Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Moartea lui Bunny Munro


Nick Cave, traducere de Ciprian Şiulea

07.10.2009
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nick Cave
Moartea lui Bunny Munro
Editura Polirom, 2009


Traducere din limba engleză şi note de Ciprian Şiulea



*****

Intro
Nick Cave, în vîrstă de 51 de ani, este muzician, compozitor, romancier, scenarist, pictor şi, ocazional, actor. Este cunoscut pentru succesul avut împreună cu formaţia lui, Nick Cave and the Bad Seeds, înfiinţată în 1984, care a cîştigat admiraţia criticilor de specialitate datorită fascinaţiei membrilor trupei pentru rădăcinile muzicii americane.

Mult mai cunoscut ca muzician, Nick Cave s-a remarcat ca solist al formaţiilor The Birthday Party, The Bad Seeds şi Grinderman. Australianul creează şi muzică de film, printre coloanele sonore la care a contribuit numărîndu-se cele pentru I Am Sam, The Proposition şi The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford.

Comparat de mulţi cu Leonard Cohen pentru timbrul vocal şi profunzimea textelor, Cave compune de peste 30 de ani, însă şi-a făcut timp şi pentru a doua sa mare dragoste, literatura. Romanul său de debut, And the Ass Saw the Angel, a fost publicat în 1989. Deşi roman debut, a fost comparat cu William Faulkner şi Flannery O'Connor.

Romanul Moartea lui Bunny Munro reprezintă cel mai recent proiect din cariera complexă a artistului Nick Cave.

"Puneţi-i pe Cormac McCarthy, Franz Kafka şi Benny Hill laolaltă, într-o casă de oaspeţi din Brighton, şi îl vor inventa împreună pe Bunny Munro. O lectură compulsivă, care adună toate atributele mărcii Nick Cave, mustind de oroare şi umanitate, adesea deghizată într-o hîrjoană galopantă." (Irvine Welsh)

Bunny Munro este agent de vînzări. E un tip care, la vîrsta de 40 de ani, arată suficient de bine cît se culce cu orice clientă doreşte. De fapt, suferă de echivalentul masculin al nimfomaniei. E alcoolic, cocainoman, dar îşi iubeşte sincer nevasta. Întors dintr-una din călătoriile de afaceri, îşi găseşte soţia spînzurată. Urmează cîteva luni de beţivăneală excesivă, ceea ce face lucrurile mai complicate fiind faptul că Bunny are şi un fiu depresiv, în vîrstă de nouă ani, care se dovedeşte, totuşi, de multe ori mai matur decît tatăl său.

Bunny ştie că nu mai are mult de trăit. E sentimentul care domină întreaga poveste, acela că urmăreşti ultimele zile din viaţa unui om. Conştiinţa faptului că va muri îl face să-şi privească fiul cu alţi ochi, să-şi reevalueze viaţa şi să-şi pregătească băiatul pentru ceea ce va urma.


Fragment
La biserica St. Nicholas din Portslade se ţine o slujbă simplă pentru Libby Munro. Bunny şi Bunny Junior stau în biserică, cu capetele plecate. Sînt îmbrăcaţi în nişte costume negre nou-nouţe, pe care Bunny le-a găsit atîrnate, unul lîngă celălalt, în dulapul - altfel gol - din dormitor. O chitanţă descoperită de el în buzunarul hainei arăta că Libby cumpărase costumele de la Top Shop din Churchill Square cu două zile înainte de sinucidere. Ce Dumnezeu era faza asta?

În fiecare zi i se dezvăluia cîte un aspect nou, mai bizar şi mai trist, al morţii lui Libby. O vecină îi spusese că o văzuse pe Libby arzînd nişte foi de hîrtie şi aruncîndu-le de la balcon cu cîteva zile înainte să moară. S-a dovedit că erau scrisorile de dragoste pe care i le scrisese Bunny înainte ca ei doi să se căsătorească. Găsi bucăţi mici şi arse din ele pînă şi sub scări, printre seringi şi prezervative. Ce o apucase? Probabil că o luase razna.

Efeminatul părinte Miles, cu faţa lui ca de zer şi cumuluşi de păr alb adunaţi în jurul ţestei, rosteşte laudele la adresa lui Libby într-o şoaptă însufleţită, pe care Bunny nu o înţelege decît dacă întinde gîtul. Spune despre Libby că era "plină de viaţă şi iubită de toată lumea", apoi o numeşte "altruistă şi peste măsură de generoasă", fără să pomenească nici măcar o dată, după cum observă Bunny, despre boala ei şi modalitatea în care se despărţise de lume, ci spunînd doar că "s-a alăturat prematur îngerilor".

Bunny trece în revistă rapid întreaga adunare şi vede în cealaltă parte a bisericii cîţiva prieteni de-ai lui Libby, înghesuiţi într-o strană.

Patsy Parker, supranumită "Energii Negative", îi aruncă necontenit lui Bunny priviri acuzatoare, dar bărbatul nici nu se aşteaptă la altceva. Patsy Parker nu îl plăcuse niciodată şi îi dă de înţeles asta de cîte ori are ocazia. Patsy e scundă, cu un fund supradimensionat, şi, pentru a compensa statura ei mică, poartă în marea majoritate a timpului tocuri cui în picioarele ei micuţe, sub-dimensionate. Cînd venea în vizită la Libby, parcurgea gangul cu un ţopăit hotărît şi obscen, amintindu-i lui Bunny de unul dintre cei trei porcuşori - probabil cel care şi-a făcut casa din cărămidă. E cave cît se poate de relevant, pentru că o dată, într-un acces de indignare provocat de o remarcă pornografică a lui despre bunăciunea de Sonia Barnes, de pe caseta nr. 12, l-a făcut pe Bunny lup. Bunny a presupus că se referă la lupul din desene animate, cel cu limba plină de salivă şi ochii holbaţi, şi a luat-o de fapt ca pe un compliment. De fiecare dată cînd o vedea pe Patsy, îşi făcea numărul, zicîndu-i "şi-o să suflu, şi-o să suflu, şi-o să-ţi dărîm casa". Bunny se gîndeşte să îşi învîrte limba şi să-şi holbeze ochii, dar îşi dă seama, cu o anumită satisfacţie, că i se fîlfîie.

Bunny vede că lîngă Patsy stă Rebecca Beresford, pe care Libby o numea, la orice oră din zi şi din noapte, "sora mai mare pe care n-a avut-o", "sufletul ei pereche" şi "cea mai bună prietenă a ei din lume". Rebecca Beresford a încetat să mai vorbească cu Bunny cu ani în urmă, după un incident de pe plaja din Rottingdean, unde ieşiseră la un grătar şi în care erau implicate jumătate de sticlă de Smirnoff Black Label, un crenvurşt crud, fiica ei de cincisprezece ani şi o serioasă eroare de interpretare a semnelor. Incidentul stîrnise o furie pe care un an de căinţă nu reuşise s-o dezamorseze. În cele din urmă s-a încheiat un pact nerostit, conform căruia dispreţul reciproc rămînea singura modalitate de acţiune. În fine. Rebecca Beresford îi aruncă lui Bunny priviri piezişe şi ţîfnoase , din cealaltă parte a bisericii.

Lîngă ea stă Helen Claymore, care e sexy, nu glumă, şi care îi aruncă şi ea scurte priviri urîte, dar Bunny îşi dă seama că nu vin din suflet şi că Helen e evident disponibilă. Nu este o impresie, ci o constatare a stării de fapt. Helen Claymore e îmbrăcată cu un costum negru şi strîmt de tweed, care are un efect dement asupra sînilor ei, îi militarizează, îi transformă în torpile, şi un alt efect incredibil asupra dosului ei ca o mină subacvatică. Femeia îi transmitea lui Bunny mesaje în acest mod de ani de zile, iar Bunny inspiră adînc şi încearcă să se deschidă către vibraţiile ei, ca un mediu, un spiritist sau aşa ceva. Îşi eliberează imaginaţia, dar îşi dă seama pentru a milioana oară că nu are aşa ceva, aşa că se gîndeşte la vaginul ei. O vreme Bunny e captivat de el. Îl vede plutind prin faţa ochilor săi, ca o apariţie sfîntă, intuieşte minunăţiile lui şi simte cum scula i se întăreşte ca o furculiţă îndoită, o nuia de solomonar sau un levier de camion - nu se poate hotărî care dintre ele.

Apoi aude şuieratul scos de un gaz scăpat de sub presiune, se întoarce şi o vede pe mama lui Libby, doamna Pennington, holbîndu-se drept la el, cu o expresie de oroare şi ură absolută pe faţă. De fapt chiar îşi dezgoleşte dinţii la el. Prins asupra faptului, se gîndeşte Bunny şi lasă capul în jos, ca să se roage.

Băiatul priveşte în sus, spre tatăl său, apoi spre doamna Pennington, căreia îi zîmbeşte şi îi face cu mîna încet şi trist. Bunica puştiului se uită la el şi scutură din cap, furioasă şi îndurerată, iar din pieptul ei răbufneşte un suspin adînc. Soţul său, un tip arătos, care făcuse un infarct cu un an în urmă şi acum era nevoit să stea într-un cărucior cu rotile, ridică o mînă convulsivă şi o pune peste mîna disperatei sale soţii.

Brusc, părintele Miles vorbeşte despre "cei rămaşi în urmă", iar cînd pomeneşte de "soţul iubitor al lui Libby", Bunny are impresia că aude un geamăt distinct din partea adunării - să-l huiduim şi să-l fluierăm pe tipul cel rău. Se gîndeşte că, poate, e doar o închipuire, dar, pentru orice eventualitate, îşi schimbă poziţia, arătîndu-le spatele, şi se întoarce spre perete, ca pentru a se apăra de dispreţul lor colectiv.

Cînd deschide ochii, atenţia îi este atrasă de o pictură cu Fecioara Maria, cu pruncul Iisus la piept. Sub ea e o plăcuţă lăcuită pe care scrie Madona cu pruncul, ceea ce-l face să închidă ochii şi să-şi plece capul din nou, gîndindu-se la Madonna, la păsărica ei rasă (probabil) şi cum citise el în unele interviuri că îi plăcea să fie plesnită peste fundul ei întreţinut prin yoga.

Dincolo de toate aceste lucruri imaginate, aude şoapta înceată a slujbei şi are dintr-odată senzaţia imperioasă a prezenţei soţiei sale şi, în mod ciudat, a propriei sale damnări. Nu mai poate suporta.
- Aşteaptă aici, îi şopteşte fiului său.

Bunny îşi face loc să iasă din strană şi, cu capul plecat, se strecoară afară din biserică. Traversează furişat pajiştea pătrată şi verde şi, ajuns într-un WC public din cărămidă, umbrit de un palmier neverosimil, îşi odihneşte capul pe zidul plin de graffiti al cabinei şi îşi face laba. Rămîne o vreme în această poziţie, apoi bîjbîie deprimat după suportul cu hîrtie igienică, se curăţă şi iese din cabină.

Stă cu ochii plecaţi în faţa pătratului reflectorizant de oţel inoxidabil prins de perete, deasupra chiuvetei. După o vreme găseşte curajul necesar ca să-şi ridice privirea şi să se uite la el însuşi. Într-un fel, se aşteaptă ca din oglinda murdară să-l întîmpine un căpcăun cu mandibula căzută, plină de bale, şi e plăcut surprins că recunoaşte faţa care îl priveşte fix - caldă, iubitoare şi cu gropiţe. Îşi netezeşte cîrlionţul gelat şi îşi zîmbeşte. Se apropie mai mult. Da, asta e: acea alură irezistibilă şi inefabilă - puţin abătută şi afectată, sigur, dar cine n-ar fi aşa?

Apoi, la o examinare mai atentă, vede acolo şi altceva ce priveşte spre el. Se apropie şi mai mult. Pe faţa lui şi-a găsit loc ceva legat de suferinţă, ceva ce - îşi dă el seama cu uimire - îi sporeşte magnetismul. Ochii lui au o intensitate pe care nu o aveau înainte, o lumină tragică, ceva care Bunny simte că are un potenţial inepuizabil. Trimite spre oglindă un zîmbet trist şi emoţionant şi e şocat în faţa proaspăt descoperitei forţe de atracţie a sa. Încearcă să se gîndească la o vedetă plină de bani care a fost vizitată de vreo mare tragedie şi care, urma acesteia, a ajuns să arate mai bine, dar nu găseşte nici una. Asta îl face să se simtă mega-potent, ultra-capabil şi supra-uman - toate deodată.

Dar, mai presus de orice, Bunny se simte răzbunat. În ciuda a tot şi toate, şi-a recăpătat farmecul. Se simte pregătit să facă faţă dispreţului încruntat al acelei biserici pline de femei rigide. Se gîndeşte chiar să-şi mai facă una mică aici, la chiuvetă. Bagă în gură o Lambert&Butler, o aprinde şi suflă o trîmbă de fum spre propria lui imagine din oglindă.

Apoi observă că umbrele din spatele său au început să devină neclare şi să se repoziţioneze. Par să se alungească şi să capete întrupări care în mod normal nu le pot fi atribuite, ca şi cum ar veni din lumea spiritelor ca să-l încolţească. Bunny are senzaţia neaşteptată că va muri - nu neapărat astăzi, dar în curînd - şi îşi dă seama, uimit, că asta îi aduce o anumită consolare. Simte intuitiv că umbrele sînt ale morţilor, că se repoziţionează şi se dau la o parte ca să-i facă loc lui.

Îşi dă seama că i se înmoaie genunchii, aşa că îşi lasă capul pe spate şi priveşte în tavan. Observă în colţul de sus al încăperii un ghem alb de noroi perforat, de forma şi mărimea unei inimi umane. După o vreme Bunny pricepe că se uită la un cuib de viespi activ, plin de freamătul unei hărnicii maligne. Viespile se pregătesc, îşi zice el. Îşi aminteşte de flăcările ce au cuprins debarcaderul de vest, iar sîngele îi îngheaţă în vine şi, se gîndeşte Bunny, graurii încep să dea ture. Închide ochii şi, preţ de o fracţiune de secundă, are o serie fulgerătoare de viziuni periculoase şi apocaliptice - avioane care cad din cer, o vacă dînd naştere unui şarpe, o avalanşă de instrumente de tortură - fecioare de fier -, un vagin cu labiile prinse în capse, un falus în formă de nor atomic... Bunny se cutremură, îşi verifică dinţii în oglindă şi se gîndeşte, frate, de unde vin astea?

Îşi aranjează părul cu mişcări uşoare ale mîinilor, apoi aruncă ţigara spre cuibul de viespi şi iese din toaletă într-o ploaie de scîntei.

În timp ce traversează pajiştea verde, împînzită cu păpădii, îl vede pe Bunny Junior stînd pe treptele bisericii. Băiatul şi-a scos haina şi şi-a pus-o peste cap.
- Tu eşti acolo, Bunny, băiete? întreabă Bunny, privind din mai multe unghiuri.
- Da, spune sec băiatul.
- De ce nu eşti înăuntru?
- Toată lumea a plecat demult. S-au dus la cimitir. Tu unde ai fost?

Bunny se uită la ceas şi, în timp ce sîngele i se năpusteşte spre cap, se întreabă cît a stat în toaletă.
- Chemarea naturii, spune el. Vino. Hai să mergem.
- Ce?
- Dacă ţi-ai lua naibii haina aia de pe cap, poate c-ai auzi ce-ţi spun! Parcă vorbesc cu o ciupercă.

Bunny Junior îşi ia haina de pe cap şi mijeşte ochii înspre tatăl său. Are ochii injectaţi şi încercuiţi de o crustă roz.
- Mă dor ochii de la soare, tati.
- Hai, că n-ai nimic. Urcă în maşină. Am întîrziat.

Bunny a luat-o deja spre Punto, peste pajişte. Bunny Junior îşi urmează tatăl.

Se suie amîndoi în Punto-ul de un galben ameţitor, cu picăţelele lui de găinaţ de pescăruş, iar Bunny porneşte maşina şi intră în traficul de după-amiază.
- Dumnezeule, ce cald e! spune Bunny, iar tatăl şi fiul coboară amîndoi geamurile.

Bunny dă drumul la radio, de unde se aude o voce feminină super-autoritară.
- Mişto, spune el.
- Ce?
- Ora femeilor.
- Da?
- Da, e instructiv, spune Bunny, dînd sonorul mai tare.

Băiatul îşi îndreaptă faţa spre aerul care intră în rafale pe geam.
- Nu mă simt prea bine, spune el, închizînd ochii.

Apoi îl aude pe tatăl său spunînd "N-ai nimic, Bunny, băiete", iar asta îl face să se simtă mai bine, pentru că toată lumea ştie că atunci cînd nu te simţi bine, cel mai rău e să nu ştii dacă o să te simţi bine sau nu. Continuă să ţină ochii închişi şi să asculte radioul. Aude o doamnă care vorbeşte despre copiii sexualizaţi - sau cam aşa ceva - de publicitate. Doamna începe să vorbească despre păpuşile Barbie şi mai ales despre o păpuşă nouă, numită Bratz, care arată de parcă tocmai a făcut sex sau a luat o grămadă de droguri sau aşa ceva. Cînd femeia spune "Copiilor noştri le este furată copilăria", Bunny Junior îl aude pe tatăl său repetînd propoziţia şi apoi spunînd-o încă o dată, de parcă ar încerca s-o memoreze. Simte cum maşina încetineşte, scrîşneşte şi se opreşte cu un scîrţîit de roţi.
- Am ajuns, spune Bunny. Te simţi bine?

Bunny Junior aude tremurul de iritare din vocea tatălui său - nu faţă de el, probabil, ci faţă de lumea întreagă.

Bunny Junior deschide ochii şi îi zîmbeşte slab şi încordat tatălui său, apoi coboară amîndoi din Punto şi se pornesc pe aleea cu pietriş, către micul grup de oameni strîns în jurul a ceea ce va fi locul de veci al mamei sale. Bunny şi Bunny Junior îşi fac loc, murmurînd scuze, şi ajung la marginea mormîntului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer