Adevărata criză este în faţa noastră şi generaţia noastră o va vedea cu ochii ei

Daniel Cristea-Enache: În ianuarie 2012 erai în Piaţa Universităţii, alături de Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi alţi încă-tineri intelectuali români.
Sîntem în octombrie 2012 şi ce se întîmplă în viaţa noastră politică - se poate vedea.
Ai avut vreodată sentimentul că nu merită să te implici prea mult în spaţiul politicii dîmboviţene? Există o diferenţă între experienţele tale din anii gorbaciovişti şi cele de acum şi de aici? Sau este vorba de acelaşi lucru şi de o aceeaşi atitudine a intelectualului critic, indiferent de context, de ţară şi de reperul temporal?
Politica dîmboviţeană te motivează şi te stimulează în spaţiul reflecţiei şi acţiunii politice? Ori, dimpotrivă, te dezamăgeşte atît de mult, încît vei deveni unul dintre scriitorii "evazionişti"?
Cum vezi viitorul României şi al tău: în relaţie ori în divorţ?

Vasile Ernu: Aşa e. În ianuarie am fost în piaţă pentru că ce se întîmpla acolo era important, autentic, chiar dacă au apărut şi manipulări şi fenomene mai puţin dragi mie. A fost totuşi un fenomen politic, o formă de protest politic despre care aveam impresia că nu mai este posibil să apară din cauza fragmentării şi depolitizării societăţii româneşti. De ani buni în societatea românească se simte un soi de blazare şi fragmentare. Am impresia că nici o idee, nici un fenomen social nu o mai poate trezi şi că nimic nu ne mai poate pune împreună. Dar am greşit. Atunci ceva s-a întîmplat şi a declanşat acel eveniment important, zic eu. Din păcate a ţinut puţin şi nu a rezolvat decît parţial anumite lucruri. De fapt acel eveniment a arătat cîteva lucruri importante: că societatea nu este întru totul moartă, că mai există instinct politic şi că Puterea nu mai poate ignora "mahalalele inepte" cînd se revoltă. Deci, contăm încă şi acest lucru este semnificativ. Poate cel mai important e faptul că în societate, undeva ascuns, instinctul politic încă mocneşte şi poate fi declanşat, fie şi cu mult efort.
Acum însă lucrurile sînt ceva mai complicate. Politica românească este într-o fundătură aparent fără ieşire. Dar asta se întîmplă în toată lumea; nu sîntem doar noi în această fundătură. La periferie lucrurile însă capătă o doză de disperare dezarmantă şi poate că sîntem şi o societate foarte săracă şi ne-am ars toate punţile în marşul triumfal spre culmile capitalismului. Ce-i de făcut în astfel de contexte? E nevoie de multă reflecţie şi răbdare, însă în acelaşi timp este tot mai evident că viaţa noastră e foarte scurtă şi nu mai dispunem de timp petru a schimba ceva. Ce facem şi cum facem într-un astfel de context? Ce alegem cînd nu avem ce alege iar politicienii nu ne mai reprezintă? Ce facem cînd politica se duce dincolo de viaţa noastră iar noi devenim doar spectatori neputincioşi? Ce facem cînd politicul dispare, e tot mai diluat şi e înlocuit de fapt de o maşinărie tehnocrată, poate cel mai mare duşman al politicii contemporane? Tehnocraţii au în esenţă funcţia politrucilor din vechiul regim, doar că acum ei reprezintă interesele noii orînduiri subordonate capitalului. Cum luptăm cu ei - e greu de dat un răspuns... Cred însă că a căuta un răspuns e deja un pas mare în cîmpul politic autentic pentru că se presupune că ai întrebări. E foarte important să ne punem întrebările corecte, cărora să le căutam un răspuns politic. Iar un răspuns politic presupune existenţa unui discurs, a unei ideologii şi a unei practici. Poate că încă nu sîntem suficient de disperaţi, poate nu am căzut încă în hăul istoriei suficient de mult încît să fim impulsionaţi la soluţii cît mai stringente şi disperate. Cert este că şi criza a fost prea mică pentru a zdruncina din temelii actualul regim economic global. Însă nu trebuie să disperăm: adevărata criză este în faţa noastră şi generaţia noastră o va vedea cu ochii ei. Deci avem datoria să fim pregătiţi să ne confruntăm cu o criză socială, economică şi politică majoră. Cred că generaţia noastră care a văzut cu ochii ei căderea comunismului e pregătită de crize majore, doar că acum vine după o mahmureală politică cumplită şi începe cu greu să se dezmeticească.
De ce mă implic? Poate pentru că aşa sînt educat, poate pentru că doar aşa-mi găsesc rostul în viaţă. Sînt educat să-mi pese de amărîtul de lîngă mine, mă înfurie nedreptatea pe care o văd în jurul meu. Sînt foarte pasionat de problemele săracilor, de societatea în care trăiesc şi încerc să fac ceva pentru asta. Munca de intelectual este strîns legată de acest proces de gîndire şi regîndire a lumii în care trăieşti. Noi sîntem datori să creăm vise căci numai aşa realitatea capătă sens. Ştiu că astăzi a crede în vise şi utopii este considerat un lucru periculos şi eşti damnat pentru asta. Fals. Eu cred în utopie pentru că omul este o fiinţă care dacă renunţă la vis renunţă la umanitate şi la viaţă efectiv. E timpul să reînvăţăm să visăm şi să credem cu tărie că putem face o lume mai bună, mai dreaptă, mai umană. Şi mă mai implic şi pentru că am un copil şi nu vreau ca atunci cînd va deveni matur să-mi reproşeze că i-am lăsat moştenire o lume profund nedreaptă.
În ce priveşte experienţa perestroika, a fost pentru mine şcoala de gîndire şi practică politică. Acolo am văzut cum se naşte libertatea din cîteva gînduri care devin o forţă care poate dărîma o lume pe care cu toţii o credeam indestructibilă. Din experienţa sovietică am învăţat cîteva lucruri semnificative. Ca ideile şi acţiunile să aibă cu adevărat efect trebuie să vrei mai mult, să ai curajul să visezi la mai mult şi tupeul să rupi limitele propriei tale condiţii. Îmi aduc aminte cum era în anii '80 şi cît de rapid, de la simple idei şi acţiuni, s-a ajuns la dărîmarea celui mai temut colos politic. Să nu uităm totuşi că nu intelectualii occidentali şi populaţia occidentală au învins comunismul ci populaţia acelor ţări. Deci noi am învins şi distrus cel mai temut colos, aşa că nu accept lecţii de la politrucii capitalului care ne spun "cum să ne comportăm" şi "ce e bine şi ce e rău". Experienţa noastră este colosală, deloc mai puţin semnificativă decît experienţa occidentalilor, aşa că accept să discutăm unii cu alţii doar de la egal la egal. Toată politica de tip colonial dusă de spaţiul occidental în spaţiul estic îmi displace profund. Cred că avem foarte mult de învăţat de la ei, dar cred că şi ei au multe de învăţat de la noi; şi nu văd de ce nu am fi într-o poziţie de egalitate. Realitatea ne arată însă că nu sîntem într-o poziţie de egalitate, iar dezastrul care a avut loc în spaţiul şi perioada postcomunistă nu ni se datorează doar nouă. În mare parte Occidentul a fost părtaş la acest dezastru. Da, am cîştigat ceva important, o anumită formă de libertate, însă am pierdut poate cel mai important lucru pe care l-am avut: un anumit tip de construcţie socială, de solidaritate socială despre care e greu de spus dacă o vom mai putea reface cîndva. Iar lucrul şi mai grav care se întîmplă acum sub ochii noştri, nu doar la noi, ci în întreaga Europă, e distrugerea unui anumit tip de democraţie la baza societăţii şi dispariţia drepturilor fundamentale care sînt trecute în Carta Drepturilor Omului. Sînt drepturi cîştigate după cel de al doilea război mondial. Acolo scrie nu doar despre dreptul la libera exprimare, ci şi despre dreptul la sănătate, şcoală şi muncă. Ei bine, aceste drepturi, singurele ascensoare sociale ale oamenilor simpli şi neajutoraţi, se distrug sub ochii noştri. Cu fiecare zi vedem cum ne întoarcem înapoi în istorie şi asistăm la un proces fără precedent de reaşezare a societăţii în caste închise din care nimeni nu mai poate ieşi şi nimeni nu mai trece de la un nivel la altul. Acest lucru nu se va termina cu bine. Acest lucru va duce la o explozie socială mai devreme sau mai tîrziu pentru că această formă de ierarhizare socială este profund nedreaptă.
Despre viitor ce să spun: cu toate că sînt un optimist incurabil, îl văd într-o culoare sumbră. Dar tocmai pentru că este sumbru trebuie să ne implicăm şi să încercăm să-l schimbăm. Cît despre România, ea este o ţară profund conservatoare în care schimbările sînt datorate marilor schimbări din afara ţării şi mai puţin din interior. Totuşi am avut şi generaţii foarte active şi interesante cum ar fi paşoptiştii sau generaţia Unirii. Acestea au fost generaţiile noastre de aur, şi nu interbelicul care din punct de vedere politic a fost o mare dezamăgire, iar intelectualii interbelicului la nivelul reflecţiei politice au fost printre cele mai dezastruoase generaţii. Acest mit trebuie demantelat. Eu rămîn fanul generaţiei paşoptiste, ei au arătat cum poate o comunitate să-şi depăşească limitele, să construiască un proiect pe care să-l ducă la bun sfîrşit. Ei sînt părinţii fondatori ai României moderne, însă din păcate nici o altă generaţie nu a putut repeta ceea ce au făcut ei. De ce nu am spera că o astfel de generaţie ar putea apărea? Însă pentru ca ea să fie posibilă e nevoie de cineva să pregătească terenul. Iar acest lucru trebuie să-l facem toţi cei care sîntem conştienţi de nevoia unor schimbări profunde.


Nu există ceva mai intim în viaţa cetăţeanului sovietic decît tualetul. (Daţi-mi voie din respectul imens pe care-l am faţă de acest loc şi acest cuvînt să rămîn la formula sovietică: Tualet.) El este poate cel mai intim cuvînt pe care-l ştie cetăţeanul sovietic. Tualetul este locul unde tu şi numai tu rezolvi lucruri pe care nimeni nu le poate rezolva în locul tău. Nimeni, nici tatăl tău, nici mama ta, nici soţia sau prietenul tău şi nici măcar Primul Secretar, nu te poate înlocui la vizita obligatorie pe care trebuie s-o faci tualetului. Experienţa pe care o ai cu acest loc te marchează pe viaţă, întreaga ta fiinţă rămîne într-un raport intim cu acest loc şi cu experienţa acestui loc. Experienţa pe care am avut-o fiecare dintre noi cu acest loc a devenit parte a fiinţei noastre colective. Experienţa tualetului sovietic este un bun colectiv pe care l-am cucerit, el devenind una din trăsăturile esenţiale ale spiritului nostru.
Nu ştiu exact ce experienţă are un cetăţean al unei ţări capitaliste occidentale, însă cînd am ajuns prima dată într-o astfel de ţară, primul lucru care mi-a creat o anumită stare de incomoditate au fost wc-urile. M-au incomodat nu prin mizeria lor, căci pe lîngă tualetul sovietic ele sînt adevărate paradisuri, şi nici prin respectarea intimităţii, căci majoritatea au separeuri care te protejează de ochii vecinului, ci prin incapacitatea lor de a te face să te simţi intim. Pentru cetăţeanul sovietic acest lucru este inacceptabil. Tualetul este intimitatea colectivă în puritatea ei maximă. Cetăţeanul sovietic se constipă în faţa buduarului capitalist, din simplul motiv că acest spaţiu nu se află într-un raport de intimitate cu el. Din această cauză, nu există amintiri legate de wc-urile occidentale. Iar acolo unde nu există amintire, nu există nici intimitate.
Ce anume face să fie atît de deosebit acest loc damnat? Ei bine, o să încerc să vă spun cîte ceva, lucruri care în general nu se spun, ci fiecare le păstrează doar pentru sine. E greu să povesteşti cele mai intime amintiri. Aceste lucrurile sînt păstrate pentru a ţi le aminti şi a te bucura de ele. Puţini sînt cei care le povestesc şi mai puţini, cei care pot să le povestească. Dar să încerc.
Mai întîi, vreau să vă spun că există două tipuri fundamentale de tualet sovietic, pe care orice cetăţean sovietic îl iubeşte sau îl urăşte. Însă, indiferent de sentimentul pe care-l ai, te raportezi la el ca la o parte a fiinţei tale. Primul tualet este cel din komunalkă. Acolo te întîlneşti prima dată cu el şi acolo experimentezi primele momente ale relaţiilor de intimitate cu acest tip de spaţiu. Tualetul din komunalkă este un loc comun, care aparţine tuturor locatarilor casei. Deci, el este un loc al intimităţii mai multor persoane, nu numai al familiei tale. Aici vine şi tiotea Klava, şi deadea Valodea, şi frumoasa Marusea, şi nesuferitul de Lionea, şi toţi ceilalţi 20 locatari ai casei. Acest loc vă suportă, vă respectă şi vă slujeşte în aceeaşi măsură pe fiecare. Tualetul nu face discriminări. Tu poţi greşi faţă de el, el niciodată nu poate greşi faţă de tine.
A merge la tualet este o adevărată artă, iar cel din komunalkă presupune o adevărată iniţiere. Devii un soi de stalker, călăuză a propriei tale fiinţe. Cînd mergi acolo trebuie să ştii că oricît de singur ai fi, locatarii te urmăresc. Există cel puţin unul care te urmăreşte şi comentează: "Ăsta iar stă juma' de oră", "Iar citeşte romane sau cine naiba ştie ce face". Într-adevăr, cînd mergi la tualet, dacă respecţi acest loc, trebuie să ai două lucruri. O carte şi hîrtie igienică. Hîrtia igienică este un obiect care nu va fi găsit niciodată în tualet. Acest obiect se ţine la loc de cinste în camera ta. Şi se foloseşte economicos. Însă să nu credeţi că dacă aţi uitat hîrtia igienică vă veţi găsi într-o situaţie jenantă. Nu. Acolo veţi găsi într-un colţ, fie ziarul Pravda de anul trecut, ceea ce automat te rezolvă şi cu lectura, fie un teanc de decupaje, tăiate frumos cu foarfeca din Komsomoliskaia Pravda. Are grijă tiotia Klava de asta.
În ce priveşte cartea, nu există o preferinţă concretă a locului. Totul depinde de tine. Ai libertatea de a alege să citeşti orice carte doreşti tu. Tualetul este sala de lectură perfectă şi locul care a produs cei mai mulţi şi cei mai remarcabili intelectuali sovietici. Să nu credeţi că cel mai mare merit în educaţia noastră l-au avut şcoala sovietică, biblioteca Nadejda Krupskaia sau V.I. Lenin, sau mai ştiu eu ce universitate Lomonosov din ţară. Recunosc, au şi ele locul lor de cinste în educaţia noastră. Însă tualetul bate de departe toate instituţiile de educaţie şi cultură în ce priveşte formarea noastră. Aşa că în momentele în care trimitem mulţumiri oamenilor şi instituţiilor care ne-au format şi educat, e bine să nu uităm să mulţumim şi acestui sanctuar al culturii sovietice, tualetul.
Al doilea tualet important din viaţa noastră, din marea civilizaţie sovietică, este tualetul public. Aici este un alt spaţiu, o altă lume, un alt cutremur al fiinţei. Aici experienţa este mai puternică, mai carnală, mai biologică. Aici tualetul intră în tine prin toţi porii. Dacă în primul experienţa colectivă era presupusă, distantă, ştiută, dar nu prezentă, acum, în cel de-al doilea, experienţa colectivă este directă.
Pe tot cuprinsul ţării, de la Kamciatka pîna la Vilnius, de la instituţii, precum şcoala, şi pînă la fabrici şi uzine, vei vedea construcţii văruite în alb, care pe colţuri opuse au scris cu litere mari M şi Ж (adică bărbaţi şi femei). Modelul clasic este fără uşi şi doar cu un perete în formă de L care protejează intrarea şi împiedică să vezi direct în interior. Nimeni nu avea însă curiozitatea unei astfel de priviri. În tualetul public sovietic voaiorismul este inexistent. Acolo nimeni nu se priveşte unul pe altul. Privirile se feresc mai degrabă, se alungă. Privirea fiecăruia ţinteşte puncte moarte. În ciuda acestui fapt, se întîmplă ceva ciudat. Te priveşti tu pe tine însuţi cu privirea celuilalt. Te vezi ca şi cum ai fi văzut de celălalt, te vezi cu ochii lui. Acest lucru te incomodează mult mai mult şi îţi creează un sentiment straniu, nemaiîntîlnit.
Cînd intrai acolo trebuia să fii hotărît, să te mişti repede şi să fii atent pe unde calci. Uneori trebuia să ai o anumită perspicacitate pentru a reuşi ceea ce-ţi propuneai. Uneori trebuia să amîni, iar alteori chiar să renunţi pe moment. Cu tualetul public te aflai într-un raport de luptă, de încrâncenare, dar îl respectai căci era locul fără de care nu-ţi imaginai viaţa. Iar treptat, lupta, mirosul, modul lui de a fi făceau parte din tine.
Acolo, pe lîngă un perete, era un soi de canal înclinat (la bărbaţi), pe care picura din cînd în cînd apă. Sau nu picura deloc. Este locul pentru pişare. Pe partea opusă erau înşirate nişte găuri în podea, mai degrabă nişte hăuri. Pe ambele părţi ale găurii era reliefat modelul tălpilor. Totul era vizibil. Aceste modele-indicatoare ale tălpilor încercau să te ajute să iei poziţia de "vultur" exact deasupra hăului. Nu ştiu cum se făcea că cetăţeanul sovietic, în ciuda faptului că era educat încă din şcoală să ţintească, aici nu reuşea nicidecum să nimerească hăul. Rahatul cetăţeanului sovietic nu vroia să intre în gaură, nu vroia să se piardă în acel Neant, în acel Nimic. El pretindea mai mult respect, vroia să rămînă printre noi, să ne spună că el există asemenea nouă. Nu ştiu cum se făcea că şi reuşea. Rămînea la suprafaţă printre noi. Fireşte, n-are rost să vă spun că fiţe burgheze de genul hîrtie igienică nu existau, iar robinetele erau o raritate. Tualetul public era o luptă pe viaţă şi pe moarte, era locul unde se ducea marea bătălie. Tu vroiai să arunci în Neant excrementele din tine, erzaţul fiinţei tale, iar el opunea o rezistenţă incredibilă. Bătălia şi locul bătăliei au început treptat, treptat să facă parte din noi. Da, şi în caz că prin reducere la absurd nimereai într-un tualet care avea "pedestal", atunci urcarea cu picioarele pe "pedestal" era obligatorie. Matricea poziţiei şi a raporturilor nu putea fi încălcată.
Tot în acest spaţiu intim al fiinţei sovietice găseşti şi cea mai autentică arhivă a mesajelor trimise de cetăţeanul sovietic măreţului popor sovietic. Mesaje prin care cetăţeanul simplu vorbeşte cu lumea întreagă. Aceste mesaje sînt scrise pe pereţii interiori ai tualetului, care demult nu mai sînt albi. Ele sînt scrise cu orice, de la cretă, la pix şi pînă la rahat. Mesajele sînt legate de obicei de teme fundamentale: de la dragoste, cum ar fi de exemplu MАША + ВОВА=ЛЮБОВЬ, pînă la cele mai savuroase înjuraturi. Înjurăturile sînt cele care sintetizează perfect adevăratele stări şi adevăratele dorinţe ale poporului sovietic. Cred că în limba sovietică rusă există în jur de maxim 10 cuvinte sau expresii care fac sinteza întregii fiinţe şi civilizaţii sovietice. Aceste cuvinte nu le găseai nici în Operele complete ale lui Lenin, nici în Capitalul lui Marx şi nici în operele sifonate ale kremlinologilor americani. Aceste cuvinte le găseai doar aici, toate la un loc.
Aş mai spune ceva. Fireşte că l-aţi citit pe Proust. Vă spun că pentru cetăţeanul sovietic nimic nu poate juca mai bine rolul biscuiţilor madeleine ai lui Proust, decît tualetul. Tualetul sovietic are pentru noi această funcţie. Acel miros de rahat, pişat şi mult, mult clor care deseori te făcea să-ţi curgă lacrimile involuntar, acea imagine a pereţilor albi, cu urme de pipi, de tălpi de pantofi, de inscripţii vulgare, acel curent de aer rece care trecea prin tine iarna, trezeşte şi astăzi în cetăţeanul sovietic cele mai urîte şi cele mai frumoase amintiri. Tualetul trezeşte şi răscoleşte cele mai ascunse amintiri şi poate să te facă să-ţi retrăieşti viaţa.

(Fragment din Născut în URSS, Editura Polirom, 2007)