"Operaţiile de lectură" sau "deplasările" (cum le spune Montebello) operate de către Deleuze în Cinema se înscriu în continuitatea gîndirii şi a acţiunilor sale: împotriva grilei fenomenologice dominante postbelic (re-metafizic: deşi îşi propune o ieşire din metafizica tradiţională, pînă la urmă fenomenologia nu face decît s-o relanseze), inclusiv în înţelegerea cinematografului, deci împotriva supremaţiei lui Husserl (şi, indirect, implicit, dar cu atît mai mult, a lui Heidegger), Deleuze îl actualizează, intempestiv, dis-cronic, contra-istoric, pe Bergson, expresiv, reprezentativ pentru situaţia istorică a cinematografului tocmai prin dualitatea, prin contradicţia, prin ambiguitatea creatoare a poziţiei sale faţă de acesta.
Bergson în dauna fenomenologiei şi a lui Husserl, dominanţi - şi C.S. Peirce, cu pragmatismul său semiotic, în dauna, împotriva dominaţiei lui Saussure, a structuralismului lingvistic şi a semioticii logocentrice aplicate filmului (de un Christian Metz, de exemplu, de care Deleuze se va delimita explicit, deşi expeditiv, în Cinema 2. Imaginea-timp).
Cinema contra Cinema, Cinema 1 contra Cinema 2, cinema "clasic" contra cinema "modern" (postbelic), imagine-timp contra imagine-mişcare, din şi prin acesta.
Deleuze nu formulează însă judecăţi de valoare, ci creează, cum spuneam, împreună cu toţi marii creatori cinematografici, regizori, actori şi critici: prin cinema, omul, oricine, îşi recreează propria lume, lumea devine popular şi automat, industrial-democratic (adică spiritual), accesibilă oricui, tuturor. Tocmai de aceea este sensibil cinematograful la "exteriorul" de pură contingenţă al istoriei, la eşecul postbelic (Al Doilea Război Mondial) al utopiei acţionist-revoluţionare a modernităţii, atrăgîndu-ne tuturor atenţia asupra spulberării iluziei (narcisice) a posibilităţii acţiunii, pentru că istoria însăşi, gîndirea însăşi e, de fapt, "cinematograf", adică semiogeneză, "indirect-liberă" acţiune şi interacţiune "fabulatorie", "delirantă", prin semne. În locul triadei dialecticii hegeliane, "terţitatea" acţiunii semiotice, adică a singurei acţiuni posibile, aşa cum o descrie Peirce. Cinematograful este însuşi mediul, de permanentă reversibilitate, al istoriei, redat "publicului", adică accesibilităţii democratice a oricui.
*
Aceasta e imensa miză filosofico-politică pe care o are, pe care o constituie, care este cinematograful. După explozia suicidară a credinţei mesianic-revoluţionare, caracteristică modernităţii "secularizate", în posibilităţile acţiunii subiectului uman de a transforma lumea, schema generală, transversală, matriciala SAS' (Situaţie iniţială-Acţiune umană-Situaţie transformată), care întreţinea onto-teo-logia, adică metafizica politică tradiţională, bazată pe iluzia transcendenţei şi, deci, pe necesitatea ierarhiei, şi care se regăseşte, în analizele lui Deleuze, atît la nivelul micro al acţiunii umane ("schema senzorimotorie"), cît şi la nivelul macro al "modelizării" dialectic-hegeliene a istoriei şi la cel meta- al naraţiunii literar-istoriografice, nu mai avem altă şansă decît aceea de a crede în această lume, conversiune a credinţei în imanenţă.
Cinematograful pe care Deleuze îl numeşte "clasic", acela al imaginii-mişcare, de pînă la Al Doilea Război Mondial, care face obiectul acestui prim volum, ţinea de un model al istoriei caracteristic secolului al XIX-lea. "Al Doilea Război Mondial zdruncină, pe lîngă schemele senzorimotoare ale acţiunii-răspuns adecvat, şi această concepţie asupra istoriei universale. (...) Nu există istorie a secolului XX" (Marrati, 300).
În formularea lui P. Montebello, trecerea de la Cinema 1. Imaginea-mişcare, care descrie (adică se foloseşte de) "cinematograful clasic", la Cinema 2. Imaginea-timp, adică la "cinematograful modern", este trecerea de la un "regim «organic» al imaginii" la un "«regim cristalin» al imaginii".
*
Am putea crede că această bătălie, că însăşi victoria, crescută pe o înfrîngere, a cinematografului "modern" postbelic nu mai este de actualitate. Că acest cinematograf, "sinematograf", a căzut el însuşi în desuetudine. Că, altfel spus, conceptele şi, mai ales, schemele, "formulele" lui Gilles Deleuze, din Cinema 1 şi, mai ales, aşa cum vom vedea, din Cinema 2, nu ne mai interesează, nu ne mai privesc.
Ele ne interesează însă, sunt, altfel spus, de urgentă actualitate tocmai în măsura în care, prin video şi, mai ales, prin trecerea imaginii în regimul posibilităţilor infinite, fără urme, limite şi graniţe, ale digitalului (imaginea-flux), cinematograful a fost re-captat şi reîntors, practic, recuperat reacţionar tocmai de către modelul şi schemele conservator-iluzioniste, ideologice, de tip SAS', aparţinînd, tipologic, pre-modernităţii sau modernităţii prime, de secol al XIX-lea.
Mai cu seamă prin televiziune, a cărei domnie a apus doar ca model centralizat, "micul ecran" multiplicîndu-se, miniaturizîndu-se şi diseminînd, de fapt, în momentul de faţă, disimulîndu-şi şi capilarizîndu-şi puterea şi influenţa (centrele manipulatorii devenind, astfel, abstracte şi, mai ales, imanente, inseparabile, indistincte), mai cu seamă prin televiziune, aşadar, noi continuăm, azi, să fim ţinuţi prizonierii iluziei posibilităţii acţiunii eficace, tot ce ni se cere fiind, însă, să consumăm, singura subiectivare permisă, accesibilă, încurajată politic fiind nu cea politică, ci cea economică.
Dualitatea, ambivalenţa, ambiguitatea, duplicitatea cinematografului, care este aceea a imaginii-flux şi ţine de capacitatea acesteia de a influenţa, prin contopire, fluxurile de gîndire şi afective, s-a generalizat azi. Prin cinema, deci prin imaginea-mişcare, deci prin televiziune, video, ecrane de tot felul, gîndirea poate fi, în continuare, fie forţată, şocată, "atrasă" pentru a ajunge să vadă intolerabilul, mizeria, fie blocată în "clişeele" unor false scheme-formule transformator-revoluţionare, prin dialectica fals salvatoare şi reapropriantă a imaginii-acţiune.
Trebuie să vedem, în sens bergsonian-deleuzian (sau mai curînd invers), totul, Totul, Întregul, Timpul, adică intolerabilul cu şansele lui extra-umane, să spargem vizibilitatea imaginii prin lizibilitatea ei, nu doar să percepem selectiv, îngust, utilitar, adică doar pentru o supravieţuire închisă în consum.
*
Deleuze s-a preocupat de cinematograf, a scris cu cinematograful şi pornind de la el, preluîndu-i şansele şi pericolele, şi deoarece acesta este un mod extra-lingvistic, non-logocentric de a face, popular, filosofie: "pop filosofie". Adică exact ce-şi propunea Deleuze însuşi prin cărţile sale, prin modul de a le concepe şi de a le redacta, ca "fabulări", ca "deliruri", ca "raiduri" conceptuale, ca istorii romaneşti cu "personaje conceptuale" - ca "maşini de război".
Cinematograful e deja altă istorie şi are deja altă istorie, este el însuşi altă istorie, alt mod de a fi şi de a face istorie, o istorie la toate nivelurile eliberatoare.
"Proiectul lui Deleuze este prin urmare acela de a desprinde o «esenţă» a cinematografului, de a descrie ce are el caracteristic, de a analiza cum şi în ce moduri singulare gîndeşte cinematograful direct în imagini. (...) Prin clasificarea imaginilor propusă de către Deleuze se profilează o istorie a cinematografului ca istorie a mizelor estetice, politice şi filosofice ale secolului XX" (Marrati, 234).
Cinematograful gîndeşte, dar altfel. Este egalul popular, comun, accesibil, al filosofiei, tehnică democratică la propriu, adică unificarea, resorbirea versanţilor duşmani, dezbinaţi, ai modernităţii înseşi. Este egalul, echivalentul filosofiei, dar în regim extra-lingvistic: filosofie-imagine. Ar putea avea o influenţă masivă, cu adevărat revoluţionară, infinit mai mare decît filosofia însăşi. Cinematograful este prin el însuşi revoluţie, am uitat, am fost făcuţi să uităm asta. Adică o miză filosofică şi politică.
Ne putem, deci, întreba dacă nu cumva Deleuze "face din cinema nu numai arta secolului XX, ci şi o componentă necesară a noii imagini, moderne, a gîndirii" (Marrati, 333). "Va fi, deci, vorba de a gîndi altfel cinematograful, încercînd să gîndească mai curînd cu cinematograful decît despre cinematograf, scriind cu cinematograful o carte de filosofie. (...) Prima istorie-artistă a cinematografului. Prima istorie conceptuală a cinematografului" (Bellour, 24, 27), care ne va permite "să aflăm ceva mai mult şi despre cinematograf, şi despre filosofie, şi despre enigmaticul raport dintre ele, pentru prima dată formulat ca atare" (Bellour, 23).
Să fi urmărit oare Deleuze, o modernizare, politică adică spirituală, a filosofiei prin cinema? Vom vedea cînd vom ajunge la Cinema 2. Imaginea-timp.
Oricum, nu mai e sigur că Deleuze scrie, că nu face, deja, cinema, un fel de cinema, nu atît o filosofie a cinematografului, cît o filosofie-cinema, apropriindu-şi practic, "fabulatoriu", ideea eliberatoare de cinema.
Bibliografie:
Raymond Bellour, "Penser, raconter. Le cinéma de Gilles Deleuze", in Oliver Fahle, Lorenz Engell (dir.), Der Film bei Deleuze / Le cinéma selon Deleuze, Verlag der Bauhaus-Universität, Weimar / Presses de la Sorbonne Nouvelle, Paris, 1997, pp. 22-40.
François Dosse, Gilles Deleuze et Félix Guattari. Biographie croisée, La Découverte, Paris, 2007, cap. "Deleuze va au cinéma", pp. 466-496.
Paola Marrati, "Deleuze. Cinéma et philosophie", in François Zourabichvili, Anne Sauvagnargues, Paola Marrati, La Philosophie de Deleuze, Presses Universitaires de France, "Quadrige", Paris, 2011, pp. 229-340.
Pierre Montebello, Deleuze, philosophie et cinéma, Vrin, Paris, 2008.