Fotografia povesteşte printr-un singur flash tragismul tranziţiei postcomuniste

Daniel Cristea-Enache: Dragă Vasile Ernu, nu cu mult timp în urmă ai postat pe contul tău de Facebook o fotografie pe care am distribuit-o şi cu care mi-am şocat, literalmente, cititorii-prieteni. Într-o sală de mari dimensiuni, vizibil dezafectată, mii de cărţi erau aruncate pe jos ca nişte vechituri inutile şi numai bune de lichidat, într-un fel de carnagiu al ideii de Bibliotecă.
În fine, aceasta e o interpretare... Cum vezi tu, însă, imaginea respectivă? Care este sursa şi care e "contextul" fotografiei? O decupezi mai bine în regim simbolic sau într-o discuţie aplicată, cu date şi elemente statistice?


Vasile Ernu: Sincer, cînd mi-ai spus despre ce este vorba, aşteptam o cu totul altă abordare, mai aproape de literatură. Şi surpriză... Dar am auzit de la un bun cunoscător al criticilor literari că un bun critic este cel care ştie bine slăbiciunile scriitorilor. Aşa că văd cum fără reţineri încerci să-l agăţi pe Ernu direct de "călcîiul lui Ahile". Dar să nu uităm că Ernu, un bun cunoscător al "cărţii cele bune", ştie că "slăbiciunea lui este puterea lui".
Acum să vorbim de povestea fotografiei cu pricina şi semnificaţia ei. Ştii destul de bine că sînt foarte pasionat de context, de social şi mai ales de sensul lucrurilor, stilistica căzînd aparent în planul secund. Dar e doar o aparenţă. Fotografia despre care vorbim, care într-adevăr ne arată o bibliotecă devastată, lăsată în paragină, cu cărţi aruncate pe jos într-o stare gravă de degradare, şochează. Şochează în primul rînd prin contrastul cu ceea ce ştim noi că este o bibliotecă: ordine, rigoare şi o atmosferă aproape sacră care se simte în aer, iar elementul central, sacerdotal, este cartea. Biblioteca e acel rai borgesian, iar în imaginea cu pricina vedem un iad al cărţii. Însă cel mai interesant şi semnificativ element al fotografiei este nu ceea ce se vede, ci ceea ce lipseşte.
Te uiţi atent la fotografie, vezi acel haos şi dezastru greu de imaginat în condiţii obişnuite, şi prima întrebare pe care ţi-o pui este: ce se întîmplă? Vrei de fapt să înţelegi: din ce cauză "raiul cărţii" a devenit "iadul" ei? Majoritatea comentatorilor de pe Facebook care au văzut imaginea, după primul strigăt de uimire, au întrebat indignaţi: cum e posibil acest lucru? Multă lume întreba unde este acel loc, în sensul de unde s-a întîmplat acest dezastru. De fapt toate întrebările duceau spre căutarea înţelegerii cauzei acestei calamităţi culturale. Comentatorii căutau un vinovat, căutau să găsească sursa dezastrului. Ei bine, puterea acestei fotografii constă în faptul că ea ascunde şi nu ne dezvăluie direct cauza acestui dezastru. Şi mai tranşant spus: ea nu ne arată omul, fiinţa care a făcut şi a distrus acest "templu cultural". Această excludere, ascundere a celui care a cauzat dezastrul are un efect puternic asupra celui care o priveşte. O astfel de fotografie, chiar dacă şochează, nu te face să înţelegi totul dintr-o singură privire, ci te face să-ţi pui întrebări, să cauţi, să ai frămîntări. Este exact tipul de imagine-text care pe mine mă interesează şi tipul de literatură pe care încerc să-l practic.
Contextul fotografiei nu e atît de important, cu toate că tu ştii bine cît de obsedat sînt eu de context. Cum spune o veche butadă hermeneutică, pentru mine un text scos din context este un pretext. Fotografia putea fi de oriunde, astfel de fenomene nu ţin de o zonă geografică, culturală sau politică. Astfel de fenomene au avut loc oriunde există o carte pentru că ţine de uman, sau mai bine spus de inuman, pentru că numai umanul poate produce inumanul. Însă dacă vrem să fim mai exacţi, fotografia este făcută undeva într-un oraş din Rusia postcomunistă şi care face parte dintr-un proiect artistic care va participa la Bienala de la Veneţia în cadrul pavilionului rus.

Dar să revenim la esenţa problemei. Ce este de fapt arta vizuală contemporană? Dacă ne raportăm la ea cu limbajul premodern, care la noi încă este foarte prizat, adică ne raportăm faţă de opera de artă ca faţă de ceva ce trebuie contemplat, automat ne plasăm în premodernitate. Operele de artă contemporane nu mai sînt făcute spre a fi admirate şi contemplate ci pentru a crea dezbateri şi mai ales pentru a critica. O operă de artă contemporană care nu mai trezeşte polemici, controverse şi nu produce critică are o valoare cel puţin discutabilă. Şi, fireşte, o operă de artă, în contextul capitalismului, este o marfă. Adică se produce pentru a fi expusă şi vîndută.
Dacă vorbim de literatură, atunci povestea e diferită de cea a artelor vizuale şi a muzicii, de exemplu. Literatura spre deosebire de muzică şi artele vizuale nu a cunoscut salturi radicale şi schimbări fundamentale de paradigmă. Literatura este poate singurul domeniu al artei în care există un fir direct de la primele cărţi scrise şi pînă la cei mai importanţi scriitori contemporani. În muzică, un Bach nu ar putea asculta şi înţelege, să zicem, muzica dodecafonică, iar în artele vizuale, un Rembrandt nu ar înţelege pătratele lui Malevich. De ce? Pentru că între ei există o prăpastie numită Avangarda care a rupt definitiv cu tradiţia şi a schimbat radical limbajul, conceptele şi modul nostru de a privi şi înţelege lucrurile. În literatură însă, chiar dacă a existat o Avangardă, această schimbare de paradigmă nu a avut loc, iar literatura a rămas practic în matricea ei primordială. Un Homer sau un Ovidiu ar putea citi şi înţelege fără mari probleme pe un Brodsky sau un Palahniuk. Avangarda literară a creat un gen, a schimbat mici nuanţe, însă nu a produs ruptura cu tradiţia literară aşa cum s-a produs ea în muzică sau artele vizuale. Literatura a rămas în aceeaşi formă de înşiruire de poveşti în cuvinte şi fraze bine ordonate în vederea construirii unui sens. Literatura are o capacitate extraordinară de a-i face contemporani unii cu alţii pe toţi scriitorii şi cititorii lor dincolo de istoria concretă a unora sau altora.
Dacă ne întrebăm ce este literatura, putem spune că ea este un soi de artă care ne oferă un sens mai mult decît istoric, ea ne dă sensul vieţii noastre cotidiene. Literatura este un soi de spaţiu de salvare. Ea ne salvează de banalitate, de omul mic. Oare nu aceasta este obsesia teribilă a ceea ce numim "marea literatură rusă"? Dar ce este salvarea dacă nu un gest eminamente politic?
Să ne uităm atent, de exemplu, nu la ce este literatura, ci la cum şi unde apare ea, pentru că aşa putem înţelege mai bine ce este ea. Dacă ne uităm atent la focarele de literatură care au apărut de-a lungul istoriei în diverse spaţii culturale, istorice şi lingvistice, observăm un lucru foarte important. Şi anume că pentru a avea o literatură semnificativă, nu este suficient să ai oameni care scriu frumos, chiar dacă e necesar să ştii să scrii frumos. Literatura semnificativă apare nu acolo unde sînt scriitori, ci acolo unde există un spaţiu al frămîntărilor şi al dezbaterilor publice. Literatura este un rezultat al frămîntărilor, al polemicilor, al rupturilor din interiorul unei societăţi. Şi aici nu vorbim doar de spaţiul culturii înţelese la noi ca un spaţiu rupt de viaţa reală, cît mai ales de spaţiul social şi politic.
Dar să revenim la fotografia noastră după acest ocol destul de mare. Privind atent fotografia care ne înfăţişează apocalipsa cărţii, ne pune pe gînduri această trimitere spre o degradare profundă a unui element după mine fundamental pentru starea culturală şi socială a unei societăţi. E vorba de infrastructură, acel schelet mai degrabă material al societăţii şi culturii. Eu cred că niciodată în altă perioadă istorică infrastructura nu a jucat un rol atît de mare în a influenţa viaţa socială, politică şi mai ales culturală, ca în modernitatea industrială şi postindustrială. Toată această infrastructură, de la explozia dezvoltării urbane de după al II-lea război mondial, de la drumuri, căi ferate şi parcuri şi pînă la librării, teatre, biblioteci, cinematografe, prezintă o influenţă enormă asupra modului nostru social şi cultural de a fi. Acum, noi practic sîntem încă copiii, sau mai degrabă nepoţii acelei explozii extraordinare a anilor '60 ai secolului trecut. Pe scheletul construit atunci s-a aşezat construcţia socială şi culturală. Culmea e că a existat o sincronizare perfectă între spaţiul capitalist şi cel comunist chiar dacă în anii '80 au apărut elemente noi şi începe o desincronizare între cele două spaţii. Practic, noi, azi, încă ne hrănim şi ne bazăm pe acele infrastructuri şi reţele ale anilor '60-'70. Noutatea este doar partea de noi medii, dar mie mi se pare că le supraestimăm, cu toate că nu le putem nega un rol important.
Fotografia despre care vorbim trimite însă spre partea sumbră a poveştii şi istoriei estului postcomunist. Ea povesteşte printr-un singur flash tragismul tranziţiei postcomuniste în care practic am asistat la un mod barbar de distrugere fără precedent a unei infrastructuri sociale, economice şi culturale fără a pune nimic în loc. Fotografia este ca o oglindă care vrea să ne arate chipul schimonosit pe care-l avem şi despre care noi credem că el de fapt arată altfel. Avem aici într-o formulă sintetică imaginea tragediei noastre. Această distrugere în timp de pace fără precedent ne va costa foarte mult, dar în acelaşi timp poate fi şi un imbold spre o schimbare fundamentală sau spre noi vise. S-ar putea ca tragedia şi lipsa de alternativă să ne reînveţe să visăm, iar aceasta înseamnă că această stare de inuman, de trăire obsesivă în prezent, să ne trezească iarăşi la starea cea mai umană pe care o are omul: visul, dorinţa unei alte lumi, a unei lumi mult mai bune. Iar pe acest sol, literatura nu face decît să-şi reintre în drepturi, pentru că este cel mai fecund teritoriu al său.