Sensul nostru în societate este acela de a crea în jur un spaţiu al salvării

Eroul poveştilor noastre Vasile Ernu este născut în URSS aşa cum spune titlul cărţii sale de debut. Era în iarna anului 1971. Primii 14 ani au fost anii fericirii depline pentru că şi i-a petrecut între 3 biblioteci, o librărie, şcoală, farmacia unde lucra mama lui şi sunetul abacului tatălui care mereu făcea calcule interminabile. După ce a terminat de citit toate cărţile din localitate s-a mutat la Chişinău unde a absolvit o şcoală dominată de studiile umaniste şi muzică. În perioada anilor numiţi Perestroika a trăit jumătate de timp în biblioteca centrală care purta numele tovarăşei de viaţă a lui Vladimir Lenin (Krupskaya) şi în stradă, unde aveau loc veşnice manifestaţii şi polemici. Pentru că Ernu este un om de stînga, ar trebui amintit că în 1987 a refuzat să intre în Komsomol (UTC), iar în 1988 a fost arestat în faţa Ministerului de Interne pentru proteste anticomuniste. Despre dosarul lui de anticomunist nu-i place să vorbească.
În 1990, după ce cochetează cu Universitatea din Chişinău şi cu cea din Moscova, decide să plece în Ţară. După ce absolvă Facultatea de Filosofie (Universitatea Al.I. Cuza, 1996) din Iaşi se mută la Cluj. Are o teorie stranie: crede că o dată la 7-8 ani e bine să schimbi oraşul şi să iei totul de la capăt. În 1996, la Cluj în gară, întreabă cum se ajunge la Universitate. Ajunge şi se înscrie la masterul de Filosofie pe care-l absolvă (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997).
Aici începe să devină foarte activ: redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff, redactor asociat al revistei Idea artă+societate; activează în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom.
Vasile Ernu debutează tîrziu, debut care-i va aduce multe bătăi de cap şi-l va face fără voia lui scriitor. Scurtă istorie a volumului Născut în URSS: Polirom 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia a III-a în 2010, e-book, 2011; apare în 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia, în 2009 la Editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria, în 2010 la Editura Akal din Spania şi Editura Hacca din Italia, iar în 2011 la Editura L'Harmattan din Ungaria şi la Editura Sulakauri din Georgia. Este în curs de apariţie la Editora Claroscuro din Polonia. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului care apare în 2012 la Editura Hacca din Italia şi e în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia. Volumul a fost nominalizat la Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural (2009) şi a primit Premiul Tiuk! 2009. În 2010 publică (Editura Polirom) împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc. În 2012 publică (Editura Cartier) volumul Intelighenţia rusă azi.
Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) coordonează volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008. Ultimul proiect la care e fondator şi coordonator este www.criticatac.ro.
Cel mai fericit eveniment din viaţa lui Vasile Ernu este însă naşterea lui Saşa Ernu, care acum are 1 an şi 6 luni.

Daniel Cristea-Enache: La prima rundă, te gîndeai la o abordare "mai aproape de literatură". La a doua, aşteptai întrebări "despre literatură şi estetică". Iată-le: ce înseamnă pentru tine literatura şi ce înţelegi prin a avea o abordare mai aproape de literatură? E ceva la care aderi sau, dimpotrivă, reprezintă o sferă şi o perspectivă faţă de care manifeşti rezerve?
În Născut în URSS dar şi în Ultimii eretici ai Imperiului ori în Ceea ce ne desparte, cartea în doi cu Bogdan-Alexandru Stănescu, lucrezi cu instrumentele unui scriitor. Ce tip de scriitor vrei să fii şi la ce ar fi nevoie să renunţi (din arsenalul tradiţional de efecte, ipostaze, faţete scriitoriceşti) pentru a-ţi atinge obiectivul?
Poţi admira un scriitor de extremă dreapta precum Céline? Dacă da, de ce da? Dacă nu, de ce nu?

Vasile Ernu: Cînd mi-ai propus acest dialog am pornit cumva de la presupoziţia că vom discuta doar despre literatură, aşa cum se obişnuieşte pe aici între un scriitor şi un critic literar. Mă bucur că a fost altfel pentru că aşa mă simt mai în largul meu.
Dar să revenim la literatură. Acum pot fi sincer cu tine, cum îmi este firea: eu nu mi-am propus niciodată să fac literatură şi să fiu scriitor. Literatura este pentru mine ceva secundar, dar foarte important. Literatura este doar o parte a vieţii mele, a preocupărilor mele. E adevărat, în acelaşi timp, că nu ştiu să produc nimic altceva decît idei, discurs şi texte. Da, mai ştiu să fac evenimente. Oriunde apar eu se întîmplă lucruri. Asta ţine de educaţie. Nu-mi plac oamenii dezorganizaţi:) Dar nu a fost în intenţia mea să devin scriitor. Aşa a ieşit. Iniţial am scris pentru mine şi am fost surprins să aflu că sînt citit, comentat, tradus, invitat etc. Mai tîrziu au venit şi multe înjurături, dar şi suficiente laude încît să capăt curaj. Am primit susţinere mai ales de la oameni pe care-i apreciez şi ştiu că nu mă mint. Nu e cazul să mă victimizez. Dar, repet, literatura, sau mai degrabă munca cu textul, este o ocupaţie secundară în viaţa mea pentru că eu nu cred că literatura poate salva lumea. Iar eu sînt un om obsedat de ideea că sensul nostru în societate este acela de a crea în jurul nostru un spaţiu al salvării, un loc ceva mai bun.
Cînd vorbesc de crezul meu estetico-politic eu nu fac o ruptură între estetic şi politic şi nici nu cred că după secolul XX mai este posibilă o ruptură între cele două. Acest crez îl definesc destul de simplu, ca parte a vieţii mele. El este un soi de cerc vicios şi sună aproximativ aşa... Unde este viaţă, acolo este Putere. Unde este putere, acolo e politică. Unde e politică, acolo e şi ipocrizie. Unde e ipocrizie, e şi multă minciună. Unde există minciună, apare nemulţumirea. Unde e nemulţumire, e şi durere. Unde e durere, e suferinţă. Unde e suferinţă, e tragedie. Unde e tragedie, e singurătate. Unde e singurătate, e artă. Unde e artă, e protest. Unde e protest, e libertate. Unde e libertate, e viaţă. Unde e viaţă, apare şi artistul. Unde este un artist, apare, din păcate, şi Puterea. Acesta e cercul vicios în care trăim în istorie. Iar arta nu e o fabrică de produs metafore, cum se predică pe la noi. Arta creează sensuri şi cu ajutorul metaforelor, în timp ce sensul salvează, iar salvarea e un gest eminamente politic.
În acest sens, literatura face parte din maşinăria de produs sens cu ajutorul cuvintelor, frazelor, naraţiunii. Care este sensul ultim al literaturii? Dacă ne uităm la obsesia a ceea ce noi numim "marea literatură rusă", vedem că tema ei centrală nu este alta decît "omul mic". Ea nu vrea de fapt decît să scape şi să ne scape de acest om mic, mărunt, frămîntat de teme şi obsesii nesemnificative. Marea literatură vrea să decolăm, să ne rupem de meschinărie şi obsesiile cotidiene mărunte lipsite de sens. Literatura trebuie să ne ajute să scăpăm de clişee, de rutină şi gîndirea mecanică, să ne înveţe să fim liberi şi mai ales să ne înveţe să visăm. Realitatea are sens numai în măsura în care avem un orizont de sens şi facem saltul spre vis, spre utopie. Numai visul şi utopia pot da sens lumii reale. A renunţa la vis şi utopie înseamnă a renunţa la actualitate, la realitate. Literatura, ca şi celelalte forme de artă, trebuie să facă acest salt, acest prim zbor spre lumi nemaivăzute şi auzite prin care viaţa noastră să înceapă să capete sens. Iar despre partea critică a artei am vorbit deja în precedentele texte. Eu încerc să scriu un text destul de greu încadrabil într-un gen anume, însă cu siguranţă că ideile sînt eroii textelor mele care permanent încearcă să te invite la reflecţie.
Acum despre tema legată de Céline... Recunosc că de multe ori m-am tot gîndit la povestea asta legată de relaţia dintre scriitură, opera unui scriitor şi viaţa lui reală, moralitatea şi compromisurile pe care le face un scriitor în viaţă. Personal sînt foarte legat de scriitorii care au fost verticali, care au fost nedreptăţiţi de soartă, iar unii chiar au suferit mult, însă au suferit cu demnitate. În acelaşi timp, nu cred că măsura talentului ţine de ideologie, de convingerile scriitorului sau experienţa directă cu diverse forme de fericire, bucurie sau suferinţă pe care are şansa un scriitor să le trăiască. Admir însă enorm cazurile cînd talentul se împleteşte cu viaţa într-o formulă verticală, cînd un mare scriitor este şi un mare om de caracter. E foarte greu însă să judeci oamenii, de aceea e nevoie de multă atenţie cînd încerci să te apropii de biografia unor scriitori cu probleme delicate avute de-a lungul vieţii. Eu rămîn un mare admirator al unor scriitori precum Ahmatova, Platonov şi Şalamov.
Sînt foarte mulţi scriitori care au avut diverse rătăciri, au fost caractere slabe, iar uneori chiar avem cazuri de mari scriitori cu comportamente mizerabile. Cum tratăm astfel de cazuri - iarăşi este destul de complicat. Avem însă şi cazuri în care scriitori mai puţin talentaţi, ca să nu spun mediocri, au intrat în panteonul literaturii mai degrabă pentru gesturi din afara cîmpului literar: au avut anumite conjuncturi social-politice favorabile ce i-au împins în canonul literar în defavoarea unora ceva mai talentaţi. Chiar recent am avut o polemică pe un astfel de subiect cu scriitorul şi amicul meu rus Zahar Prilepin. Ambii credem că în canonul literar rusesc al secolului XX sînt mulţi scriitori nedreptăţiţi, iar unii ocupă poziţii de frunte pe nedrept şi credem că e nevoie de o reevaluare. Mulţi scriitori sovietici sînt astăzi nedreptăţiţi doar pentru că au fost "colaboraţionişti", aşa cum în perioada sovietică mulţi au fost scoşi din canonul vremii pentru că aveau orientări politice dubioase. De exemplu, cred că Andrei Platonov, Varlam Şalamov sau Leonid Leonov sînt subestimaţi, iar Boris Pasternak (la proză mă refer) sau Alexandr Soljeniţîn sînt supraestimaţi, fără a nega valoarea lor punctuală şi rolul lor major în literatură. Aici vorbim strict de valoarea lor literară, fără a lua în calcul şi rolul lor social şi politic.
Cînd eram mai tînăr şi încă nu cunoşteam biografiile unui scriitor ca Céline sau a unor autori ca Eliade şi Cioran, toţi trei fiind cunoscuţi admiratori ai extremei drepte (iar unii dintre ei nici nu s-au dezis de faptele şi textele lor), îi citeam cu mare interes. După ce am început să cunosc mai bine viaţa lor, textele ideologice şi faptele lor, am început să fiu mult mai sceptic cu întreaga lor operă. Repet: e foarte greu să judeci oamenii, trebuie să fii foarte atent, trebuie să priveşti la nuanţe, însă atîta timp cît nu vezi nişte gesturi şi texte explicative ale acestor gesturi venite din partea lor, e greu să priveşti opera fără a avea o strîngere de inimă.
E foarte greu să judeci şi să condamni, cu toate că uneori eşti nevoit să tranşezi anumite poziţii. Întotdeauna încerc să mă pun în locul lor: ce aş fi făcut eu în locul lor, dacă aş fi trecut prin aceeaşi epocă şi prin aceleaşi ispite? Eu cred însă cu tărie următorul lucru: chiar dacă epocile şi ideologiile se schimbă, compromisurile rămîn în esenţă aceleaşi. Eu cred că setul de compromisuri pe care le faci astăzi le-ai fi făcut şi în trecut, adaptate vremurilor. De aceea eu cred că un scriitor, un intelectual nu are voie să fie unul de curte, ci unul de exil, nu are voie să cocheteze cu Puterea sub nici o formă şi mai ales nu are voie să placă. El trebuie să fie împotriva curentului, în răspăr, să nu predice discursurile puterii politice şi culturale dominante. Şi mai ales trebuie să fie mereu critic.
Ştii care este una din ideile care mă obsedează foarte mult în ultima perioadă? E relaţia dintre scriitor şi spaţiul concentraţionar. Sînt tot mai convins că un scriitor autentic trebuie să verifice, să traverseze, să trăiască nu doar o singurătate profundă, ci şi una radicală. Cred că un scriitor adevărat trebuie să fie închis, să treacă prin puşcărie măcar o dată în viaţă. Cred că puşcăria, forma concentraţionară care te rupe de libertatea socială cu care eşti obişnuit, te poate apropia de un anumit tip de sentiment metafizic pe care noi modernii l-am pierdut. Ştiu că sună nebuneşte ideea de a vrea să fii închis. Ştiu că nu poţi provoca un astfel de gest pentru că ar fi ceva fals dacă el nu vine într-un mod "firesc" şi dincolo de voinţa ta. Cred însă că întîlnirea dintre scriitor, intelectual cu spaţiul concentraţionar de orice tip ar fi el este un Eveniment existenţial major şi semnificativ. Dar poate că e mai bine să fim înţelepţi şi să citim din cărţile bune care spun că e bine să nu ne dea soarta cît putem duce şi să nu ne dorim lucruri care ar putea să ni se întîmple... Dar înţelepciunea nu este şi nu trebuie să fie apanajul scriitorilor. Nebunia, în sensul ei primar, trebuie să fie cea care-i mînă pe scriitori să facă gesturi stranii, care îi împinge la idei şi vise scandaloase.