Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Porcul


Andrew Cowan, traducere de Ruxandra Ana

14.10.2009
Editura Leda
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrew Cowan
Porcul
Editura Leda, 2009


traducere din limba engleză de Ruxandra Ana



*****

Intro
Andrew Cowan s-a născut în oraşul Corby din comitatul Northamptonshire, Marea Britanie, şi a studiat la University of East Anglia. Porcul (1994), romanul său de debut, a fost primit cu entuziasm de critici, fiind distins cu nenumărate premii prestigioase: Betty Trask Award, Authors' Club First Novel Award, Sunday Times Young Writer of the Year Award, Ruth Hadden Memorial Award, Scottish Arts Council Book Award şi Arts Council Writers' Award. Cowan mai este autorul romanelor: Common Ground (1996), Crustaceans (2000) şi What I Know (2005).

Este, de asemenea, director al masterului de creative writing de la University of East Anglia şi ţine frecvent cursuri la Arvon Foundation. În prezent, trăieşte în Norwich, alături de scriitoarea Lynne Bryan şi fiica lor, Rose.


Când bunica îi moare, iar bunicul este trimis la un cămin de bătrâni, Danny, un adolescent de cincisprezece ani, se hotărăşte să aibă grijă de porcul şi de casa acestora rămasă în paragină. La periferia unui oraş industrial, pierdut undeva prin Anglia, Danny şi Surinder, prietena lui din India, creează un paradis fragil în mijlocul lumii sufocante din jur, populate de vecini rasişti şi familii nepăsătoare. Pentru o vară, ei îşi găsesc aici refugiul, departe de precaritatea unui viitor nesigur.

"O poveste despre maturizare - pe cât de stranie, pe atât de surprinzătoare în originalitatea ei - amintind de celebra De veghe în lanul de secară." (New York Times)

"O meditaţie subtilă, dulce-amăruie, despre traumele, momentele minunate şi absurdităţile adolescenţei." (Independent on Sunday)

"Scrisă cu hotărâre, concizie şi forţă - romanul unui scriitor autentic." (Time Out)

"Minunat povestită... Cowan scrie cu o simplitate amăgitoare." (The Times)

***

Fragment
Într-o după-amiază, cu trei ani înainte să moară buni, m-am întors de la şcoală şi am dat peste ai mei bătându-se pe scări. Aveam doişpe ani. Tata băuse şi toată casa mirosea a bere. Era deasupra maică-mii, la câteva trepte mai jos de palier, încercând să-i imobilizeze mâinile. Îi alunecaseră pantalonii şi am observat o zgârietură în partea de jos a spatelui. Mama era îmbrăcată doar cu capotul ei vechi, şi părul grizonant îi era desfăcut şi răvăşit. Mi-am adus aminte că nu se simţise bine şi îşi luase o zi liberă de la muncă. Când s-a răsucit sub tata, capotul i s-a desfăcut.

N-am încercat să-i despart, ci i-am privit în tăcere de la baza scărilor. Erau îndepărtaţi, n-aveau nici o legătură cu mine, doi străini, şi m-am gândit să plec, poate să-i fac o vizită soră-mii. Dar n-am fost în stare să mă mişc. Mi-am sprijinit capul de perete. Nişte copii zbierau în piaţa din faţa casei noastre. Alergau după o minge de fotbal, paşii le răsunau pe beton, li se auzea ecoul între casele din jur. Îi recunoşteam după voci şi-mi imaginam că mă joc cu ei, că mama era înăuntru în bucătărie, iar tata se întorcea de la muncă. Apoi mingea lor s-a izbit cu zgomot de geamul nostru şi pentru o clipă s-a făcut linişte.

Mi-am ridicat capul şi am văzut că mama plângea. Nu se mai zbătea şi se întorsese cu faţa spre mine. Mi-am dat seama că-mi spunea pe nume, mai întâi încet, apoi tot mai tare, până a început să plângă în hohote. Tata a slăbit strânsoarea în care-i prinsese încheieturile şi s-a ridicat. Tâmplele şi gâtul îi erau roşii, luceau de transpiraţie şi, în timp ce încerca să se adune, eu mă îndreptam deja spre uşă.

Vocea lui m-a urmărit şi după ce am luat-o la fugă. Îmi răsuna în urechi în timp ce mă îndreptam, pe marginea şoselei cu două benzi, spre casa bunicilor.

Buni nu părea surprinsă să mă vadă. Când am apărut la marginea grădinii, ea afâna straturile, cu o şapcă pe cap, care cândva fusese a bunicului. Cizmele de cauciuc îi erau pline de noroi, răsucite în partea de sus, lăsându-i la vedere venele de pe picioare. A înfipt furca în pământ, spunându-mi să intru în casă, şi a venit şi ea după mine. Bunul stătea în fotoliu, în fundul camerei. S-a uitat în sus, cu ochii mari, şi a întins mâna. A scos două rotocoale de fum. Palma îi era umedă şi caldă.
- Stai jos, nepoate, mi-a spus. Ai venit numai bine pentru ştiri.

Nu m-a întrebat de ce venisem, şi nici unul dintre ei n-a scos o vorbă despre ai mei, deşi de câteva ori Buni m-a studiat îndeaproape. Ceva mai târziu în acea seară, în timp ce televizorul era pornit, mi-a făcut sandviciuri şi a stat aplecată peste umărul meu cât timp le-am mâncat. L-am ascultat pe Bunul povestindu-ne despre cursa de cai din acea după-amiază, cu numele jocheilor şi cu favoriţii cursei.

Apoi am ajutat la pregătirea mâncării pentru scroafă. În săptămâna aceea, m-am întors în fiecare după-amiază, luând-o de la şcoală pe un drum mărginaş, de-a lungul unei străzi străjuite de gard viu şi copaci îngălbeniţi, numai ca să evit casa noastră. Buni avea grijă să fiu bine hrănit şi-mi găsea lucruri de făcut, până începea să se întunece şi venea ora la care ştiam că tata va fi plecat deja spre barul în care-şi făcea veacul. Atunci mergeam spre casă încet şi trăgeam de timp în faţa uşii din spate, numărând până la o sută. Casa era de obicei cufundată în întuneric, iar mama în pat. Tot nu mergea la muncă. Fratele meu era în armată. Vineri, când am ajuns la casa bunicilor, am văzut maşina tatei parcată în faţă. O clipă am ezitat şi m-am apropiat precaut de căsuţă, pe jumătate aşteptându-mă să apară dintr-o parte a casei, dornic să afle cum de nu eram acasă. I-am evitat privirea când am intrat pe uşă. Stătea lângă mama, în camera din spate, aplecat în faţă şi dând din cap.

Buni îi spunea ceva, dar s-a oprit când m-a văzut. M-am aşezat pe braţul canapelei, lângă mama, care şi-a pus mâna pe genunchiul meu. Mi-a zâmbit timid, apoi a început să-i spună lui Buni o poveste despre cineva pe care-l întâlnise în camera de aşteptare la doctor. Tata ţinea o ţigară între degetul mare şi cel arătător, dar nu fuma. Din când în când, scutura scrumul într-o farfurie pe care o avea la picioare şi tuşea încet. S-a frecat la ochi. Ca şi mama, părea foarte obosit.

Mă întrebam când aveau să mă întrebe ceva, dar nimeni n-a pomenit nimic nici de şcoală, nici de absenţa mea la ora ceaiului.

În cele din urmă, mi-a vorbit bunicul.
- Nepoate, ai văzut scroafa când ai intrat?

Nu vorbise până atunci, iar vocea îi era aproape şoptită.

Am dat din cap că nu. Ceilalţi s-au oprit din vorbit şi am intuit că aşteptau ceva. Ceasul de pe poliţa de deasupra căminului arăta cinci şi jumătate.
- Hai să aruncăm o privire.

Am deblocat frânele scaunului cu rotile şi l-am împins spre el. S-a prins de mânere, ca să se echilibreze înainte de a se aşeza.

Deasupra noastră se roteau pescăruşii. Când uzina metalurgică se închisese cu un an în urmă, în capătul grădinii lui Buni, pământul începuse să se prăbuşească, din cauza săpăturilor pentru calea ferată. Mormanele de pământ şi carierele erau împrejmuite cu un gard şi marcate cu indicatoare noi, deţinute de o companie de divertisment. Am respirat adânc şi am păşit în grădină. Aerul era rece şi mirosea a pământ reavăn. Mă bucuram că ieşisem din casă.

Bunul şi-a aprins încă o ţigară şi a arătat cu capul spre maşina tatei.
- În ultima vreme, n-am prea văzut-o pe-aici.
- Nu, am spus. Arată ciudat.
- Aşa e, nepoate. Arată ciudat. A aruncat chibritul pe jos şi a tras un fum, apoi mi-a spus: Au câteva lucruri pe care trebuie să şi le ia de pe suflet, maică-ta şi taică-tu. Am dat scurt din cap şi m-am întors spre cariere. Cel mai bine să-i lăsăm în pace, nu? Să descurce Buni toată povestea.

În depărtare, un grup de bărbaţi mergeau pe o creastă de pământ albăstrui, cu lopeţi în mâini. I-am privit până au dispărut din raza mea vizuală, apoi am întrebat:
- De ce voiai să ne uităm la scroafă?
- E gestantă! mi-a spus. Nu ţi-a zis Buni?
- Nu.
- A luat-o băiatul fermierului de dimineaţă. Şi-a slăbit frânele scaunului cu rotile şi a adăugat: A adus-o înapoi înainte de cină. Hai să vedem cum se simte.

Scroafa stătea pe burtă, într-un colţ, privindu-ne calmă. Casa ei era un adăpost Anderson (adăpost proiectat în 1938 de William Paterson şi Oscar Carl (Karl) Kerrison, după numele lui Sir John Anderson, ca măsură de protecţie împotriva raidurilor aeriene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, confecţionat din tablă galvanizată ondulată, cu acoperiş boltit - n. red.), cu baloturi de paie pe dinăuntru, dând spre o alee lungă, de beton. Vara, un măr îi ţinea umbră, iar toamna fructele se scuturau în ţarcul ei.

O latură a acestuia era un perete de piatră, care se întindea de-a lungul grădinii. Celelalte trei laturi erau construite din BCA, în spatele traverselor de cale ferată care rămăseseră din zidurile originale. O minge de fotbal dezumflată atârna de un lanţ, într-un colţ. Două panouri de plastic ondulat îi adăposteau troaca şi chiuveta veche din care bea apă, amândouă fixate în pământ. Stătea aproape nemişcată şi ciulea urechile în timp ce Bunul povestea despre ceilalţi porci pe care i-au avut, despre cele mai bune metode de a-i creşte şi despre cum era pe vremuri. Îi plăcea să spună poveşti.

În timp ce vorbea, se apleca în faţă, descriind lucrurile cu gesturi largi, iar chipul i se schimba în permanenţă.

Îi ascultam fiecare cuvânt, dar ochii îmi erau îndreptaţi spre casă, aşteptând să iasă părinţii mei. Îmi explica mai departe despre vieri şi cum erau castraţi.
- Sunt nişte bestii, cu un temperament oribil. Nici nu e de mirare că sunt castraţi. Bunică-ta n-a vrut să audă de aşa ceva, nici vorbă să-i crească. Şi într-o vreme nici nu puteai să le vinzi carnea, că oamenii se plângeau de miros.

Miroseau a pişat, da' rău de tot. S-a strâmbat, şi-a aruncat chiştocul şi a spus: Îi castram noi singuri, Danny. Buni şi cu mine. Ea avea mâna mai fermă, aşa că treaba mea era să-i ţin. Să mă asigur că nemernicii stau cuminţi. Îi tamponam cu spirt înainte, ştii tu, dezinfectant. Apoi bunică-ta înţepa prima boaşă, făcea o tăietură micuţă şi o storcea. Tăia venele cu mare grijă pentru că nu voiam să umplem toată bucătăria de sânge. Căci trebuia să facem totul în bucătărie, înţelegi, departe de maică-ta. Apoi Buni punea totul într-un lighean şi se ducea la doamna McIntyre, mai jos pe stradă, iar ea le dădea de mâncare câinilor. Soţul ei era tot scoţian, un sforar. El m-a ajutat cu cocina asta - găsise traversele la fabrică, în curte. Găsea toate drăciile la fabrică! Bunul a râs şi şi-a şters buzele de salivă cu dosul palmei. Până la urmă, a murit de cancer, mi-a mai spus el. Când mama şi tata au ieşit în sfârşit din casă, începuse să se lase frigul. Cerul se întuneca deasupra noastră şi amândoi îşi luaseră hainele pe ei. Buni venea în urma lor, cu o pătură. I-a învelit bunicului picioarele şi a împins scaunul cu rotile înapoi în casă, oprindu-se să ne facă scurt cu mâna atunci când tata a pornit motorul. Conducea în tăcere, iar mama se uita pe geam. Dar nu păreau furioşi, ci mai degrabă căzuţi pe gânduri. Mi-am lipit obrazul de geam şi m-am uitat la maşinile care ţâşneau pe lângă noi, în direcţia opusă.
- Scroafa o să fete iară, le-am spus.

În weekendul următor, bunică-mea m-a întrebat:
- Taică-tu mai merge la cârciumă, Danny?

Stătea lângă sobă şi croşeta, fără să-şi ridice privirea. Bunul şi cu mine ne uitam la un meci de fotbal, Manchester United cu Leeds.
- Săptămâna asta n-a fost, i-am răspuns. A făcut o pauză şi a numărat câteva ochiuri, şoptind ceva în barbă. După o vreme, a întrebat:
- Atunci se ocupă de grădinărit?

M-am gândit o clipă, apoi i-am spus:
- Zice că face o terasă.
- Şi face?
- Cred că da, am răspuns.
- Auzi, Joe, o terasă, i-a spus ea bunicului.

Bunul a privit-o serios, apoi a început să râdă. S-a întors spre televizor.
- Încă n-ai încercuit cu roşu-n calendar, a spus el.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer