Casa Poporului. Un sfîrşit în marmură

A fost odată (şi mai este) o clădire înfricoşătoare. Sau impresionantă. Depinde cine se uită la ea, ce înţelege şi ce ştie despre formele create de om, cum citeşte istoria cea mare şi propria sa viaţă.

Andrei Pandele, arhitect "pedepsit" să lucreze un an la Casa Poporului în 1987-1988, n-a putut ocoli monumentul nici în amintire, nici în prezentul său bucureştean. În ultimii ani şi-a întrebat şi breasla despre Casă şi viitorul ei într-un oraş pe care această construcţie l-a afectat serios. Fotograf pasionat şi profesionist, nu scapă din obiectiv, de mai bine de douăzeci de ani, Casa şi partea veche de oraş care a fost distrusă pentru a-i face loc.

Graţie imaginilor lui Andrei Pandele şi dublei sale meserii, povestea clădirii e în acelaşi timp sinceră, dramatică şi memorabilă.

"Ceauşescu nu era capabil să înţeleagă planuri şi machete la scară. Cerea să i se prezinte propunerile în mărime naturală. Cîţiva arhitecţi mi-au relatat reacţia lui la macheta biroului prezidenţial: a fost indignat de dimensiunile prea mici ale mobilei din birou. Mobila propusă era uriaşă, de 3 x 6 m, dar se pierdea în spaţiul nesfîrşit, de 17 x 29 m.

Nenumărate spaţii din Casa Poporului nu au funcţiuni precise. Sînt rezultatul respectării toanelor lui Ceauşescu. Lucrările, gigantice, au urmat adesea o simetrie forţată. Coridoarele sînt prea largi şi decorate excesiv. Distanţele dintre grupurile sanitare erau de sute de metri. Ceauşescu nu a permis instalarea WC-urilor în zona centrală - nu cumva să se spargă conductele de canalizare în spaţiul Lui."


Şi tînăr eram slobod la gură. Iar inginerul-şef de la institutul meu de proiectări nu suporta să fie contrazis. M-a pedepsit detaşîndu-mă un an la proiectare pentru Casa Poporului. Toată lumea găsea că acolo se lucra "ca la galere". "Detaşat la Institutul de Proiectare Carpaţi începînd cu 16.02.1987", scrie în cartea mea de muncă la pagina 24, poziţia 32. La Institutul Carpaţi am lucrat la detalii de finisare pentru pereţi, pardoseli, plafoane şi alte elemente din Casa Republicii, cum i se spunea atunci.

În februarie-martie 1987, ne-am instalat în imobilul Electrolux de pe Calea Victoriei colţ cu Strada Ion Cîmpineanu. Lucram sus, în turnul cu ceas. Erau acolo două camere: una adăpostea mecanismul ceasului şi avea o fereastră spre nord; cealaltă avea o fereastră spre sud şi una mai mică spre est, către hotelurile Union şi Intercontinental. O poziţie mai bună de observaţie nu se putea găsi pentru un împătimit de fotografie! La nord era Calea Victoriei, cu Muzeul Naţional de Artă, viitoarea Piaţă a Revoluţiei şi CC-ul. Spre sud se vedeau Calea Victoriei, Hotelul Continental şi Palatul Telefoanelor. Dincolo de extinderea Palatului Telefoanelor, la 3 km depărtare, se ridica ameninţător "obiectul muncii", Casa Poporului. În martie 1987 am împrumutat un aparat de fotografiat panoramic. Am făcut poze în toate direcţiile, şi pe ninsoare, şi pe ploaie torenţială. Din păcate, scannerul meu reproduce doar 37 din cei 54 mm ai clişeului panoramic...

Am proiectat preţ de douăsprezece luni finisaje pentru Casa Poporului. Eram cam 400 de arhitecţi detaşaţi în imobilul Electrolux şi munceam, într-adevăr, în condiţii grele. Deşi proiectam cea mai importantă investiţie a naţiunii, stăteam la 2^oC în birou, cu mănuşi şi căciulă. La prînz se putea mînca la cantină, la un preţ modest. Stăteam la masă cu George Mărculeţ, soţul Ancăi Petrescu. Eram cel mai înalt după el. Şeful de secţie, eminentul arh. Şerban Manolescu, nu mă putea angaja la Trustul Carpaţi pentru că nu eram membru de partid. Mai discutam cu el unele opţiuni. Eu voiam să pun granit pe trepte, pentru că era mai rezistent. El a hotărît să se pună marmură albă - cunoştea gusturile lui Ceauşescu, care prefera alb cu auriu şi roşu în orice situaţie.

Destule proiecte se făceau în orb: nu aveai acces în clădire în primul an dacă nu lucrai direct cu Anca Petrescu, aşa că nu ştiai cum e în stînga, în dreapta, mai sus sau mai jos. Nu puteai vorbi cu beneficiarul, nu te puteai consulta cu constructorul. Iar de coordonare nu auzise nimeni.

Viaţa cotidiană abia se mai tîra "pe cele mai înalte culmi" de progres şi civilizaţie. Am plecat în vacanţă la mare, la Venus - Mangalia. Ne-am dus la herghelie după-amiaza tîrziu. Grăjdarii tocmai "ambalau" armăsarii pur-sînge. Erau expediaţi mai întîi în Germania, în contul unei datorii făcute la ruletă de Nicuşor. Lamentările şi înjurăturile grăjdarilor ne-au lămurit.

În septembrie, la Tîrgul de Mostre se prezentau vehicule moderne de vînat capre negre. În noiembrie, la fel de suprarealist, pe Bulevardul Ana Ipătescu se demolau clădirile splendide de lîngă Piaţa Victoriei. Cu doar şase luni în urmă văzusem un album cu cele mai frumoase garduri de fier forjat din lume - două dintre ele au fost distruse atunci pe Ana Ipătescu...

În decembrie, mergeam într-o dimineaţă spre Electrolux. Cum se apropia Ziua Republicii, Casa Centrală a Armatei era pavoazată cu portretul Lui şi cu steaguri tricolore. O rază de soare îşi făcea de lucru acolo. Am făcut cîteva poze şi m-am trezit acostat de o patrulă de miliţie. Aveam aparatul de fotografiat pe umăr, sub haină. L-am scos, mi l-am agăţat ostentativ de gât şi i-am întrebat agresiv ce voiau. S-au înmuiat, văzînd că nu mă sperie deloc. Mi-au spus că am fost desemnat de "o tovarăşă", care "m-a demascat" ca spion. Ce spion? Unul care fotografiază o rază de soare şi lucrează la Casa Republicii? am întrebat. Sînt fotograf de sport, le-am spus, uite legitimaţia, lucrez la Carpaţi, acolo... Cînd le-am zis unde merg şi i-am poftit să vină cu mine, au băgat-o de tot pe mînecă. Lasă, tovarăşe, că dumneavoastră sînteţi de încredere, au încheiat ei, împăciuitori.

Anul de detaşare se apropia de sfîrşit. Şeful de secţie de la Carpaţi insista să-mi prelungesc detaşarea. Remarcase că predam sistematic proiecte în regulă şi la timp. I-am spus că nu-mi place arhitectura "veterinară". În medicina umană obţii feed-back de la pacient. Te doare? Cum? Unde? Leacul ăsta îţi face bine sau nu? În medicina veterinară, totul este pe dibuite. Şi în arhitectura Casei, la fel!

În ianuarie s-a prăpădit bunica. În februarie 1988 am revenit la institutul de baştină.


Vezi acest fragment în versiune ilustrată pdf, aşa cum apare în carte, aici.