Cronicile marţiene

Cronicile marţiene este declaraţia de dragoste a lui Ray Bradbury pentru o lume pe care nu o poate atinge, dar după care poate tânji de departe. El creează o imagine tulburătoare a unei planete Marte distruse de coloniştii umani şi - mult mai înspăimântător - a unei civilizaţii marţiene îngenuncheate de microbii aduşi de om (într-un revers clar al Războiului Lumilor de H. G. Wells).

O poveste - plină de imaginaţie, dar profundă şi sinceră - despre clădirea unei lumi noi.

Un tur de forţă. (Denver Post)

O fantezie frumoasă şi plină de poezie. (Portland Oregonian)

Un clasic modern. (Washington Post)


Ray Bradbury (n.1920) este unul dintre cei mai respectaţi şi mai populari scriitori americani de SF ai secolului XX, autor a nenumărate povestiri, romane, piese de teatru, scenarii de film şi poezii, dar cunoscut îndeosebi datorită Cronicilor marţiene (1950) şi distopiei Fahrenheit 451 (1953), ambele adaptate pentru radio, teatru şi film. Pentru activitatea sa prodigioasă, Bradbury a fost distins cu numeroase premii prestigioase, iar în 2007 a primit o menţiune specială din partea juriului Premiului Pulitzer "pentru cariera sa deosebită, prolifică şi cu o influenţă covârşitoare ca autor inegalabil de science-fiction şi fantasy".


Aveau o casă cu pilaştri din cleştar pe planeta Marte, la marginea unei mări secate, şi în fiecare dimineaţă o puteai vedea pe doamna K. mâncând fructele aurii ce creşteau din pereţii de cleştar, sau curăţind casa cu pumni de praf magnetic, care, după ce lua toată murdăria cu el, era suflat de vântul fierbinte. După-amiezile, când fosila mării era caldă şi nemişcată şi arborii-vinului stăteau imobili în curte, iar micuţul şi îndepărtatul orăşel marţian de oase era complet încercuit şi nimeni nu plutea afară pe uşă, îl puteai vedea pe însuşi domnul K. în odaia lui, citind dintr-o carte de metal cu hieroglife reliefate peste care îşi trecea mâna, de parcă ar fi cântat la o harfă. Iar din carte, când degetele lui o mângâiau, cânta un glas, o voce blândă şi străveche, care povestea despre vremurile pe când marea era abur roşu pe ţărm şi străbunii purtaseră nori de insecte metalice şi păianjeni electrici în bătălii.

Domnul şi doamna K. trăiau de douăzeci de ani lângă marea cea moartă, iar strămoşii lor trăiseră în aceeaşi casă, care se rotea şi urmărea soarele, ca o floare, de zece veacuri.

Domnul şi doamna K. nu erau bătrâni. Aveau pielea frumoasă şi arămie a adevăraţilor marţieni, ochii galbeni ca monedele, glasurile blânde şi melodioase. Cândva le plăcuse să picteze tablouri cu foc chimic, să înoate în canale în anotimpurile când arborii-vinului le umpleau cu licori verzi şi să stea de vorbă până în zori sub portretele albastru fosforescent din odaia de conversaţii.
Acum nu mai erau fericiţi.

În dimineaţa aceasta, doamna K. stătea între pilaştri, ascultând căldura nisipurilor deşertului topindu-se în ceară galbenă şi curgând parcă spre orizont.
Avea să se întâmple ceva.
Ea aşteptă.
Privi cerul albastru al lui Marte de parcă în orice clipă ar fi putut să încremenească, să se contracte şi să azvârle o minune strălucitoare în jos, pe nisipuri.
Nu se întâmplă nimic.

Obosită de aşteptare, se plimbă printre coloanele ceţoase. O ploaie blândă ţâşnea din vârfurile lor canelate, răcorind aerul pârjolitor, căzând lin peste ea. În zilele călduroase, era ca şi cum ar fi umblat printr-un pârâu. Podelele casei sclipeau de izvoare răcoroase. În depărtare îl auzi pe soţul ei cântând la carte, cu degetele niciodată obosite de cântecele vechi. În gând, ea îşi dori să vină din nou o zi în care el să o ţină şi să o atingă ca pe o harpă micuţă tot atâta timp pe cât o făcea acum cu cărţile sale uluitoare.

Dar nu. Clătină din cap, un gest imperceptibil de iertare. Pleoapele i se închiseră încetişor peste ochii aurii. Căsătoria îi făcea pe oameni bătrâni şi blazaţi, chiar dacă erau încă tineri.
Se lăsă pe spate într-un scaun care se modelă după forma şi mişcările ei. Strânse din ochi, puternic şi nervos.
Visul apăru.
Degetele ei arămii tremurară, se înălţară, se încleştară în gol. După o clipă se ridică, speriată, gâfâind.
Privi iute în jur, parcă aşteptându-se să vadă pe cineva în spatele ei. Păru dezamăgită; spaţiul dintre pilaştri era pustiu.

Soţul ei apăru într-o uşă triunghiulară.
- M-ai chemat? întrebă el iritat.
- Nu! izbucni ea.
- Mi s-a părut că te-am auzit strigând.
- Da? Eram aproape adormită şi am visat ceva!
- În miezul zilei? De obicei, nu faci aşa ceva.

Ea se aşeză, parcă izbită de vis.
- Ciudat, murmură, foarte ciudat. Visul...
- Da?

Era limpede că el voia să se întoarcă la cartea lui.
- Am visat un bărbat.
- Un bărbat?
- Un bărbat înalt, de un metru şi optzeci şi cinci.
- Ce absurd; un gigant, un gigant nefericit.
- Cumva, totuşi, căută ea să-şi găsească cuvintele, părea normal. În ciuda înălţimii. Şi avea - oh, ştiu c-o să crezi că-i o prostie - avea ochi albaştri!
- Ochi albaştri! Zeilor! strigă domnul K. Data viitoare ce o să mai visezi? Nu cumva avea şi păr negru?
- Cum ai ghicit? întrebă ea aţâţată.
- Am ales culoarea cea mai improbabilă, replică el rece.
- Ei bine, era într-adevăr negru! exclamă ea. Şi avea o piele foarte albă; oh, era extrem de neobişnuit! Era îmbrăcat într-o uniformă ciudată şi a coborât din cer şi mi-a vorbit cu cuvinte plăcute.

Zâmbi.
- Din cer... ce prostie!
- A coborât dintr-un obiect metalic ce sclipea în soare, îşi aminti ea. Închise ochii ca să revadă imaginea. Am visat cerul şi apoi ceva a scânteiat ca o monedă azvârlită în aer, a crescut brusc şi a coborât încet, un obiect prelung, argintiu, rotunjit şi străin. După aceea, pe o latură a obiectului acesta argintiu s-a deschis o uşă, iar bărbatul cel înalt a coborât dinăuntru.
- Dacă ai lucra mai mult, n-ai avea visele astea absurde.
- Să ştii că mi-a plăcut, replică ea, lăsându-se pe spate. Nu am bănuit niciodată că pot avea o asemenea imaginaţie. Păr negru, ochi albaştri şi piele albă! Ce bărbat ciudat, şi totuşi... destul de arătos.
- Iluzii deşarte.
- Eşti rău. Nu m-am gândit la el înadins; pur şi simplu mi-a venit în minte pe când moţăiam. N-a fost ca un vis. A fost ceva neaşteptat şi diferit. M-a privit şi a rostit: "Am sosit în nava mea de pe cea de-a treia planetă. Mă numesc Nathaniel York..."
- Un nume stupid; de fapt, nici nu este un nume, obiectă soţul.
- Bineînţeles că este stupid, fiindcă este un vis, explică ea cu blândeţe. Apoi a spus: "Aceasta este prima călătorie prin spaţiu. În nava noastră suntem numai doi, eu şi prietenul meu, Bert."
- Alt nume stupid.
- Şi a urmat: "Suntem dintr-un oraş de pe Pământ; aşa se numeşte planeta noastră", a continuat doamna K. Aşa i-a zis. "Pământ" a fost numele pe care l-a rostit. Şi vorbea altă limbă. Totuşi îl înţelegeam. În minte. Cred că prin telepatie.

Domnul K. se întoarse. Ea îl opri cu un cuvânt.
- Yll? strigă ea încetişor. Te-ai gândit vreodată dacă... ei bine, dacă pe planeta a treia trăiesc fiinţe?
- Planeta a treia nu poate întreţine viaţa, declară soţul răbdător. Savanţii noştri au afirmat că în atmosfera ei există mult prea mult oxigen.
- N-ar fi însă grozav dacă ar exista oameni? Şi dacă ar călători prin spaţiu într-un fel de navă?
- Zău aşa, Ylla, ştii cât de mult îmi displac sentimentalismele astea. Haide să ne vedem de treburile noastre.

Mai târziu în timpul zilei, ea începu să cânte, plimbându-se printre pilaştrii de ploaie susurătoare. Cânta mereu acelaşi cântec.
- Ce cântec e ăsta? se răsti soţul ei în cele din urmă, intrând ca să se aşeze la masa de foc.
- Nu ştiu.

Ea ridică ochii, surprinsă de sine însăşi. Îşi duse mâna la gură, nevenindu-i să creadă. Soarele apunea. Casa se strângea în sine, ca o floare uriaşă, odată cu întunericul. Printre pilaştri trecu o adiere; masa de foc îşi bolborosi suprafaţa arzătoare de lavă argintie. Boarea îi răvăşi părul roşcat, murmurându-i blând în urechi. Ea rămase tăcută, privind depărtările gălbui ale fundului mării, amintindu-şi parcă ceva, cu ochii ei galbeni umezi şi tremurători.
- "Bea pentru mine doar cu ochii şi eu îţi voi jurui cu-ai mei", cântă ea încetişor, lin, dulce. "Sau lasă un sărut în cupă şi nu voi mai cere vin."

Fredona acum, unduindu-şi încetişor braţele în vânt, cu ochii închişi. Termină cântecul.
Era foarte frumos.
- Nu l-am mai auzit până acum. Tu l-ai compus? o întrebă el, cu ochi tăioşi.
- Nu. Da. Nu, nu ştiu, de fapt! Şovăi evident. Nu înţeleg nici măcar cuvintele; sunt în alt grai!
- Ce grai?

Cu degete amorţite, ea lăsă bucăţele de carne să cadă în lava care mocnea.
- Nu ştiu.

După o clipă, scoase carnea, gătită, şi i-o servi pe o farfurie.
- Cred că pur şi simplu este o aiureală pe care am inventat-o. Nu ştiu de ce.

El nu spuse nimic. O privi cufundând carnea în bazinul de foc şuierător. Soarele pierise de pe cer. Încet-încet, noaptea sosi şi umplu încăperea, înghiţind pilaştrii şi pe ei amândoi, ca un vin întunecat revărsat din plafon. Numai sclipirea argintie a lavei le mai lumina chipurile.
Ea fredonă din nou cântecul straniu.

Brusc, el sări din scaun şi ieşi furios din încăpere.


Îşi termină cina mai târziu, singur.

Când se ridică, se întinse, o privi şi sugeră, căscând:
- Haide să luăm păsările-de-foc până în oraş, să mergem la un spectacol.
- Vorbeşti serios? făcu ea. Nu te simţi bine?
- Ce-i atât de ciudat?
- N-am mai fost la un spectacol de şase luni!
- Mi se pare o idee bună.
- Brusc, ai devenit foarte atent cu mine, spuse ea.
- Nu mai vorbi aşa, se răsti el morocănos. Vrei sau nu vrei să mergem?

Ea privi către deşertul palid. Răsăreau lunile albe şi gemene. Pe lângă picioarele ei susura apa răcoroasă. Se înfioră, doar puţintel. Tânjea să rămână acolo, în linişte, fără să se mişte, până când avea să se întâmple, până când avea să se întâmple ceea ce aşteptase toată ziua, ceea ce nu se putea întâmpla, dar s-ar fi putut. O adiere de cântec îi mângâie mintea.
- Aş...
- Îţi face bine, insistă el. Haidem.
- Sunt obosită. În altă seară.
- Ia-ţi eşarfa. Îi întinse un flaconaş. N-am ieşit pe nicăieri de luni de zile.
- Dacă uităm de cele două vizite săptămânale ale tale în oraşul Xi.

Nu voia să-l privească.
- Afaceri, zise el.
- Da? şopti ea.

Din flaconaş curse un lichid, se transformă într-o ceaţă albastră şi coborî tremurând în jurul gâtului ei.


Păsările-de-foc aşteptau, ca un pat de tăciuni, strălucind pe nisipurile reci şi netede. Hamacul alb se umfla în vântul nopţii, fâlfâind încet, prins de păsări printr-o mie de panglici verzi.

Ylla se lăsă pe spate în hamac şi, la un cuvânt rostit de soţul ei, păsările ţâşniră, arzând, spre cerul întunecat. Panglicile se întinseră, hamacul se ridică. Nisipul lunecă şuierând dedesubt; colinele albastre plutiră, plutiră, lăsând casa lor în urmă, pilaştrii de ploaie, florile din cuşti, cărţile cântătoare, izvoarele şopotitoare din podele. Ea nu îşi privi soţul. Îl auzi strigând la păsări, care se ridicară şi mai sus, ca zece mii de scântei fierbinţi, tot atâtea artificii roş-galbene în ceruri, trăgând hamacul ca pe o petală de floare, arzând prin vânt.

Ea nu privi oraşele moarte, străvechi figurine de fildeş, lunecând dedesubt şi nici vechile canale umplute cu deznădejde şi visuri. Peste râuri secate şi lacuri secate, zburară ca o umbră a lunii, ca o torţă arzând.
Ea privea doar cerul.

Soţul vorbi.

Ea privi cerul.
- Ai auzit ce am spus?
- Ce?
- Ai putea să fii atentă, pufni el.
- Mă gândeam.
- N-am crezut niciodată că eşti o iubitoare a naturii, dar în noaptea asta văd că eşti cu siguranţă interesată de cer.
- Este foarte frumos.
- Mă gândeam, începu încet soţul. Mă gândeam să-l sun pe Hulle în seara asta. Aş vrea să vorbesc cu el dacă nu putem să petrecem ceva timp, numai o săptămână sau aşa ceva, în Munţii Albaştri. E doar o idee...
- Munţii Albaştri!

Ea se ţinu cu o mână de marginea hamacului şi se întoarse iute către el.
- E doar o sugestie.
- Când vrei să mergem? întrebă ea tremurând.
- Mă gândeam că am putea pleca mâine-dimineaţă. Ştii doar, rosti el foarte nepăsător, cu cât mai devreme cu atât mai bine.
- Dar n-am plecat niciodată la începutul anului!
- Cu atât mai mult... Îi zâmbi. Oricum, ne-ar face bine să plecăm. Linişte şi pace. Ştii doar. N-ai altceva planificat? Putem merge, nu?

Ea inspiră adânc, aşteptă, apoi răspunse:
- Nu.
- Ce?

Strigătul lui sperie păsările. Hamacul tresări.
- Nu, repetă ea hotărâtă. Precis. Nu merg.

El o privi. După aceea nu mai vorbiră. Ea se întoarse cu spatele.
Păsările zburară mai departe, un milion de torţe călărind vântul.