University Press, 2009).
 
"Autoritatea democraţiei", spune profesorul american, adică esenţa ei, este una de tip instrumental, mai precis procedural: esenţa democraţiei este de ordin "tehnic". Conform "proceduralismului epistemic" (aşa îşi denumeşte Estlund teoria), democraţia nu trebuie întemeiată pe nimic din afara ei, pe niciun "titlu" alogen. Glumind, am putea spune că, aflate dintotdeauna în căutare de "puritate", deci discriminatoare, în atîtea direcţii nocive, fatale, societăţile ar trebui, în sfîrşit, să practice un singur "purism", cel democratic, care însă e strict procedural, strict "tehnic". Nu numai că, aşa cum spunea Heidegger, esenţa tehnicii nu este de ordin tehnic, dar esenţele înseşi sînt tehnice, constau în tehnici. În frunte cu democraţia, cu existenţa colectivă, socială, a oamenilor. În chip suprem, deci. Esenţa procedurală a democraţiei (ceea ce, jucîndu-ne şi nu prea cu cuvintele, am putea numi "deliberalism": ieşirea din neoliberalism prin deliberativism!) este tehnică, nesubstanţială. Substanţa democraţiei e de ordin procedural, "tehnic". Iar "tehnicile" democratice sînt, în acelaşi timp, tehnici de adevăr (dar un adevăr propriu-zis politic, altfel spus deschis, colectiv constructibil, întotdeauna de construit, ne-dat): cu cît mai mulţi (implicaţi în decizia politică, graţie unor tehnici propriu-zis democratice spre care geniul tehnologic uman ar trebui să fie din nou atras: remember klèrôtèrion?), cu atît mai adevărat.
 
Legitimitatea, deci autoritatea democratică a proceduralismului, nu este, prin urmare, doar una etică, ci şi, punct decisiv, una epistemică: există mult mai multe şanse de a ajunge la adevăr şi de a-l accepta prin dezbatere socială extinsă, deschisă, nu doar prin monopolizare şi închidere expertocrată. Experţii şi expertizele nu pot rămîne niciodată neutre. Prin chiar rolul pe care sînt chemaţi, li se comandă, sînt cumpăraţi, "transcendental", să îl joace, experţii aleg, susţin şi combat. Adevărul politic depăşeşte, e alogen (ca patrie - mereu viitoare, mereu increată - a străinilor, a celor fără de patrie, patrie-Cetate mereu de construit, deci care întotdeauna deconstruieşte imanent cetăţile existente, cu purismele lor nespecifice, alogene epistemologic faţă de criteriul propriu-zis politic), are o specificitate proprie faţă de adevărul dat, raportat al experţilor, adevărul politic se produce, se construieşte colectiv, prin expertiză democratică universală, deschisă: imanenţă, repet, care deconstruieşte toate tentativele, toate pretenţiile de transcendere, de fugă-evadare în transcendent (adică de responsabilitate intramundană).
 
Expertiza democratică, adică propriu-zis politică, pur şi purist politică, aparţine, de drept, oricui, tuturor. Politica şi democraţia sînt expertiza şi puterea oricui, a tuturor ca oricine: Deschisul însuşi.
 
Şi aici Rancière are onestitatea şi, mai ales, curajul de a atinge principalul "punct orb" al discuţiilor actuale despre democraţie, principala lor rană (politic-narcisică). Contingentă fiind, democraţia, i.e. politica, ar trebui, dacă se doreşte cu adevărat radicală, să-şi reviziteze rădăcinile ateniene, şi să readopte, proceduralist, tehnic, unealta propriu-zis democratică a tragerii la sorţi, uitata şi refulata, ocultata, istoric, auto-inventare tehnică de sine de democraţiei.
 
Despre tragerea la sorţi ca esenţă procedural-tehnică a democraţiei şi a politicii se vorbeşte, în vremea din urmă, tot mai insistent, chiar dacă încă marginal şi oarecum exotic, îndeosebi în lumea academică. Bibliografia, şi ea, se află în continuă creştere. Cîteva exempla la întîmplare: Bernard Manin, Principes du gouvernement représentatif (Calmann-Lévy, 1995); Anthony Barnett, Peter Carty (ed.), The Athenian Option: Radical Reform for the House of Lords (Imprint Academic, 1998); Oliver Dowlen, The Political Potential of Sortition: A Study of the Random Selection of Citizens for Public Office (Imprint Academic, 2008); Gil Delannoi, Oliver Dowlen (ed.), Sortition: Theory and Practice (Imprint Academic, 2010); Yves Sintomer, Petite histoire de l\'expérimentation démocratique. Tirage au sort et politique d\'Athènes à nos jours (La Découverte, 2011); "Le tirage au sort: pour des choix démocratiques", dosar realizat de către revista Esprit, 8-9 (august-septembrie), 2011.
 
În rîndul profesioniştilor politicii, adică în rîndul reprezentanţilor şi ai mandatarilor (mandarini) de profesie, inclusiv, şi poate cu seamă de stînga, inclusiv (şi poate mai ales?) cea radicală (care continuă să creadă, metafizic, în existenţa, inevitabil mesianică, fără prezent, sau trăită ca doliu proiectiv, a unui subiect revoluţionar plin, substanţial), ideea de reîntemeiere "tehnică", "procedurală" a democraţiei egalitare pe procedeul tragerii la sorţi este combătută cu violenţă, cu furie: cu spaimă.
 
Dar poate că tocmai în asta ar consta, revoluţionat, adică actual, Revoluţia. Nu în suprimarea democraţiei din pricina "democraţilor", pe baza confundării democraţiei actuale cu posibilităţile democraţiei, poziţie care reuneşte stînga şi dreapta într-un jenant consens trans-ideologic (aceasta fiind, de fapt, "a treia cale"), ci într-o modestă "tehnicalizare" endogenă, procedurală, a democraţiei, într-o dezideologizare şi într-o reducere strategică, "vicleană", a ei la un pur "truc" tehnic.
 
Dacă revoluţiile nu au reuşit, logocratic, să aducă democraţia (demo-logo-craţia), poate că democraţia, "tehnic" înţeleasă, va însemna Revoluţia.
 
Cartea lui Jacques Rancière, de dimensiunile unui manifest, discutînd genealogic conceptele, cadrele şi chiar categoriile strategice ale discuţiilor despre democraţie, în toată falsa lor actualitate, adică în deplinul lor anacronism, ne ajută să devenim mai modeşti şi mai exacţi, adică mai creativi şi mai pricepuţi, în opţiunile noastre. Şi mai atenţi atunci cînd criticăm practicile "individualist-masificate" ale "omului democratic", adică atunci cînd descalificăm aprioric democraţia din pricini "sociologic"-"antropologice", făcînd, fără să ne dăm seama, jocul duşmanilor dintotdeauna ai posibilităţii democraţiei.
 
Democraţia, adică politica, este producţie colectivă, deschisă, de adevăr cu adevărat împărtăşit.
 
Democraţia este expertiza specific politică a oricui, a tuturor, a fiecăruia ca "oricine".
 
Subiectul cu adevărat revoluţionar, democratic-revoluţionar, e toţi, oricine.

Democraţia e Revoluţia.

Democraţia e un scandal.