Filosofia ştiinţei - O introducere critică în teoriile moderne

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.



Dacă vrem să înţelegem cum funcţionează ştiinţa, se pare că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să stabilim ceea ce încercăm să explicăm. Unde începe şi unde se sfârşeşte ştiinţa? Ce tip de activitate poate fi numită "ştiinţă"?

Din nefericire, nu avem de-a face cu un lucru pe care îl putem stabili în avans. Există destul de multe dezacorduri cu privire la ceea ce se poate considera ştiinţă, iar aceste dezacorduri sunt legate de toate celelalte problem discutate în cartea de faţă.

Există un consens în privinţa anumitor cazuri centrale. Oamenii consideră de multe ori că fizica este exemplul cel mai pur de ştiinţă. Desigur, fizica a avut o istorie eroică şi un rol central în dezvoltarea ştiinţei moderne. Totuşi, biologia moleculară este probabil ştiinţa care s-a dezvoltat cel mai rapid şi mai impresionant în ultimii aproximativ cincizeci de ani.

Acestea par să fie exemple centrale de ştiinţă, cu toate că şi în acest caz întâlnim semnele controversei. Sunt câţiva autori care au afirmat că fizica teoretică devine mai puţin "ştiinţifică" decât obişnuia să fie, ţinând cont că se transformă într-un exerciţiu ezoteric şi creator de modele matematice care are un contact minim cu lumea reală (Horgan 1996); iar biologia moleculară a început în ultima perioadă să aibă legături cu domeniul de afaceri şi cu industria, apărând astfel, în ochii unora, ca o ştiinţă mai puţin exemplară decât obişnuia să fie. Acest tip de exemple constituie totuşi un punct firesc de pornire. Activitatea fizicienilor şi experţilor în biologie moleculară întreprinsă atunci când testează ipoteze este ştiinţă. În schimb, faptul de a juca baschet, indiferent cât de bine se joacă, nu înseamnă a face ştiinţă. Dar, în zona înscrisă între aceste două cazuri clare, domneşte dezacordul.

A existat o perioadă în care clasificarea economiei şi psihologiei ca ştiinţe era controversată. Aceste domenii au dobândit acum un statut ştiinţific, cel puţin în Statele Unite şi în ţări similare. (Economia păstrează un calificativ amuzant; aceasta este numită de multe ori "ştiinţa deprimantă", expresie datorată lui Thomas Carlyle.) Totuşi, mai există încă o zonă de graniţă destul de controversată şi, în momentul de faţă, aici sunt incluse domenii precum antropologia şi arheologia. La Universitatea Stanford, unde predau, acest tip de controversă a constituit unul din elementele unui proces în care Departamentul de Antropologie s-a rupt în două departamente separate. Este antropologia, studiul general al umanităţii, o disciplină ştiinţifică completă care ar trebui să fie asociată cu biologia sau este mai mult o disciplină "interpretativă" care ar trebui să fie asociată cu ştiinţele umane?

Existenţa acestei zone gri nu ar trebui să fie surprinzătoare, întrucât, în societatea contemporană, cuvântul "ştiinţă" este un cuvânt încărcat şi plin de forţă retorică. Oamenii consideră de multe ori că o tactică folositoare este aceea de a descrie activitatea care se petrece în zonele de graniţă ca fiind "ştiinţifică" sau "neştiinţifică". Unii vor spune că un domeniu este ştiinţific pentru a da de înţeles că sunt folosite metode riguroase şi rezultatele produse sunt demne de încredere. În unele cazuri mai rare, o persoană ar putea spune despre o cercetare că este ştiinţifică în ideea de a spune ceva negativ despre ea - pentru a sugera că este dezumanizantă poate. (Atunci când se doreşte transmiterea unei impresii negative se foloseşte de cele mai multe ori termenul "scientist".) Având în vedere că termenii "ştiinţă" şi "ştiinţific" au aceste întrebuinţări retorice, nu ar trebui să ne mire că oamenii se angajează în atât de multe controverse legate de acordarea statutului de ştiinţă unui tip sau altul de activitate intelectuală.

Istoria termenului "ştiinţă" este de asemenea relevant aici. Întrebuinţarea actuală a termenului "ştiinţă" este destul de recentă. Termenul "ştiinţă" provine din cuvântul latin "scientia". În lumea antică, cea medievală şi cea modern timpurie, "scientia" se referea la rezultatele demonstraţiilor logice care scoteau la iveală adevăruri generale şi necesare. Scientia putea fi obţinută în diferite domenii, însă tipul de demonstraţie folosit constituia ceea ce acum asociem de cele mai multe ori cu matematica şi geometria. În preajma secolului al şaptesprezecelea, când a început să apară ştiinţa modernă, domeniile pe care le-am numi acum ştiinţă erau numite de obicei "filosofie naturală" (fizică, astronomie şi alte cercetări ale cauzelor lucrurilor) sau "istorie naturală" (botanică, zoologie şi alte descrieri ale conţinutului lumii). În decursul timpului, termenul "ştiinţă" a ajuns să fie folosit cu referire la acele activităţi care presupuneau observaţie şi experiment, iar asocierea dintre ştiinţă şi idealul unei demonstraţii definitive s-a diminuat. Sensurile actuale ale termenului "ştiinţă" şi ale expresiei asociate "om de ştiinţă" sunt produse ale secolului al nouăsprezecelea.

Dată fiind încărcătura retorică avută de termenul "ştiinţă", nu ar trebui să ne aşteptăm că vom putea elabora aici, în capitolul 1, o listă acceptată a domeniilor considerate ştiinţifice şi a celor considerate neştiinţifice. Pentru moment, trebuie să lăsăm zona gri să rămână gri.

O altă complicaţie vine din faptul că teoriile filosofice (şi de altă factură) au o concepţie despre ştiinţă care diferă foarte mult. Unii autori folosesc termeni precum "ştiinţă" sau "ştiinţific" cu referire la orice activitate care evaluează idei şi rezolvă probleme în conformitate cu dovezile observaţionale. Ştiinţa este considerată o activitate care se întâlneşte în toate culturile umane, deşi acest cuvânt este o invenţie occidentală. Dar există şi puncte de vedere care interpretează "ştiinţa" mult mai restrâns, considerând- o un fenomen cultural localizat în spaţiu şi timp. Pentru perspectivele de acest gen, Revoluţia Ştiinţifică din secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea din Europa a fost singura care ne-a oferit ştiinţa în sensul său complet. Înainte de această etapă, găsim "rădăcinile" sau precursorii iniţiali ai ştiinţei în Grecia antică, unele contribuţii din lumea arabă şi din tradiţia scolastică a Evului Mediu şi cam atât. Astfel, aceasta este o perspectivă în care ştiinţa este tratată ca o instituţie socială specială cu o istorie determinată. Ştiinţa este un lucru generat de anumiţi oameni şi în anumite zone şi mai ales de un grup cheie de europeni, inclusiv Copernic, Kepler, Galileo, Descartes, Boyle şi Newton, care au trăit în secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea.

A considera lucrurile în acest mod înseamnă a considera că ştiinţa este neasemănătoare cu acele tipuri de cercetare şi de cunoaştere care sunt asociate de obicei cu agricultura, arhitectura şi alte tehnologii. Aşadar, nu este necesar ca o astfel de perspectivă să presupună că oamenii din culturile neştiinţifice trebuie să fie ignoranţi sau proşti; ideea este aceea că, pentru a înţelege ştiinţa, trebuie să o diferenţiem de alte tipuri de cercetare a lumii. Trebuie să aflăm modul în care această abordare a cunoaşterii dezvoltată de un grup restrâns de europeni a avut consecinţe atât de spectaculoase pentru umanitate.

Pe măsură ce trecem de la o teorie la alta în această carte, vom întâlni unii oameni care interpretează ştiinţa în sens larg, alţii în sens restrâns şi alţii într-un sens aflatîntre cele două extreme. Dar lucrul acesta nu ne opreşte să schiţăm în avans ce fel de înţelegere ne-am dori până la urmă să avem. Oricum vom alege să folosim termenul "ştiinţă", ar trebui în definitiv să dezvoltăm atât:
1. o înţelegere generală a modului în care oamenii cunosc lumea înconjurătoare, cât şi
2. o înţelegere a particularităţilor activităţii rezultate din Revoluţia Ştiinţifică care o diferenţiază de alte tipuri de cercetare a lumii.

Pe parcursul acestei cărţi, vom alterna între aceste două puncte de interes.

Înainte de a părăsi acest subiect, trebuie să menţionăm încă o posibilitate. Cât de încrezători ar trebui să fim că toate activităţile pe care le numim "ştiinţă", chiar şi în sensul restrâns de mai sus, au atât de multe în comun? Unul dintre hazardurile filosofiei este tentaţia de a produce teorii care sunt prea extinse şi cuprinzătoare. "Teoriile ştiinţei" trebuie să fie cercetate luând în considerare această problemă.


Această carte este o introducere în filosofia ştiinţei. Dar cea mai mare parte a cărţii este centrată asupra unui set de probleme din acest domeniu. În cadrul filosofiei ştiinţei, putem face distincţie între problemele de ordin epistemologic şi cele de ordin metafizic (precum şi acele problem care nu ţin de aceste două categorii). Epistemologia este acea ramură a filosofiei care se ocupă cu problemele referitoare la cunoaştere, demonstraţie şi raţionalitate. Metafizica, o ramură mult mai controversată a filosofiei, se ocupă cu problemele generale referitoare la natura realităţii. Filosofia ştiinţei se intersectează cu amândouă.

Majoritatea problemelor discutate în această carte sunt, în general vorbind, probleme epistemologice. De exemplu, ne vom ocupa de modul în care dovezile observaţionale pot justifica o teorie ştiinţifică. Vom pune de asemenea întrebarea dacă avem motive să sperăm că ştiinţa poate avea succes în descrierea lumii "aşa cum este ea de fapt". Dar vom întâlni ocazional probleme metafizice şi problem ce ţin de filosofia limbajului. Discuţia noastră se va intersecta cu cercetarea din istoria ştiinţei şi din alte domenii.

Întreaga filosofie este presărată cu discuţii şi anxietăţi cu privire la modul în care cercetarea filosofică ar trebui să fie făcută şi ce rol ar trebui să aibă o teorie filosofică. Astfel, vom avea de-a face cu dezacorduri referitoare la forma corectă a unei teorii filosofice a ştiinţei şi cu dezacorduri în privinţa întrebărilor care ar trebui să fie puse de filosofi. O posibilitate evidentă este aceea de a încerca să ajungem la o înţelegere a gândirii ştiinţifice. În secolul al XX-lea, această idee a fost respinsă de mai mulţi filosofi, insistându-se asupra faptului că ar trebui să căutăm o teorie logică a ştiinţei. Adică ar trebui să încercăm să înţelegem structura abstractă a teoriilor ştiinţifice şi relaţia dintre teorii şi dovezi. O a treia opţiune este aceea de a încerca elaborarea unei metodologii, o serie de reguli sau proceduri pe care oamenii de ştiinţă le urmează sau ar trebui să le urmeze. În anii mai recenţi, filosofii influenţaţi de cercetarea istorică au dorit să ofere o teorie general a schimbării ştiinţifice.

O distincţie foarte importantă aici este cea dintre teoriile descriptive şi cele normative. O teorie descriptivă este o încercare de a descrie ce se petrece de fapt sau cum este un lucru fără a emite judecăţi de valoare. O teorie normativă emite judecăţi de valoare; vorbeşte despre ce ar trebui să se petreacă sau cum ar trebui să fie lucrurile. Unele teorii despre ştiinţă ar trebui să fie doar descriptive. Dar majoritatea perspectivelor pe care le vom discuta au un element normativ explicit sau implicit. Atunci când evaluăm afirmaţii generale despre ştiinţă, este bine să ne întrebăm mereu: "Este această afirmaţie una descriptivă sau una normativă sau ambele?"

Pentru unii oameni, întrebarea crucială la care trebuie să răspundem este dacă ştiinţa poate fi considerată sau nu "obiectivă". Acest termen a devenit însă extrem de alunecos, ajungând să însemne o serie de lucruri foarte diferite. Uneori obiectivitatea este înţeleasă ca fiind absenţa subiectivităţii; obiectivitatea este imparţialitate sau corectitudine. Însă, termenul "obiectiv" este de asemenea folosit de multe ori pentru a exprima afirmaţii care să arate dacă existenţa unui lucru este independentă de mintea noastră. O persoană ar putea să se întrebe dacă există într-adevăr o "realitate obiectivă", adică o realitate care există indiferent de modul în care oamenii o conceptualizează sau o descriu. Ne-am putea întreba dacă teoriile ştiinţifice pot descrie vreodată o realitate care există în acest sens. Întrebările de acest tip se îndepărtează foarte mult de problemele referitoare la absenţa subiectivităţii şi ne poartă în mijlocul discuţiilor filosofice.

Din cauza acestor ambiguităţi, voi evita de cele mai multe ori termenii "obiectiv" şi "obiectivitate". Întrebările care sunt puse de obicei folosind aceşti termeni le voi discuta aşadar folosind un limbaj diferit şi voi reveni la discuţia "obiectivităţii" în ultimul capitol.

O altă expresie renumită este "metodă ştiinţifică". Probabil la acest lucru se gândesc cei mai mulţi oameni atunci când îşi imaginează că oferă o teorie generală a ştiinţei. Ideea de a descrie o metodă specială pe care oamenii de ştiinţă o folosesc sau ar trebui să o folosească este veche. În secolul al şaptesprezecelea, Francis Bacon şi René Descartes, printre alţii, au încercat să ofere o descriere detaliată a modului în care oamenii de ştiinţă ar trebui să procedeze. Cu toate că încercarea de a formula o metodă ştiinţifică specială pare a fi un lucru normal de făcut, în perioada secolului al XX-lea, mulţi filosofi, şi nu numai, au devenit sceptici faţă de ideea de a oferi ceva care să semene cu o reţetă pentru a face ştiinţă. Ştiinţa, au argumentat aceştia, este un proces prea creative şi imprevizibil pentru a putea exista o reţetă care să îl descrie - acest lucru este mai ales valabil în cazul marilor oameni de ştiinţă precum Newton, Darwin şi Einstein. Timp de mai multă vreme, manualele de ştiinţă aveau de obicei la început un capitol care descria "metoda ştiinţifică", dar, în ultima perioadă, manualele au început să fie mai precaute în această privinţă.

Am spus că o mare parte din filosofia ştiinţei de secol XX a căutat să descrie structura logică a ştiinţei. Ce înseamnă asta? Ideea este aceea că filosoful ar trebui să considere teoria ştiinţifică o structură abstractă, ceva asemănător unui set de propoziţii interconectate. Filosoful caută să ofere o descriere a relaţiilor logice dintre propoziţiile din teorie şi a relaţiilor dintre teorie şi dovezile observaţionale. Filosofia poate de asemenea încerca să descrie relaţiile logice dintre diferite teorii ştiinţifice din domenii înrudite.

Filosofii care au adoptat această abordare tind să fie entuziaşti faţă de instrumentele logicii matematice. Aceştia preţuiesc rigoarea activităţii lor. Acest tip de filosofie a provocat de multe ori frustrare în oamenii care au cercetat istoria şi structura socială a ştiinţei. Bătrânii filosofi ursuzi păreau că îşi îndepărtează în mod intenţionat cercetarea de orice contact cu ştiinţa aşa cum este ea practicată de fapt, poate pentru a se agăţa de o serie de mituri despre raţionalitatea perfectă a întreprinderii ştiinţifice sau pentru ca nimic să nu perturbe jocurile interminabile care pot fi făcute cu teoriile imaginare exprimate în limbaje artificiale. Acest tip de filosofie a ştiinţei bazată pe logică va fi discutată în primele capitole ale acestei cărţi. Voi argument că investigaţiile logice sunt de multe ori extrem de interesante, dar, în cele din urmă, simpatizez cu aceia care susţin că filosofia ştiinţei ar trebui să aibă un contact mai mare cu cercetarea ştiinţifică efectivă.

Dacă identificarea unei reţete este prea simplistă, iar căutarea unei teorii logice este prea abstractă, atunci ce ar trebui să căutăm? Iată un răspuns pe care îl voi dezvolta pe parcursul acestei cărţi: putem încerca să descriem strategia ştiinţifică de cercetare a lumii. Apoi, putem spera că vom descrie ce tip de legătură cu lumea am putea realiza dacă vom urma strategia respectivă. Iniţial, lucrurile pe care le-am afirmat ar putea să pară vagi sau imposibile sau amândouă. Dar, către sfârşitul cărţii, sper să demonstrez că această perspectivă are sens.

Până acum am menţionat de mai multe ori unele domenii care se "învecinează" cu filosofia ştiinţei - istoria ştiinţei, sociologia ştiinţei şi unele ramuri ale psihologiei, de exemplu. Care este relaţia dintre teoriile filosofice ale ştiinţei şi ideile din aceste domenii învecinate? Această întrebare a făcut parte din cursa cu montagne russe-ul a secolului XX pomenită mai sus. Unele persoane din aceste domenii învecinate erau de părere că au motive să creadă că întreaga idee a unei teorii filosofice a ştiinţei este eronată. Aceştia se aşteptau că filosofia ştiinţei va fi înlocuită de domenii precum sociologia. Înlocuirea nu s-a petrecut. Ceea ce s-a petrecut a fost că oamenii din aceste domenii învecinate descopereau în mod constant că ei înşişi fac filosofie în mod conştient sau nu. Se loveau neîncetat de întrebări despre adevăr, despre justificare şi despre legătura dintre teorie şi realitate. Problemele filosofice refuzau să dispară.

Filosofii înşişi au păreri foarte diferite despre ce fel de input din aceste domenii învecinate este relevant pentru filosofie. Această carte este scrisă dintr-o perspectivă care susţine că filosofia ştiinţei are de câştigat din mulţimea input-urilor venite din alte domenii. Dar argumentul conform căruia filosofia ştiinţei are nevoie de un astfel de input nu va fi formulat până în capitolul 10.


În această secţiune voi introduce trei răspunsuri diferite la întrebările noastre generale referitoare la modul cum funcţionează ştiinţa. Într-un fel sau altul, aceste trei idei se vor constitui în teme recurente pe parcursul acestei cărţi. Aceste trei idei pot fi considerate perspective rivale; pot fi considerate puncte de plecare sau căi alternative de soluţionare a problemei. Dar le mai putem considera în schimb părţi ale unui singur răspuns mai complicat. În acest caz, trebuie să găsim o modalitate prin care să le aşezăm laolaltă.

Prima dintre cele trei idei este empirismul. Empirismul cuprinde o familie diversă de perspective filosofice, iar controversele din tabăra empiristă pot fi destul de intense. Empirismul este de multe ori rezumat folosind ceva asemănător cu următorul slogan:

Empirism: Experienţa este singura sursă de cunoaştere reală a lumii.

Empirismul, în acest sens, este o concepţie referitoare la sursa întregii cunoaşteri, nu doar a cunoaşterii ştiinţifice. Astfel, cum ne poate fi de folos această perspectivă în filosofia ştiinţei? În general, tradiţia empiristă a obişnuit să considere că diferenţele dintre ştiinţă şi gândirea de fiecare zi sunt diferenţe de detaliu şi grad. Tradiţia empiristă a obişnuit în general, deşi nu întotdeauna, să interpreteze ştiinţa în sens larg şi a obişnuit să abordeze problemele filosofiei ştiinţei de pe poziţia unei teorii generale a gândirii şi a cunoaşterii. Tradiţia empiristă din filosofie a fost de asemenea în mare parte pro-ştiinţă; ştiinţa este considerată cea mai bună manifestare a capacităţii noastre de investigare şi de cunoaştere a lumii.

Iată aşadar un mod de a folosi principiul empirist de mai sus pentru a spune ceva despre ştiinţă:

Empirism şi ştiinţă: Gândirea şi cercetarea ştiinţifice prezintă acelaşi tipar fundamental ca şi gândirea şi cercetarea de zi cu zi. În ambele cazuri, experienţa este singura sursă de cunoaştere reală a lumii. Dar ştiinţa are o rată de succes mai mare fiindcă este organizată, sistematică şi mai receptivă la experienţă.

Astfel, "metoda ştiinţifică", în măsura în care un astfel de lucru există, se poate găsi şi în contextele ce ţin de viaţa cotidiană. Potrivit acestei perspective, Revoluţia Ştiinţifică de fapt nu a descoperit o abordare fundamental nouă a cercetării. Mai degrabă, Europa a fost scoasă din întuneric şi dogmatism de câteva suflete curajoase şi strălucite care i-au permis culturii intelectuale să "îşi vină în simţiri".

Unii cititori se gândesc probabil că aceste principia empiriste sunt simple platitudini. Sigur că experienţa este sursa cunoaşterii lumii - ce altceva ar putea fi?

Pentru aceia care cred că principiile empiriste fundamentale sunt complet triviale, un loc interesat asupra căruia ar trebui să-şi arunce privirea este istoria medicinei. Istoria medicinei are multe exemple de episoade în care unele progrese uriaşe au fost realizate de oameni care doreau să întreprindă teste empirice de bază - în faţa scepticismului, condescendenţei şi opoziţiei oamenilor care "ştiau mai bine". Filosofii empirişti folosesc de multă vreme aceste anecdote pentru a-şi stimula cititorii. Lui Carl Hempel, unul dintre cei mai importanţi filosofi empirişti ai secolului al XX-lea, îi plăcea să folosească exemplul lui Ignaz Semmelweiss (vezi Hempel 1966). Semmelweiss lucre într-un spital din Viena la mijlocul secolului al XIX-lea. El a putut să demonstreze prin teste empirice simple că dacă doctorii se spală pe mâini înainte de a asista o naştere, riscul unei infecţii la mame este redus extrem de mult. În urma acestei afirmaţii radicale, Semmelweiss s-a confruntat cu o serie de opoziţii şi a fost în cele din urmă dat afară din spital.