Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Democraţia, o religie a Marii Mame


Coriolan Babeţi

21.10.2009
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Coriolan Babeţi
Democraţia, o religie a Marii Mame, sau despre triumful Ereziei Europene
Editura Curtea Veche, 2009




*****
Fragment
Democraţia în România: Mânia.ro
sau
Despre sterilitatea dezbaterii într-o societate prinsă între
lehamite şi violenţă, între somnolenţă şi depresiile insomniei

Despre tema acestui capitol, mărturisesc cu seninătate că îşi are deja autorii lui atenţi, competenţi şi interpreţii pertinenţi, foarte mulţi şi foarte buni analişti. Sentimentul care ne încearcă este că totul a fost spus şi se respune în fiecare zi.

O lectură, chiar distrată, a operei lui Caragiale arată că ne mişcăm în tiparele unei profeţii născute în urmă cu mai bine de un secol, din cea mai atentă lectură a "apucăturilor" noastre politice servite din abundenţă de clasa noastră politică presărată până azi cu destule ingrediente ubueşti. Asupra acestei originalităţi ne vom opri, sumar, în primul volum, iar din schimonositul ei chip, asupra unui singur aspect, devastator pentru noi prin efectele sale: mânia cu care democraţia se exprimă pe sine ca şi cum după o dictatură anihilantă ea reprezintă încă un regim politic nepotrivit şi neconvenabil acestui popor. Ca mai toate epocile istorice, ca mai toate transformările lor, şi democraţia post '89 ne-a găsit nepregătiţi.

În România ar fi nevoie, mai întâi, de darul ascultării: ca în clipe de calm recâştigat să ne auzim unii pe alţii, să auzim vocile celor care grăiesc destule adevăruri; apoi, ne-ar trebui darul deosebirii, care să ne servească bunei alegeri a vocilor mai inspirate, de care lipsă nu ducem niciodată.

Întoarcerea la "darul ascultării" şi la primele sensuri ale cuvintelor încăpute la noi "pe mâna" înţelesurilor secunde şi terţe ar fi condiţia şi chiar simptomul unei normalităţi recuperate. Vechea înţelepciune care ne spune că "atunci când treburile merg prost în imperiu, oamenii trebuie să revină la vechile, primele sensuri ale cuvintelor" este prima dintre medicaţiile obligatorii. [...] Numai conştiinţa acestei boli profunde şi cronicizate, prezentată ca "originalitate" constituie pasul prim spre vindecare, sau măcar spre acceptarea tratamentului. Tomografia democraţiei româneşti ne arată, pentru moment, că în decorul planetar al democraţiilor lumii noi reprezentăm aspectul cosmic al unei black hole. România se înfăţişează ca o "gaură neagră", ce absoarbe bulimic energii, raze de lumină, valori, speranţe, aşteptări, ferfeniţind tot ce intră în morişca ei devoratoare, scuipând pe partea cealaltă, o realitate de nerecunoscut, cu personajele ei cu tot.[...] România refuză să perceapă schimbarea de sex a Istoriei şi se îndărătniceşte să rămână arena tuturor patriarhalismelor anacronice aduse mereu în prim-planul politicului de lideri animaţi, chipurile, de "voinţă politică". Prins în trama vieţii, fiecare personaj al scenei politice continuă pe arii mai mici un discurs al figurii Marelui Individ defunct. Într-o istorie întoarsă la natură, democraţia îi ridiculizează pe cei ce nu deprind noul limbaj al Marii Mame, poziţiile lor de ancillae ale unei noi religii politice, servanţii low profile ai comunităţii, dar îi sacrifică nemilos pe cei ce ar trebui să fie beneficiarii unei guvernări democratice, fii egali numai în speranţă ai acestei noi zeităţi.

Lăsându-i deoparte pe fundamentaliştii moralei publice sau pe "urologi" (numesc aici, cu simpatie, unii specialişti în domeniul urii) ar putea fi citate aici nenumărate fragmente din arhiva conştiinţelor clare: vocea bonomă cu exerciţiile de înţelepciune aplicată a lui Andrei Pleşu, disperarea sofisticată a unui Mircea Cărtărescu sau cea, mai dramatică, a lui Traian Ungureanu, vivisecţiile şi exegezele documentate, de strictă actualitate, ale lui Emil Hurezeanu. Bine auzite şi digerate, ele ar putea alcătui un reţetar taumaturgic, dacă nu chiar un menu pentru o dietă minimală a societăţii româneşti. Accentele tragice ale acestor voci ar recompune o antologie cocoţată pe culmile disperării, care bifează toate viciile umanităţii politice înghesuite, ca niciunde altundeva, în prim-planul istoriei noastre politice. Atrofia darului ascultării, ba chiar surzenia morală, ne expune unei supravieţuiri prin autodevorare, cum aceiaşi analişti notează fără să observe el însuşi, complicitatea noastră cu tragicul de uz şi consum cotidian, imunitatea noastră la tragedia inaparentă a descompunerii. Se scrie uneori atât de spectaculos şi de frumos despre cangrena prezentului încât ce se salvează sunt memorabile sintagme despre urât: "amoralitate abisală", "comportament carnivor într-un parc etnic", "involuţie care îşi caută desăvârşirea".

Adevărul este că "1989" a fost un eveniment cosmic, un soi de "fenomen Tungus", în combinaţie cu o catastrofă geologică, petrecută în efectul celui de-al Doilea Război Mondial. Democraţia a căzut peste capetele noastre ca un meteorit, după ce, în 1945, dictaturile comuniste inspirate şi manipulate de temnicerii modelului sovietic, au sufocat, cu erupţia anaerobei ideologii comuniste, destinele comunităţilor din Estul european, suprimând, prin nori de fum şi lave fierbinţi, vechi regimuri interbelice, mai mult sau mai puţin democratice, dictaturi regale şi monarhii constituţionale, oarecum de aceeaşi descendenţă arhetipală dar blocând, în orice caz, respiraţia unei societăţi postbelice în criză de oxigen. A urmat o istorie în condiţii de apnee. Estul a devenit, după 1945, ultima feudă a arhetipului masculin în specia sa disperată de presentimentul dispariţiei. Niciunde dictatorii nu au imitat mai obedienţi decât în România modelul patern al Tătucului sovietic, nici chiar atunci când au simulat o autonomie, după 1964, visând un comunism în specie naţională.[...] Marea provocare pe care modernitatea politică sau culturală o aruncă meditaţiei noastre este că "autorul" devine secundar în comparaţie cu "spectatorul". Din foarte multe puncte de vedere, modernitatea este o eră a "secunzilor", a interpreţilor, aşa cum este o eră a valorilor secundare, a interpretărilor. De altfel, e fără precedent ca un comentator politic să fie o vedetă, chiar în raport cu un mediocru om politic, sau ca analişti ai mass-media să fie infinit mai pregătiţi, mai vizionari decât operatorii politici. Spectatorul, considerat "consumatorul" operei culturale sau politice, e mereu chemat să "atribuie" sens, aşa cum Adam era chemat să dea nume creaţiei. Acuitatea "vederii" esenţiale sau obnubilarea ei apar prin actul numirii celor din jur (opinii, judecăţi). [...] Două orbiri par să intre în competiţie - cea a autorului şi cea a spectatorului şi, în acest caz, e imposibil să distingem cauzele cecităţii. E democraţia un fenomen nebulos sau sunt ochii noştri atinşi de miopie? În cel mai fericit dintre cazurile ei, despre democraţie, ca şi despre întreaga modernitate culturală, s-ar putea spune ceea ce Hegel a afirmat despre unul dintre momentele ei. Aurora lui Jakob Böhme îi pare o "ceaţă strălucitoare".

În democraţiile infantile sau cel mult adolescente ale Estului, indivizii "mulţimilor fără cap" nu au descoperit nici pe departe transferul de putere, predat lor în ritualurile elecţiilor politice. Dovezi tangibile sunt absenteismul, lehamitea politică, indiferentismul, anestezia. Corpul social nu a avut revelaţia rolului său de plancton în higienizarea oceanului democraţiei. Ignoranţa corpului social în privinţa uriaşului său potenţial de subiect istoric este chiar păcatul major al unei democraţii inconştiente de misiunea ei reală, cum este şi cazul celei româneşti . Scepticismul robust adunat în căuşul vorbelor "pleacă ai noştri, vin ai noştri!" e contrafortul tradiţional al acestei inconştienţe. El sprijină de fapt resemnarea, defetismul, sastisirea de politică.

[...] Democraţia, acest "celălalt" al "aristocraţiei", cum o defineşte de Tocqueville, inspiră o competenţă a non-specialistului, o vocaţie a in-competentului. La ea se pricepe, brusc, oricine, oricând, oriunde. Eseurile de faţă sunt chiar un foarte bun exemplu. În această zarvă abuzivă a nepriceperii, la adăpostul ei, selecţia naturală a competenţelor îşi pregăteşte, cu siguranţă, exegeţii viitorului, azi încă extrem de rarefiaţi în peisajul politic şi mediatic. Ei nu ocupă încă primul plan în tinerele democraţii. Vocile unor conştiinţe curate şi minţile puternice rămân, în general, în umbra scenei publice, dacă nu sunt acoperite de larma oportuniştilor ori, tragic, seduse tocmai de ocazia de a juca rolul de hagiografi sau barzi ai oamenilor zilei. România, o "lume de năvală", extrem de amestecată, este palestra unde, în loc să se fortifice, darul deosebirii termină prin a fi atrofiat de complexitatea şi mobilitatea haosului.

Nu o dată, pe acelaşi ecran TV apar urechistul politic şi notistul sofisticat, diletantul cu morgă de specialist şi politologul erudit. Prezenţa intempestivă şi locvacitatea zglobie ale primului eclipsează neîndoios calităţile celui de-al doilea.

Dacă în lumea recentelor democraţii est-europene studiile academice dedicate acestei idei se bizuiesc în general pe traduceri din autori de reputaţie şi teoria politică a democraţiei se mişcă în cercuri etanşe de iniţiaţi, condiţia mass-media este simptomatică pentru tipologia competenţei care se manifestă public. Ceea ce în România se vorbea răstit, cu noaptea în cap, la cozile la pâine şi lapte, se vorbeşte acum pe micul ecran, până spre dimineaţă, cu infinită jovialitate şi maximă ineficacitate. Cu un apetit polemic nebănuit, vox populi şi-a desemnat reprezentanţii nu doar în sfera puterii politice.[...] Este analistul prezentului, vocea "calificată" a opiniei publice, care face de gardă 7 zile din 7, 24 de ore din 24. În noile democraţii est-europene, cu adolescenţe întârziate dar care încep, deja, atinse de progerie, să prindă patina timpului celor aproape două decenii de existenţă, a apărut, printre jurnalişti reciclaţi ai Vechiului Regim, o specie de guru capabil să acopere opt octave de specialităţi. Hermeneut de serviciu al actualităţii, el se mişcă, aidoma oricărei anomalii a naturii care se întinde cu corzile lui vocale de la bas, la soprana de coloratură, cu o invidiabilă dezinvoltură, în toate domeniile vieţii publice, de la politica internă la cea externă a unui stat, de la viaţa economică la cea culturală a societăţii, de la psihologia comunităţilor la biografia oamenilor politici. El invadează viaţa privată şi orizontul gândurilor până acolo încât, atins de ubicuitate, poate fi găsit pe trei canale de televiziune şi în patru ziare simultan, punând în circulaţie aceleaşi idei remasticate, ale străzii, sădindu-le în mintea telespectatorului sau cititorului epuizat de asediul politicului, cu intonaţia calmă a terorii informaţionale, ca pe nişte apoftegme ale istoriei. Pe scurt, democraţia de-specializează individul - sau îl impune pe cel prea puţin specializat -, pentru că ea trăieşte, cum de altfel şi provine, din nenumărate incipit-uri, ca şi dintr-o acută nevoie de viziune globală. Chiar dacă nu îi gustăm cu egală curiozitate sau plăcere pe toţi aceşti guru, va trebui să admitem că ei fac din România, de pildă, o ţară noctambulă şi insomniacă, un thriller care învinge orice poftă de somn. A country that never sleeps.

[...] Din lista neagră a viciilor monitorizate de instanţele europene în cazul României, corupţia şi justiţia ţin capul de afiş. Trece însă neobservat şi unul care, pentru că intră în "natura umană" nu e listat ca viciu de fond: sindromul mâniei, anger syndrom. Paradoxul fundamental al peisajului politic românesc este că starea de non combat a corpului social, în care se agită lideri fără audienţă de masă îşi are reversul în acest sindrom al mâniei. Cu un codicil, propriu originalităţii democraţiei româneşti: că ceea ce, în general, descrie în istoria Greciei sau Romei guvernaţii nemulţumiţi de guvernanţi, în cazul nostru este un sindrom care a invadat vârfurile politicii - guvernanţii sunt nemulţumiţi de guvernaţi. La noi, până şi mânia se manifestă pe dos. De la mânia plebee a revoluţiei din decembrie, tonul ei ridicat s-a transferat în spectacolul grotesc al elitelor politice.

Chimia mâniei, a urii, alterează limbajul politic: mutantul necomunicării în masă e viciul ce impregnează relaţiile sociale, publice sau private, devenind contramodelul civilizaţiei democratice.

În crizele de mânie, nimeni şi nimic nu se mai lasă auzit. De la raporturi interinstituţionale, interpartinice şi interpersonale, ceea ce în România domină peisajul politic şi mediatic este mânia - "mânia.ro". Atacul ad hominem devorează orice tentativă de a găsi soluţia unei probleme. O scenă politică ocupată de indivizi frustraţi, cu CV-uri de valeţi ai dictaturii comuniste, cu biografii înnegrite de servilism zelos faţă de puterea vechiului regim, albite acum în baia drepturilor şi libertăţilor democratice, reciclate cu un instinct de conservare şi oportunism, au generat un spirit de revanşă care compune ţesătura relaţiilor şi descompune speranţele. Fundamentul erotic al democraţiei, dinamica legăturilor, egalitarismul sunt expuse adrenalinei ce îmbăiază totul, inclusiv comentariile scenei politice şi sociale. Analişti ai "rărunchilor" actualităţii pe care i-aş numi tocmai pentru că sunt specializaţi în chestiunea urii, "urologi" ai relaţiilor, par fascinaţi de tema şi gradele mâniei, dar nu în egală măsură şi de cunoaşterea "inimii". Peisajul resentimentar, cultul mâniei devenit stil de comunicare la vârfurile politicii sunt generatoarele unui păcat încă mai mare: "amărăciunea inimii" care atinge viaţa oamenilor prin baletul grotesc, de prost gust, inhibitor şi sterilizant al furorului naţional al practicii politice. Puţine cazuri se extrag în afara acestei ecuaţii. Mai îngrijorătoare decât opacitatea guvernării şi decât corupţia ce etichetează imaginea unui întreg popor - care minează democraţia şi decredibilizează omul politic - este inexistenţa unei conştiinţe a practicilor mâniei căreia îi cade victimă o ţară întreagă hipnotizată de antipedagogia excesului de adrenalină. Dacă mânia este reală sau "jucată", profesional sau cabotin, asta contează prea puţin. În vacarmul de la "vârf" al vieţii politice din România, de aproape două decenii nu se mai poate raţiona "la rece", în timp ce "jos" se culeg fructele mâniei: incalculabilele pierderi (materiale, morale, pedagogice, de imagine), depresiile, lehamitea, disperarea, indiferenţa, moartea.

De acest sindrom al mâniei civilizaţiile clasice ale Europei au fost conştiente. El a stat pe agenda temelor de reflecţie ale preotului, poetului şi ale filosofului. În primul rând, el a fost, în imaginarul mitologic şi religios, un atribut al arhetipului masculin, în toate religiile societăţilor patriarhale. Mânia a fost divină, înainte de a fi terestră. Din ecoul mâniei iahviste sau jupiteriene a supravieţuit mânia lui Iisus Hristos alungându-i cu biciul, din Casa Tatălui Său, pe zarafi, sau mânia nobilă a grecilor - thymos gennaios - ca act de puniţiune a hybrisului, a faptei neobrăzate.

De la Ghilgameş la Astarte, dezlănţuită împotriva lui Enkidu, de la Ahile la Samson, mânia eroilor nu se potoleşte decât prin răzbunare. După Exod (32:35), în Ezechiel (5:13), Iahve se dezlănţuie împotriva idolilor: "Îmi voi potoli astfel mânia. Îmi voi domoli astfel urgia cu ei, şi Mă voi răzbuna ca să ştie că Eu, Domnul, am vorbit cu mânia Mea vărsându-Mi urgia peste ei." Mânia îşi poate găsi loc chiar în Paradisul dantesc, încredinţată Sfântului Petru tunând împotriva papilor. În mod curios, sindromul mâniei care îi pune în încurcătură - ca şi tema violenţei, în general - pe toţi părinţii bisericii, se bucură de un tratament ambiguu. Ea trebuie să răspundă la întrebarea împotriva a ce este ea îndreptată?

[...] În antichitatea clasică, ea tinde să se definească drept o categorie antagonică înţelepciunii. Ceea ce devine, la romani, prin vocea lui Cicero, perturbationes animi, tulburare a sufletului, e un proces care suspendă înţelepciunea Zeului. Pletora sinonimelor utilizate pentru acest sens este poate semnul interesului faţă de nuanţele impulsului agresivităţii, pe care lumea veche l-a explorat cu o atenţie particulară. De la Homer, Hesiod şi Solon, până la Sappho, Teognis, Socrate, Platon şi Aristotel, orge, thymos, cholos, menis, kotos, ochthein, choestai, meneainein, nemesis sunt termeni care, în lumea greacă, îşi modifică înţelesurile, după epoci, rămânând, cu nuanţele lor, în orbita sensului de "mânie". Genericul termen al mâniei pare a fi o capcană cu multe nuanţe în care natura umană cade cu o suspectă uşurinţă. După Seneca, autorul unei monografii despre mânie - De ira - latina, unde mânia e desemnată prin ira, iracundia, indignatio, dolor sau excandescentia, ar fi bogată în adjective ale mâniei: amarus, acerbus, stomachosus, rabiosus, clamosus, difficilis, asper. Nu în ultimul rând, mânia este un topos al femininului. Răzbunarea este personificată de Erinii sau Furii.

Galeria figurilor feminine care personifică mânia rivalizează cu aceea a bărbaţilor. Olimpienele Junona, Diana sau Venus, Hecuba, Clitemnestra, Medeea, Deianeira ori pitoreasca Xantipa concurează cu redutabilele mânii ale bărbaţilor. Seneca afirmă, de altfel, că mânia ar fi un viciu al femeilor.

"Debutul literar" al civilizaţiei europene este, în mod curios, anexat atacurilor de mânie. Primul poem epic al Europei o invocă în primul ei vers. Menis impregnează întreg traseul poemului homeric. În lipsă de ceva mai bun, sau poate tocmai pentru că ea este premisa războiului troian, Homer o imploră pe Zeiţă să cânte, "mânia ce aprinse pe Ahile Peleianul". Ea se supune şi cântă nu numai implacabilele accese de furie ale lui Ahile pentru că Briseis îi este răpită de Agamemnon, ci clocotul continuu al tuturor confraţilor lui. Atacuri de mânie au Meleagru sau Diomede. De ele nu sunt scutiţi nici troienii Priam şi Paris. Cumpătatul şi astuţiosul Odiseu îşi va controla mânia, numai până în tabloul final al întoarcerii acasă, când eroul îi va da frâu liber, în scena masacrului peţitorilor Penelopei.

Citindu-l pe Homer, Horaţiu crede că bardul ar preda astfel învăţătura controlului mâniei, şi de aceleaşi cathartice intenţii por fi bănuiţi toţi tragicii greci. Orestia lui Eschil sau Medeea lui Euripide vor inspira, apoi, patosul sculpturii greceşti a secolului următor. Scopas îşi alege eroii sculpturilor sale din lumea emoţiilor, ethe, pathe: Eros, Himeros (Dorinţa), Pothos (Dorul), Furiile şi Menadele.

[...] Legislatorul Atenei, Solon afirmă în poemul său că e de dorit controlul mâniei în viaţa oraşului, iar efectul culminant ar trebui să fie eunomia, "ordinea bună".

[...] Deşi respectul, redescoperit pentru că acest sentiment ar fi formula magică a democraţiei adulte, un citat din Gorgias smulge azi oricărui politician imoral şi corupt hohote de râs.

"Kallikles: Ce înţelegi prin a «fi stăpân pe sine»? Socrate: Nimic deosebit, doar sensul pe care îl dau toţi oamenii: «a fi cumpătat [sophron] şi a te stăpâni [enkrates]». Cu alte cuvinte, de a-şi stăpâni dorinţele şi poftele care sunt într-însul."

[...] Virtutea lui Clistene, un fondator al democraţiei, este aceea a unui om previzibil şi neumoral, praotes. Pentru oratorul Antiphon "este imposibil ca un om mânios să poată lua o bună decizie, pentru că mânia distruge mijloacele prin care el ia decizii sensibile, judecata sa (gnome)". [...] Continuându-l pe Aristotel, pentru care scopul vieţii este eudaimonia, stoicii scriu tratate despre apatheia, sugerând idealul ciceronian şi senecan de tranquilitas animi. De la Xenocrates şi Aristotel, care se preocupă de tema mâniei (peri paton), şi până la sfinţii părinţi ai bisericii, din secolele IV-V d.H., istoricii moderni au inventariat 30 de tratate dedicate ei. Toată cultura greacă concede că mânia este inamicul procesului politic şi al relaţiilor dintre oameni, recomandând, invariabil, controlul lui orge. Philodemus din Gadara denunţă atât orge, mânia mulţimii, cât şi thymos, emoţionalitatea propriu-zisă în viaţa civică. "Niciun judecător, niciun senator, niciun membru al adunării, niciun magistrat, pe scurt nimeni nu poate fi drept când este pradă pasiunilor mâniei [pathesin orgilois]. Mâniosul devine despotic, suspicios, mincinos, înşelător, necinstit."

Într-o istorie fondată pe crima fratricidă a lui Romulus, mânia rămâne în centrul scrierilor din perioada Romei republicane şi imperiale. Pentru Salustius, de pildă, "era de aşteptat ca un om public să nu fie mânios: ceea ce la alţii era numită iracundia, este considerată, într-un rol public, aroganţă şi cruzime". Humanitas, amabilitatea, clementia par să ajungă la mare preţ în Roma imperială a lui Augustus când Horaţiu însuşi crede că împăratul ar fi pus capăt erei mâniei! [...]

O întreagă civilizaţie a avut conştiinţa acestui viciu, prezent în animalul politic. Obsesia terapiei a însoţit discursul analitic al mâniei. De la terapia prin cuvânt a filosofului, la terapia prin muzică, au fost mobilizate, în scrierile antichităţii cele mai insolite reţete şi formule de vindecare. De la pitagoricieni şi orfici, ori de la legenda lui Empedocle, care ar fi împiedicat comiterea unei crime (şi-a salvat, se spune, gazda de la moarte folosind muzica, pentru a risipi mânia unui agresor), meloterapia intră în recuzita educaţiei la Platon şi Aristotel.

Chiar dacă numai imaginar, omul politic român şi-ar putea lua ca model un înaintaş roman. Conştient de irascibilitatea sa, Caius Gracchus era însoţit, în discursurile sale, pe rostrum-ul din forum, de un sclav muzician. La auzul acordurilor armonice se spune că oratorul îşi îmblânzea vehemenţa retorică ce-i colora, adesea, discursurile.

După altă tradiţie (rămasă prin Cicero), tribunul primea tonul discursului de la un flautist, care-l acompania. Desigur, nu ne închipuim că un preşedinte de stat, senat sau partid din România ar trebui să ţină în stafful său naişti, acordeonişti sau ţambalagii pentru a-şi calma tonul discursurilor în disputele lor.

[...] Dizarmonia vieţii politice din România ultimelor decenii e, până la urmă, expresia unei lumi fără auz muzical, inestetice, sau pur şi simplu needucate muzical, ca şi profund indiferente faţă de gestiunea emoţională a politicului în general. Refuzul de a-şi cunoaşte şi trata maladiile psihice, de a se "interna" în clinica unei meditaţii asupra politicului este doar simptomul profundei inculturi asupra temei politicului. Consolarea că doar dispariţia biologică a purtătorilor acestor violenţe ar putea însenina şi civiliza spectacolul politic este, până una-alta, singura soluţie. Această seninătate este singura care va lăsa să se facă auzite protestele comunităţii şi răspunsul puterii la aşteptările ei. Inspiraţi de tratatistica antică nu mai puţin de cinci părinţi ai bisericii s-au dedicat analizei viciului mâniei. Sf. Vasile scrie o predică "Împotriva mâniei". Grigore de Nazianz compune 546 de versuri despre Mânie - Kata Timou -, Ioan Chrisostomul scrie despre furie şi mânie, iar Sf. Augustin trasează un parcurs al răului, consistând din diada mâniei şi dorinţei, ira et libido. Ei au distins între mânie, ură şi ură la pândă. Ura la pândă pare să descrie lupta pentru putere care şi-a abandonat, în România, rolul ei de vehicul al interesului general. Ea serveşte esenţialmente interesul privat, sau de grupuscul, ce vrea să-şi consolideze, să-şi augmenteze şi să-şi legifereze ca infailibile statutul şi privilegiile. Omul politic postmodern se apropie vertiginos de imaginea vânătorului ancestral şi de instinctul său proverbial de ucigaş al prăzii, în timp ce democraţia reclamă calităţile unei siluete de guard al comunităţii, de oficiant al religiei Marii Mame.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer