Mă consider un copil al Imperiului şi nu pot să mă fac că el n-a existat în viaţa mea

Daniel Cristea-Enache: Mi-ai spus că o să pleci pentru trei zile la Chişinău. Are legătură cu volumul tău ("de interviuri, discuţii, polemici") Intelighenţia rusă azi?
Eşti un lucid observator şi analist al cîmpului socio-politic; şi ai, totodată, o anume familiarizare atît cu problemele din spaţiul post-sovietic, cît şi cu cele din tranziţia românească.
Crezi că există şanse pentru un proiect unionist România-Basarabia? Dincolo de trîmbiţările şi patetismele de la începutul anilor '90, cum vede un scriitor atît de implicat social şi politic ca Vasile Ernu ipoteza unirii Basarabiei cu România?

Vasile Ernu: Am primit întrebarea ta înainte de a pleca. Şi iarăşi surprinzător. Aşteptam întrebări despre literatură şi estetică. Dar dacă-i ordin, cu plăcere...
Merg la Chişinău să-mi lansez volumul despre intelighenţia rusă actuală, Intelighenţia rusă azi, care întîmplător coincide cu venirea unui bun amic, care şi mai întîmplător este scriitorul considerat vîrful de lance al "noului val" literar rusesc. E vorba de Zahar Prilepin, căruia tocmai i-a apărut romanul Sankea în colecţia pe care o coordonez eu. Culmea e că ambele cărţi apar la aceeaşi editură şi sînt traduse de acelaşi om. E vorba de Editura Cartier pe care o admir foarte mult şi de traducătorul Vladimir Bulat, care ştie bine ce traduce. E o coincidenţă fericită şi o şansă neaşteptată de a pune laolaltă publicul moldo-român cu cel rusesc. Eu ţin foarte mult la Zahar Prilepin din cîteva motive. Cred că este unul dintre cei mai importanţi scriitori din noua generaţie, aşa că sînt convins că mă întîlnesc cu un viitor clasic:); este un scriitor care abordează teme sociale şi din actualitate, lucru care mă interesează în mod special; şi mai ales este un intelectual public angajat. (În volumul meu am un interviu amplu cu el.) E genul de scriitor de care ducem mare lipsă. Acum cred că mă înţelegi de ce alerg spre Chişinău. Şi ca să te fac invidios pînă la capăt îţi spun că puţine oraşe din lumea asta arată aşa bine ca Chişinăul în octombrie. Atmosfera de toamnă cred că este haina perfectă a acestui oraş.
Acum să trec la ideea legată de relaţia mea cu cîmpul social-politic al spaţiului post-sovietic. Da, mă interesează foarte mult şi-l urmăresc cu atenţie. Ţin legătura cu multă lume din fostul spaţiu sovietic, dar cu preponderenţă cu oameni din Rusia şi Moldova. De fapt încerc să fiu prezent cît de cît în cele trei spaţii: România, Rusia şi Moldova. Dar sînt pasionat şi de Caucaz şi în mod special de o ţară numită Uzbekistan unde mă voi muta la bătrîneţe. E adevărat că dacă în Caucaz merg din cînd în cînd, în Uzbekistan nu am fost niciodată.
În primii ani post-sovietici, cînd zidurile s-au dărîmat, sau mai degrabă în primii zece ani, spaţiul ex-sovietic nu m-a interesat deloc. Mă interesa doar spaţiul occidental. Era cumva firesc. Descoperisem o altă lume. În timp însă mi-am dat seama că e bine să ne regăsim pe noi, să ne regăsim spaţiul şi aluatul din care ne-am plămădit. Am încercat să pornesc pentru mine însumi un proces de regîndire a istoriei spaţiului şi locului din care vin, cu frumuseţea şi tragedia lui. E timpul să privim în spate fără teamă şi patimă, şi mai ales fără complexe. De multe ori stăm pe comori fără să ne dăm seama şi privim într-o direcţie greşită. Fireşte, totul trebuie privit critic şi nu cu ură sau dragoste. Îmi place Estul şi mai ales îmi place simbioza euroasiatică. Eu cred că Europa poate ieşi victorioasă numai daca va înghiţi spaţiul euroasiatic al Rusiei. Nu trebuie să împingem Rusia spre Asia ci trebuie să o atragem spre Europa. Imaginează-ţi ce simbioză şi energie ar ieşi din amestecul raţionalităţii europene cu iraţionalitatea pătimaşă rusă. Altfel Europa va muri, dacă nu a intrat deja într-un proces de moarte lentă.
În ce priveşte România şi Basarabia, sînt tot mai mult convins că aceste spaţii-state sînt cele mai bune ficţiuni ale culturii noastre, adică nişte construcţii artificiale cum sînt de altfel toate ţările şi naţiunile. De fapt nu există nici o naţiune română, ci doar o poveste despre naţiunea română. Însă există ceva important în jurul acestei ficţiuni: limba. Limba este de fapt singurul lucru care face să fim împreună, ne uneşte, ne dă sens, ne alătură şi ne face să depăşim diferenţele şi istoriile foarte diferite. România este fascinantă nu prin ceea ce ne apropie şi ne face să semănăm, ci prin diferenţe. Spaţiul nostru pe care l-am transformat într-o ţară este unul prins între trei mari imperii: Rus, Austro-Ungar şi Otoman. Ce poate fi mai fascinant? Ai trei imperii care au lăsat urme adînci; şi se simt şi astăzi frontierele lor. De fapt spaţiul nostru este unul tranzitoriu al celor trei imperii. De aceea, ce ne caracterizează mai mult este ce eu numesc: trădare şi contrabandă. E o temă care mă pasionează şi cred că aşa voi numi una dintre următoarele mele cărţi.
Va exista o unire a celor două spaţii? E greu de spus. Eu cred tot mai mult că diferenţele culturale dintre cele două spaţii, chiar dacă revendică o cultură şi o istorie comună, sînt majore. Noi uităm deseori că nu numai cultura elitistă (scrisul, muzica, pictura etc.) sînt cele care formează o comunitate. În modernitate există şi o cultură socială, politică, economică, administrativă care formează comunitatea mult mai tare decît textele şi discursul ideologic. Naţionalismul este o ideologie care a contribuit la formarea a ceea ce numim azi românism. Dar dacă ne uităm la Basarabia, aruncăm o simplă privire la ultimii 200 de ani ai istoriei ei, adică practic la modernitatea ei, vedem că acest spaţiu nu prea are nimic comun cu proiectul numit România. În cei 200 de ani în care şi-a construit propriul destin acest spaţiu a aparţinut din punct de vedere social, politic, administrativ şi economic Imperiului Ţarist şi URSS-ului. A existat doar o scurtă perioadă interbelică în care a aparţinut României Mari, care de altfel la nivelul societăţii a lăsat o urmă tristă. Nu putem acum trece peste aceste fapte reale care au lăsat urme adînci.
Aceşti 200 de ani pe care putem să-i numim cum vrem noi, de la ocupaţie la eliberare şi de la protecţie la asuprire, au lăsat urme foarte adînci. Practic, au creat o diferenţă foarte mare la nivel de memorie colectivă, de experienţă de viaţă, de percepţie şi concepere a lucrurilor. Chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, în spatele aceloraşi cuvinte se ascund de multe ori sensuri şi sentimente diferite. Eu cînd am ajuns în România am rămas şocat să văd că dincolo de limba şi cultura comună există ceva care ne diferenţiază fundamental. Această diferenţă venea din experienţa vieţii cotidiene, a experienţei sociale şi politice, a unei memorii sociale total diferite. Nu eu am ales să mă nasc în Imperiul de la răsărit, însă soarta-nesoarta nu trebuie bocită, ci asumată.
E bine? E rău? Eu cred că depinde de fiecare cum îşi gestionează şi utilizează propriul bagaj. Eu personal mă consider un copil al Imperiului şi nu pot să mă fac că el nu a existat în viaţa mea. Şi în mare parte mă comport ca atare. Adică încerc să folosesc avantajele experienţei, spiritului acelui colos, acea energie pe care nu poate să o aibă un spaţiu precum România. În URSS am trăit infinitul, nemărginirea şi un anumit tip de înţelegere a lucrurilor aproape metafizic... GULAG-ul sovietic a fost ultimul spaţiu modern al metafizicii. Astăzi este imposibil de refăcut acel sentiment imperial. Nu spun că e bine sau rău, ce spun eu este că am trăit lucruri diferite, iar această diferenţă trebuie recuperată şi folosită. De asta le spun mereu prietenilor mei mai tineri care vin din Basarabia să nu încerce să fie ca escu din ţară pentru că aici sînt mii de alde escu, şi încă în formula lor originală. Eu le sugerez să fie ei înşişi şi mai ales să nu le fie teamă şi jenă că vin din Basarabia, un teritoriu al marilor suferinţe. Suferinţa, sărăcia, precaritatea sînt cele mai frumoase şi valoroase lucruri pe care le avem; şi trebuie să le purtăm cu demnitate. Iar România are enorm de multă nevoie de diferenţă pentru că numai diferenţa împrospătează, învie cultura care de multe ori intră în stare de anchilozare. Trecînd dincolo de clişeele cunoscute în care pentru basarabeni românii sînt "nişte ţigani", iar pentru români basarabenii sînt "nişte ruşi", faptul că ne avem unii pe alţii e un mare avantaj. Nu-i aşa că e bine să ai "ţiganii" tăi şi "ruşii" tăi?