Ultimii eretici ai Imperiului

Ultimii eretici ai Imperiului spune - cu ironie, cinism şi mult umor - povestea a doi eroi din două lumi diferite: un bătrîn terorist care a încercat să-l asasineze pe Stalin, devenit disident, ce a scandalizat mai multe regimuri politice, şi un tînăr scriitor specialist în tehnici de fraudare a băncilor. Doi eroi din două generaţii diferite, care îşi împărtăşesc idei, tehnici de luptă şi subzistenţă, secrete de decodare a diverselor limbaje, precum şi forme de rezistenţă şi virusare a unor mecanisme de control şi represiune. Doi eroi noncomformişti recomandă cititorilor cele mai ingenioase forme de "apărare civila", indiferent dacă aceştia se află în Gulag sau pe Wall Street. Ce fel de arme, ce fel de substanţe şi ce fel de "vrăji" trebuie să foloseşti în societăţi cu un nivel ridicat de poluare ideologică?

Cartea lui Ernu este o înşiruire de probleme şi întrebări incomode. De ce cînd fumezi o marijuana la Bucureşti apar fluctuaţii la bursa de pe Wall Street? De ce cînd o bancă apare dispare o biserică? De ce nu poţi intra în "Împărăţia cerului" cu credite? De ce Gulag-ul a devenit glamour? De ce terorismul este cea mai eficientă formă de comunicare iar furtul cea mai profitabilă muncă? De ce politrucii noii orînduiri sînt managerii şi advertiserii? De ce Dracula e cea mai bună carte despre România şi de ce ar fi bine să nu renunţăm la vampirism? De ce comunismul a fost învins de speculanţi şi nu de disidenţi?

Iar ghicitoarea lui Ernu este următoarea: "Ghici cine ţinteşte mai bine: a. fascistul cînd vede un evreu; b. comunistul cînd vede un duşman al poporului; c. ori un wasp cînd vede un negru sau un indian?"


În care se vorbeşte despre faptul că un speculant poate fi mai important decît un dizident, că un volum precum "O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender" poate fi la fel de important ca "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", de ce "fiii locotenentului Schmidt" au învins comunismul şi mai ales, de ce ei au pus mîna pe "valorile monetare ale statului", iar dizidenţii au rămas în afara jocului.

Dragă A.I.,

Am citit cu mare atenţie şi interes ultima ta scrisoare. Curios personaj, halucinantă poveste.

Revin la ultima ta conferinţă despre disidenţi. Sînt de acord în mare parte cu ce scrii tu despre dizidenţi, însă întrebarea mea este alta: de ce intelighenţia, şi în mod special, partea critică a acesteia, dizidenţii, sînt atît de importanţi pentru statul comunist? Cred că dacă răspundem la această întrebare vom avea răspunsuri şi la întrebări pe care încă nu le-am pus. De exemplu, vom înţelege de ce dizidenţa de acest tip nu mai are nici-un sens astăzi şi de ce în societatea de azi, intelectualitatea şi-a pierdut din aura, puterea şi semnificaţia pe care le avea în comunism.

Pentru a răspunde, cred că ar trebui să încercăm să înţelegem ce a vrut să fie comunismul în formula lui revoluţionară şi romantică. Dacă aş merge pe o definire simplă şi minimală, cu care ar putea cădea de acord mai toată lumea, aş spune că proiectul comunist şi-a propus să ne elibereze. Să ne elibereze de ce? Fireşte, să ne elibereze de economic. Practic, proiectul comunist a vrut să subordoneze economicul politicului, astfel încît, statul a fost construit ca un stat politic care a vrut să controleze în totalitate economicul. De ce un astfel de stat a avut nevoie de poeţi, scriitori, ideologi şi mai puţin de economişti? Din simplul motiv că politicul se construieşte pe discurs, pe cuvinte, pe cînd economia pe bani, adică pe cifre. În acest sens, un stat fondat pe politic, fie el comunist sau religios, are nevoie de intelighenţie, de "preoţi" şi se teme, sau cel puţin este distant faţă de dizidenţi încercînd să-i controleze. Ne place sau nu ne place, dar intelectualii sînt cei care legitimează sau delegitimează un regim de acest tip. Dar cred ca am mai spus aceste lucruri. Comunismul şi orice sistem represiv de acest tip începe şi se termină cu intelighenţia. Dizidenţii, pe care tu îi descrii atît de bine, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre şi bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba regimului.

Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în sistemul comunist? şi care mie mi se par mult mai semnificativi decît dizidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup care face o notă aparte şi care are un rol, cel puţin la fel de important ca acela al dizidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta rusă a termenului cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi sens. (Au mai existat şi grupurile religioase de tip neoprotestant dar e o altă poveste).

În cultura sovietică există, din fericire, cartea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Din nefericire, nu exista o carte care ar fi poate mai elocventa în înţelegerea a ceea ce s-a întîmplat atunci şi care ar arunca o lumină şi asupra a ceea ce se întîmplă azi. Dacă ar fi existat, această carte ar fi trebuit să se cheme O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender, căci el este prototipul speculantului, "marele maestru al combinaţiilor". E important totuşi că avem cele două volume ale lui Ilf şi Petrov.

Pe mine, în acest caz, nu mă interesează stilul lor de viaţă, calităţile lor manageriale, de băieţi isteţi şi şmecheri. Nu mă interesează nici trucurile şi strategiile lor în viaţa de zi cu zi. Ceea ce mă interesează este cum au citit ei ca personaje-tip comunismul şi care a fost grila lor de relaţionare şi interpretare a acestuia. Înţelegînd acest lucru, cred că pot înţelege mult mai bine comunismul decît lecturîndu-i doar pe dizidenţi. Speculanţii sînt cam singurii care au reuşit să fenteze regimul şi să intre în noul sistem ca şi cum cel vechi nici nu a existat. E specia umană pentru care schimbarea de regim nu are nici o importanţă.

Deci, O zi din viaţa lui Ostap Ibrahimovici Bender. Dimineaţa, Ostap Ibrahimovici se trezeşte cu un vis pe care i-l destăinuie tovarăşului Şura: "Tovarăşe Şura, vreau să merg departe, la Rio de Janeiro.... Imaginează-ţi un milion şi jumătate de locuitori şi absolut toţi în pantaloni albi..." Cînd toţi, de la mic la mare, au un singur vis, acela de a construi comunismul, Ostap nu e de acord cu majoritatea copleşitoare a ţării, el are un alt vis şi le strigă cu sarcasmul şi cinismul său caracteristic: "Jos mîinile murdare de pe visul copilăriei mele!" "Marele maestru al combinaţiilor" constată un lucru îngrijorător: "În ultimul an, s-au ivit între mine şi Puterea Sovietică divergenţe cît se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul". Însă pentru a-şi îndeplini visul, cetăţeanul Bender ştie că are nevoie de acele unităţi mici numite bani care "circulă pe tot cuprinsul nemărginitei ţări".

Ostap Bender, adevăratul fiu al "Locotenentului Schmidt", ştie ceea ce dizidenţii deseori uită fie din naivitate, fie din "prea mult efort intelectual care epuizează rău de tot", că statul în care trăieşte este un regim politic, nu economic. De unde putem şti noi asta? Din modul în care face rost de bani şi din crezul său. El ştie că într-un astfel de stat nu poţi să produci bani, căci uneltele de producţie se află în mîinile statului. Într-un regim de acest tip nu poţi decît să primeşti salariu şi nicidecum să produci bani, fiindcă aici, banii sînt în slujba politicului şi nicidecum al economicului.

Ce este un salariu? În spaţiul capitalist care se ghidează după o logică economică, un salariu este o plată, o remunerare pentru munca prestată, care se efectuează după nişte criterii precise, cu cifre excesiv de exacte şi care se calculează bazîndu-se pe un concept foarte periculos pentru regimul comunist, care se cheamă profit. În comunism, unde totul se bazează pe o logică pur politică, un salariu nu mai este o remunerare economică, ci una pur ideologică: "fiecăruia după nevoile sale." Ostap Bender ştie foarte bine acest lucru şi o spune exemplar: "Iar vorbeşti de salariu? O să fim nevoiţi să punem problema interesului meschin." Aici, salariul bietului birocrat capătă o valoare morală, care nu are nimic cu economicul. In momentul în care beneficiarul lui are apucături burgheze, adică se gîndeşte la profit, colectivul ia atitudine şi, după o şedinţă de reeducare, îl readuce la linia trasată de Partid. Nu întîmplător unul dintre cele mai faimoase blesteme sovietice era legat de salariu: "Să dea Dumnezeu să trăieşti dintr-un singur salariu." Însă cum Dumnezeu nu făcea parte din ecuaţie, cetăţenii statului politic reuşeau deseori să-l fenteze.

Salariul şi funcţia sînt forme de privilegii şi remunerări politice pe care ţi le acordă statul de tip comunist, indiferent dacă eşti muncitor, ţăran sau intelectual. Odată acceptînd aceste "beneficii", devii parte a sistemului. Punct. Ostap Ibrahimovici însă chiar dacă nu e dizident, ci doar un prăpădit pe care îl "plictiseşte construcţia socialismului", care nu vrea să schimbe lumea, ci doar să îşi îndeplinească banalul său vis, nu acceptă acest "business" cu statul comunist. El nu acceptă nici să fie angajatul statului, nici să primească remuneraţie de la stat. Astfel, el rămîne în afara regulilor şi limbajului impuse de regim. Şi culmea, pe lîngă aceasta, el reuşeşte să arate că statul totalitar are foarte multe slăbiciuni, sau cum spune el, uneori este "lipsit de apărare". Depinde doar cum comunici cu el.

Ostap are totuşi nevoie de bani. Cunoscînd toate trucurile şi capcanele pe care i le întinde regimul, el nu poate să "producă" banii, aşa că trebuie să-i "procure sau să-i exproprieze". Eroul nostru ştie la fel de bine că în acest caz poţi să "procuri" de la "privaţi" şi să "expropriezi" de la "stat". În statul sovietic însă, ca în orice stat comunist, nu poţi să procuri, fiindcă el nu vinde indivizilor şi nu poţi să cîştigi bani, fiindcă el nu plăteşte în sensul de a-ţi crea profit. Cum ziceam, între cetăţean şi stat există un raport politic, nu unul economic: tu oferi serviciile pe care ţi le cere şi predetermină statul, iar el îţi oferă un salariu stabilit de el, şi mărfurile pe care tot el le stabileşte. Între tine şi stat există un raport "economic" redus la un banal troc subordonat politic şi care reuşeşte să te "elibereze" definitiv de dependenţa faţă de economic. Astfel, intri într-o poveste politică totală, eşti dependent doar de regimul politic, care produce un stat politic total.

Mai există varianta "exproprierii", adică a sustragerii banilor de la stat. Dar aici, Ostap Imbrahimovici are o mică problemă: crezul de care vorbeam mai sus. Acesta sună aşa: "Procurarea sau exproprierea de fonduri variază după împrejurări. Personal, cunosc patru sute de metode relativ cinstite de a le procura. Nenorocirea e că azi nu mai sînt oameni bogaţi. Unul, altul s-ar năpusti, desigur, asupra vreunei instituţii de stat lipsite de apărare, dar asta nu-mi stă în obicei. Fireşte, eu nu sînt înger. Eu nu am aripi, dar respect Codul Penal. Aceasta este singura mea slăbiciune". Aici, totul e foarte clar. Ostap se decide, din cauza slăbiciunii sale faţă de Codul Penal, să atace zona "privată". "Marele combinator" meditează şi porneşte de la o deducţie simplă: "din moment ce în ţară circulă bancnote, trebuie să existe şi oameni care să le aibă în cantităţi mari". Însă, cu un oftat din rărunchi, Bender îşi dă seamă că el trăieşte în ţara sovietelor şi nu într-un "stat burghez", unde "poţi să lucrezi cu milionari legali" care au o adresă "pe care o ştie toată lumea". Acolo e foarte simplu: "Te duci de-a dreptul la el, cînd ştii că e acasă, şi încă din antreu, numai după ce i-ai spus bună ziua, l-ai şi expropriat de bani.". Pe cînd în ţara lui: "Doamne, Doamne! În ce ţară rece trăim! La noi totul e ascuns, totul e clandestin. Pe milionarul sovietic nu-l poate descoperi nici măcar Comisarul Poporului pentru Finanţe, cu tot aparatul său fiscal ultravigilent."

Şi totuşi, Ostap Ibrahimovici îl descoperă pe acest "milionar clandestin" care a scăpat mîinii vigilente a fiscului, deghizat într-un amărît de contabil, pe nume Koreiko. Ce face Koreiko? El nu face decît să transfere banii dinspre stat în privat, un spaţiu clandestin, adică "expropriază" instituţiile statului. Ostap Bender ştie foarte bine că banii tînărului stat sovietic au un pur caracter politic, iar aceştia, odată ajunşi în zona privată, în mîna lui Koeriko, de exemplu, au un caracter pur economic. Koreiko şi banii lui "sustraşi" devin un caz politic pentru statul sovietic şi un caz economic pentru Ostap care vrea să-i "procure". Aşa că, după el, banii trebuie "procuraţi" în cel mai curat mod capitalist şi, dacă se poate, şi cu ceva stil: banii să vină pe o "farfurioară cu chenar albastru". Si dacă se poate, "toţi odată". Iar pentru a-i "procura", ca un adevărat businessman al noii lumi, Ostap confecţionează o marfă pe care o vinde încăpăţînatului Koreiko, care încă nu ştie vechea zicală rusească "sărăcia nu-i păcat". Bender acţionează în spiritul celui mai bun manual de marketing capitalist: produce o marfă pe care o evaluează la exact cît are el nevoie. Face un dosar, cu valoare economică pentru Koreiko, şi o semnificaţie politică pentru statul sovietic, după cum bine ştii, în care se arată cum tovarăşul Koreiko a "expropriat" nevinovatul stat sovietic. Dosarul este scos la vînzare singurului cumpărător, Koreiko, care are tot interesul să-l procure. Valoarea sa se ridică la nemiloasa sumă de un milion. Este exact suma care ar putea să-l facă fericit pe comandor în oraşul pantalonilor albi, visul copilăriei sale.

Ca să păstrez spiritul volumelor celor doi autori, îţi voi spune în continuare: mergi, te rog, la Kiev şi Moscova, la Vilnius şi Bucureşti, la Sofia şi Varşovia, şi vezi cine conduc aceste ţări? Spune-mi, te rog, cine a preluat puterea în fostele state comuniste? Ştii să existe undeva un stat în care dizidenţa să fi luat în propriile-i mîini puterea reală? Da, pe alocuri, temporar, şi în mare parte, doar sub o formă decorativă. Puterea reală în aceste state a fost luată nu de urmaşii lui Bukovski, Saharov sau Soljeniţîn, ca să nu mai zic de bietul Şalamov, ci de o parte din structurile statului convertite la capitalism şi de o clasă nouă, pe care putem să o botezăm în spiritul lui Ilf şi Petrov cu numele de "fiii locotenentului Schmidt". Puterea reală a noilor state, cei care au pus mîna pe marea avere a statului "lipsit de apărare" sînt urmaşii lui Ostap Bender, cărora le-a dispărut acea "singură slăbiciune", respectul faţă de Codul Penal. În momentul în care statul comunist, care funcţiona doar după o logică politică a dispărut, banii nu au mai avut o semnificaţie politică, ci una pur economică, iar neînfricaţii "fii ai locotenentului Schmidt" au sărit să "procure" şi, mai ales, "să exproprieze fonduri". Ei ştiau foarte bine că în noul context, în neajutoratul tînăr stat capitalist, faţă de Codul Penal nu trebuie să mai ai slăbiciuni. Şi atunci, cele "patru sute de metode relativ cinstite" de a "procura şi expropria fonduri" s-au transformat în mii şi mii de metode "relativ cinstite".

Privindu-i pe aceşti noi îmbogăţiţi, faţă de care nici eu nu am slăbiciunea de a le acorda prezumţia de nevinovăţie, pot spune parafrazîndu-l pe eroul meu: "Sînt nişte oameni foarte interesanţi. La ei oare, chiar totul e în ordine? Cu asemenea noroc, mă şi mir că sînt în libertate". Cu siguranţă însă că aceşti nouveaux riches, "reprezentanţii capitalului privat care nu rămîn surzi la gemetele poporului", aceşti urmaşi ai lui Ostap Ibrahimovici Bender, îmi pot răspunde şi ei la fel de ingenios: "Şi asta numeşti dumneata furt? În cazul acesta concepţiile noastre asupra vieţii sînt diametral opuse."

Morala: cînd visul tău nu corespunde cu visul regimului, apelezi la un truc simplu, acela de a nu comunica cu el pe limba lui. Ceea ce Ostap Bender a înţeles, nu a înţeles Soljeniţin. Intelighenţia şi dizidenţii au jucat după regulile regimului şi au vorbit aceeaşi limbă cu regimul comunist. Ei sînt fiii regimului. În schimb "fiii locotenentului Schmidt" nu au căzut în această capcană şi au arătat că ştiu cel puţin "patru sute de metode relativ cinstite" prin care să fenteze temutul regim.

Mă opresc aici căci mă va lua iarăşi flama.

Ce să facem, "parada o vor conduce ei", nouă nu ne rămîne decît să găsim metode de a critica eficient acest nou regim şi, mai ales, de a-l schimba.

Cu prietenie, al tău,
Vasiliy Andreevici


În care eroul nostru scrie un "Manifest al tranziţiei" din care aflăm că "tranziţia" este de fapt o cumplită "mahmureală", iar pentru a scăpa de această stare "politică" ni se oferă cele mai ingenioase metode şi ingrediente; popoarele lumii care au dat cei mai celebri băutori oferă şi cele mai surprinzătoare soluţii antimahmureală, iar la cea mai grea întrebare a tranziţiei-mahmureală ">Cine sînt eu?" te poate ajuta foarte bine cocteilul "Molotov forever".

Dragă A.I.,

O să-ţi povestesc o întîmplare hazlie de care am avut recent parte. Cînd vine vara, în Bucureşti, căldurile devin insuportabile. Cei de aici şi-au creat un obicei: fiind destul de aproape de mare şi de munte, la fiecare sfîrşit de săptămînă începe exodul spre cele două destinaţii salvatoare. E un obicei care mie îmi pace. De fapt, este asemenea celui moscovit, în care toată "lumea bună" pleacă la finele săptămînii la "dacea" din afara oraşului.

Săptămîna trecută, am plecat şi eu la mare, spre Vama Veche. Îmi place mai mult marea decît muntele. Nu încerc să-mi explic cauzele acestei pasiuni, ştiu doar că mă simt mult mai bine la mare. Am ajuns, m-am instalat şi seara am ieşit pe una din terasele la care merg de obicei. La intrarea pe terasa la "Şoni", chiar la primele mese, se afla un grup de tineri gălăgioşi care m-au acostat de cum am intrat. Nu îl cunoşteam decît pe unul dintre ei. Se pare că îmi citiseră prima mea carte şi nu numai că au citit-o, ci chiar au pus-o în aplicare. Îmi citiseră cartea ca pe un reţetar de băuturi alcoolice.

Povestea lor sună cam aşa. Unul din ei a citit cartea, după care a trimis un mesaj prietenilor cu capitolele "Ce bea cetăţeanul sovietic", şi după s-au strîns la unul dintre ei şi şi-au propus să facă faimosul cocteil "Rembrandt". Nu au vrut să consume oricare dintre variante, ci anume varianta "Rembrandt autentic", în care vodca şi berea nu se amestecă cînd se toarnă, ci se separă printr-un procedeu destul de complicat, care necesită multă experienţă. Neavînd exerciţiu, cititorii mei au băut la "Rembrandt fals" pînă au terminat toată berea de la chioşcul de la scara blocului şi pîna au "căzut la datorie". Îţi dai seama că a doua zi s-au trezit într-o stare avansată de mahmureală. Ei îmi reproşau două lucruri. Mai întîi, că reţeta de cocteil "Rembrandt" nu poate fi autentică. Eu le-am răspuns ironic că tocmai asta e diferenţa între un "fals" şi un "autentic": se execută foarte greu, după o lungă experienţă şi o măiestrie desăvîrşită. Pentru asta au nevoie de un "maestru", de perseverenţă şi de multe dimineţi mahmure. Al doilea reproş a fost mai dur: "Frate, nu poţi să-ţi baţi joc de "cititorii" tăi, scriind două texte despre cum se bea şi cum se fac cocteilurile magice şi nici un text despre cum să te dregi!" Ei, aici au perfectă dreptate.

Cînd am scris despre băuturi nu am vrut decît să dau o interpretare politicului, cum funcţionează politicul prin intermediul alcoolului. "A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă!". Starea de beţie este cea mai specifică "stare" a politicii de tip dictatorial, de tip comunist. Pentru tranziţie, "starea politică" nu este beţia, ci mahmureala. Tranziţie înseamnă mahmureală, acea stare groaznică, de care nimeni nu vrea să-şi reamintească.

Am încercat să scriu cîte ceva despre ea, însă mi-am amintit că a făcut-o unul din preferaţii mei, Mihail Bulgakov, în inegalabila Maestrul şi Margarita. Povestea mahmurelii o putem găsi în capitolul Un apartament puţin simpatic (traducere de Natalia Radovici).

"Dacă a doua zi dimineaţă cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: "Steopa, vei fi împuşcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!" el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: "împuşcaţi-mă, faceţi cu mine ce vreţi, eu tot nu mă scol." Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoapele închise şi, colac peste pupăză, îi era greaţă, dar o greaţă pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-şi amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, şi nu se ştie unde, stătuse cu un şervet de masă în mînă şi încercase să sărute o doamnă, promiţîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repetînd: "Nu, nu, n-am să fiu acasă!" Steopa însă o ţinea una şi bună: "Ba eu totuşi am să vin!" Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, şi în ce lună, Steopa habar n-avea, şi, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găseşte? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stîng. În penumbră desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrşit, oglinda mare de perete şi îşi dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. În clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic şi, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng."

Dar, vorba lui Bulgakov: "să lămurim lucrurile." Ce este cu adevărat important în această stare de "tranziţie", adică de "mahmureală", nu e durerea, nu e "capul sfîrtecat", nu e "vuietul din cap" sau "greaţa" excesivă, ci incapacitatea de a-ţi aminti. De la înţeleptul Solomon încoace ştim că băutura este un remediu pentru uitare: oamenii beau ca să uite necazurile. Ei beau pentru a uita realitatea şi a intra în vise, în fantasme pe care numai licorile bahice le mai pot oferi şi nicidecum realitatea sau politicul. Deodată te trezeşti din acele fantasme, ai multe dureri şi doar o singură întrebare: "Cine sînt eu?" Te uiţi în oglindă, nimeni şi nimic nu-ţi răspunde la această întrebare dureros de incomodă. Uitarea e totală. Tranziţia e totală. Te pipăi pe obraz în faţa oglinzii şi îţi este jenă de faptul că nu poţi răspunde la o întrebare atît de banală, la care ştiai atît de bine răspunsul încă din primii ani din viaţă, cînd părinţii te duceau la rude şi cînd te întrebau "cum te cheamă?", "al cui eşti" şi tu, chiar dacă nu ştiai să vorbeşti bine, răspundeai, puţin peltic, însă cu multă convingere. Acum nu mai ştii cine eşti. Şi deodată, există o voce salvatoare care, vorba povestirii, te strigă "Steopa, treci la masa!". Tu te uiţi în oglindă, cu ochii semideschişi şi ai revelaţia reamintirii: "Aha, deci Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi". Eşti salvat, ţi-ai amintit acest detaliu esenţial de la care se poate începe reamintirea întregii poveşti: cine eşti, unde te afli, de unde vii şi unde mergi. Tranziţia se produce, începi să te readuni de pe jos, să-ţi reaminteşti detalii, fragmente, începi să te "refaci". Problema cea mare e cum ieşi din această stare de mahmureală?

E interesant că starea politică de "mahmureală", tranziţia, este specifică nu numai celor ieşiţi din beţia comunistă, ci şi respectabililor capitalişti, care au încercat să raţionalizeze consumul de alcool. Cu toţii am trecut, indiferent de regim politic, cel puţin o dată în viaţă prin nesuferita tranziţie.

Deci cum luptăm cu această stare? Chiar dacă nimeni nu ştie cum se iese din tranziţie, de la popoarele slave la cele anglo-saxone şi de la cele latine la cele semite toţi sînt de acord că împotriva mahmurelii, "pohmeli" la ruşi şi "hangover" la englezi, se luptă cu un procedeu numit "dregere". Se pare că divergenţa şi diferenţa trăsăturilor naţionale şi ideologice dispar cînd e vorba de băutură şi mai ales de "dregere". Cînd e vorba de "pohmeli" toate diferenţele dispar. Ideologia, banii, interesele şi principiile dispar căci în starea de "pohmeli", în acest "sentiment de tranziţie al fiinţei" ai un singur scop, acela de a-ţi reveni la o stare "normală", adică fie cea de trezie totală, fie cea de revenire la beţie. Important e să răspunzi la întrebarea: "Cine sînt eu?" La această întrebare poate răspunde cu convingere doar omul beat, sau, cu ceva îndoieli, cel treaz; dar niciodată mahmurul, fiindcă el nu-şi mai aminteşte.

Popoarele lumii care au dat băutori celebri cu nemiluita, care au băut cît nu poate duce nici Dunărea, nici Volga, nici Mississippi şi care au luptat cu toate greutăţile şi nedreptăţile vieţii, rezistînd cu străşnicie nu prin cultură ci prin băutură, acum privesc ochii tulburi şi propun soluţiile magice pentru această stare insuportabilă, numită "mahmureală". Fiecare popor a botezat-o în felul său. Românii au "capul cît o baniţă", suedezii sînt "loviţi din spate", iar polonezii, ruşii, nemţii şi olandezii "aud pisica". Unele popoare "se simt de gumă", alţii au "gura de lemn" sau "îi doare părul", iar danezii "aud tîmplarii în cap". Asta este o expresie plastică destul de dură. Cei mai ingenioşi sînt ucrainenii care au patru cuvinte care exprimă stadii diferite ale "mahmurelii". Pînă şi evreii, popor semit, care ca orice popor din Orientul Mijlociu, se ţine mai departe de alcool, observînd că le lipseşte acest cuvînt au pus la treabă ditamai academia din Tel Aviv să găsească un termen pentru această stare. Academia a fost nevoită să inventeze cuvîntul hamarmoret. Ieremia scrie în "Plîngerile" sale (1:20): "Doamne uită-Te la necazul meu. Lăuntrul meu fierbe..." Deci pînă şi urmaşii patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov, care fie suportă mai greu tranziţia, fie o fac în cîteva generaţii, pentru a-i atenua stresul, au fost nevoiţi să treacă prin această stare.

Deci, cum luptăm cu "tranziţia"? Ei bine, ca să lupţi cu tranziţia e important să ştii ce ai făcut înaintea tranziţiei şi cum de ai ajuns în halul ăsta. Dacă ai avut ghinionul şi ai amestecat prea mult, sau doamne fereşte, ai folosit şi "chimicale", atunci "tranziţia" va fi mai dificilă. Vei avea de luptat împotriva "tarelor vechiului regim", regimul decuseară. Dacă ne amintim ce fel de alcool am folosit în "vechiul regim", putem găsi mai uşor o soluţie de ieşire din "tranziţie". De exemplu, dacă aţi combinat băuturi "colorate" precum vinul roşu şi whiskey-ul, poate fi o problemă, chiar dacă ele au mai multe "elemente comune" în procesul de producere şi fermentare, decît să zicem combinaţiile "albe" precum vin alb, gin şi vodcă. Paradoxul este următorul: cu cît băuturile amestecate conţin mai multe "elemente comune", cu atît dimineaţa este mai insuportabilă şi mahmureala sau tranziţia mai dificilă. Ar mai trebui ştiut un lucru, dacă nu-l ştiaţi cumva: lumea e nedreaptă. Cei mai rezistenţi la mahmureală sînt cei care beau mult şi regulat. Cu alte cuvinte: cu cît regimul precedent e mai dur, cu atît tranziţia şi mahmureala devin o stare obişnuită. Pentru ceilalţi, "tranziţia" devine aproape insuportabilă.

Dacă e să vorbim despre reţete pentru mahmureală, atunci, vorba scripturilor, "numele lor e legiune", şi aici toate popoarele, indiferent ce regim politic a precedat starea de "mahmureală", cunosc un număr imens de "formule magice", pe care guvernanţii nu le ştiu. Proletariatul din toate zările lumii, pătura cea mai supusă suferinţei are o lozincă simplă: UBI BERE, IBI PATRIA. E o formulă facilă şi ieftină la care apelează masele largi şi respectabile ale tranziţiei.

Poporul trecut prin atîtea încercări ştie o mulţime de licori care pot alina orice durere. El poate să-ţi înşire o mulţime de preparate şi cunoaşte efectele benefice ale borşurilor de tot felul. În general însă preferă să meargă pe formula simplă şi eficientă: "cui pe cui se scoate". În acest caz aproape totul poate fi folosit în "lupta împotriva tranziţiei". "Specialiştii" le ironizează însă, afirmînd: "corpul nu reacţionează bine şi nu suportă." Ba suportă, la cîte a suportat pînă acum... Dacă în viaţa "normală", puteţi suporta creditele bancare şi dările fiscale, următoarele "mixturi" de luptă împotriva "tranziţiei" vi se vor părea joacă de copii.

De exemplu, dacă cumva aveţi un credit prea mare şi "tranziţia" e insuportabilă, vă recomand mixtura, numită în limbajul internaţional "Suffering Bastard". Se face simplu şi are efect. Uiţi imediat şi de durere şi de credit. Fără a vă da un gramaj exact pentru a vă lăsa mînă liberă, vă spun că trebuie să amestecaţi numai următoarele băuturi: gin, coniac, suc de lămîie, orice băutură cu esenţă amară gen digestiv (Unicum de exemplu) şi bere (preferabil ginger beer). Dacă durerea şi împrumutul sînt şi mai mari şi nu mai vreţi să vă aduceţi aminte nici măcar numele băncii, atunci recomand cocteilul "Învierea din morţi". E ceva mai scump, dar faţă de datoriile la bancă nu mai contează. Se amestecă, după bunul plac, Pernot franţuzesc (poate fi înlocuit şi de Absint sau Tequila) cu şampanie şi suc de lămîie. Efectul e garantat de cele mai importante sindicate de luptă împotriva tranziţiei şi a "bunăvoinţei" sistemului bancar. Pot fi aduse exemple mult mai complexe şi sofisticate de la "Jag-bomba" la "Thomas Abercrombie" sau "Molotov forever", dar nu e cazul. În realitate, marea parte a populaţiei preferă lupta clasică, verificată de secole: să lupţi azi împotriva zilei de ieri cu aceeaşi băutură pe care ai consumat-o aseară. Şi nimeni nu se supără cu excepţia managerilor de la bancă, dar despre ei mai bine să nu vorbim.

În ce priveşte mijloacele nealcoolice de luptă împotriva "tranziţiei" sînt şi ele foarte multe, însă mult mai puţin folosite. Mintea limpede nu e calitatea de bază a celor care iau împrumut, ci a celor care dau. Pe lîngă tot soiul de ciorbe şi borşuri acre, moare şi sucuri de lamîie sau portocale, folosite de mai toată lumea, unii întrebuinţează şi alte metode. Romanii ne-au învăţat să începem cu principiul "pana de gîscă" care produce voma. După această primă măsură, coreenii ne zic să bem o cană cu apă în care să punem miere, o amestecăm şi o dăm peste cap. Alţii, precum olandezii, de exemplu, amestecă praf de muştar în apă şi-l dau peste cap. Americanii fac o omletă în stilul celor din reţeaua Denny's, adică foarte iute, sau folosesc cocteilul "Prairie oyster" care conţine oţet, un gălbenuş de ou crud, sau Worchestershire sauce pe care trebuie să-l dai peste cap dintr-o înghiţitură. Mulţi folosesc cocteiluri de fructe cu lapte. În Asia, se preferă ceaiul, italienii şi francezii beau cafea foarte tare, japonezii mănîncă prune marinate, indienii din Anzi mănîncă frunze de coca, iar ruşii, ca şi noi, cred în moare de varză.

În supe, borşuri şi ciorbe se întrec mai toţi. Ruşii sorb supă de pui "soleanka", mexicanii gătesc "menudo", turcii "işkembe çorbasi", grecii au "patsa", gruzinii "haşi", iar japonezii "Kazu Tateishi". Vecinii noştri unguri fac ceea ce ei numesc "Ciorbă de dregere" care poate fi întîlnită şi în Transilvania.

Am citit cu uimire în Times cum un jurnalist propunea ca mijloc de luptă împotriva veşnicei noastre "tranziţii", împotriva durerilor "veşnicei mahmureli", să se bea 6 sticle de Coca-cola. Recunosc că am văzut multe variante şi multe soluţii de combatere a acestei stări "politice" mai puţin umane, sau poate prea umane. Dar la aşa ceva am reacţionat radical: îmi pare rău, dar sînt convins că organismul torturat al cetăţeanului care a trăit "alcoolismul" comunismului şi trăieşte "mahmureala" capitalistă a tranziţiei nu poate suporta un nivel atît de ridicat al ideologiei în corp. Supradoza de ideologie poate omorî. În viaţă sînt totuşi lucruri care nu se pot amesteca.

Dragă prietene, cam ăsta a fost micul meu răvaş pe care-l intitulez "Manifestul tranziţiei".

Sper că te va amuza.

Cu prietenie, al tău,
Vasiliy Andreevici

****

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit, Editura Idea şi Editura Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom 2006, ediţia a II-a în 2007), care apare în anul 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia. Cartea este în curs de apariţie la Editura Akal din Spania, Editura Hacca din Italia, Editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria şi la Editura L'Harmattan din Ungaria. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.

Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.

În 2009 publică la Editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului.

Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonatorul volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier 2008.

Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul. (Mihai Iovănel)

Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu. (Bianca Burţa-Cernat)

Vasile Ernu îşi permite luxul "iresponsabilităţii", lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. Îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului "de la sine înţeles" într-un ritm nonşalant, aproape prietenos - aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece. (Costi Rogozanu)

Dacă ar fi să căutăm precursori pe sol românesc, primul nume care îmi vine în minte este cel al lui Radu Cosaşu din Supravieţuiri. Acelaşi talent lucid şi ludic de a face din "rahatul" propagandistic bici estetic, acelaşi comic versatil, acid şi tandru care excită pe întreg parcursul cărţii apetitul de lectură. (Paul Cernat)

L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică. (Gherman Sadulaev)

Vasile Ernu se desparte de comunism rîzînd mînzeşte, iar nu în stilul sforăitor bine cunoscut pe malurile Dîmboviţei. Să nu-l acuzăm prea tare că se uită cu mare atenţie şi cu o anume emoţie înapoi. (Daniel Cristea-Enache)