Arhitectura: cum se vede de dincolo?

Facultatea de filosofie bucureşteană are, după ştiinţa mea, un singur curs dedicat tangenţial relaţiei dintre arhitectură şi filosofie - pe care l-am audiat fragmentar: este la nivelul unor cursuri de introducere absolut elementară în arhitectură - care însă era ţinut de un invitat străin. Estetica predată la Bucureşti viitorilor filosofi nu este cunoscută a folosi teritoriul arhitecturii în exces. Dimpotrivă, aceea predată odinioară viitorilor arhitecţi de la IAIM de regretatul profesor Cezar Radu insista pe apartenenţa arhitecturii la domeniul de interes al esteticii, cu particularităţile sale. Chiar şi acei esteticieni tineri care cercetează teme unde arhitectura le-ar fi un evident teren de testare, dacă nu şi de conceptualizare (ex. estetica tactilităţii) refuză să intre mai adânc pe acest teritoriu sub pretextul "tehnicităţii" acestei arte.

La Bucureşti şi Cluj există câţiva tineri intelectuali interesaţi de problemele spaţiului organizat şi chiar de o fenomenologie a zidirii (Ciprian Mihali sau Mădălina Diaconu), cu doctorate pe această temă, care se apropie de multe dintre problemele pe care le urmăresc şi eu, "de pe versantul celălalt", al filosofiei, dar urmărind nu rareori o bibliografie şi obiective consonante. Filosofia spaţiului şi mai cu seamă a spaţiului organizat de arhitectură, urbanism, landscape architecture şi landscape art este - încă - un domeniu minor al Filosofiei înseşi, dar unul aflat în expansiune în perioada post-heideggeriană şi mai ales odată cu post-structuralismul; de asemenea, mai merită spus că acest teritoriu al filosofiei este din ce în ce mai des nu doar vizitat, ci chiar informat, amplificat nemijlocit de arhitecţii înşişi (Norberg Schulz, Frampton, Perez-Gomes din generaţia mai vârstnică; Greg Lynn, Maria Theodorou sau Neil Leach din cea căreia îi aparţin şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, eu însumi).

Conced că există un soi de dificultate suplimentară de receptare a arhitecturii care o face mult mai greu abordabilă decât celelalte arte. În primul rând, este vorba despre arhaicitatea ei, cea care îi dă o continuitate de fundal neîntreruptă decât de catastrofe. Nu ne dăm seama de omniprezenţa arhitecturii, cea care este concrescută experienţelor noastre cotidiene cele mai elementare, decât atunci când apar fisuri în această omniprezenţă. Catastrofa este revelatoare pentru arhitectură întrucât, arătându-i deplorabila absenţă, subliniază încă o dată caracterul esenţial al prezenţei acesteia. În felul acesta trebuie citit efortul unor arhitecţi contemporani care, lucrând cu ruina ca materie primă a investigaţiilor lor spaţiale (îmi este greu să le numesc obiecte de arhitectură) - mai cu seamă cu ruina ca diferenţă - pun de fapt în nouă lumină starea catastrofică, uneori, a spaţiului urban.

Am fost martor incredibilei dificultăţi avute de câţiva specialişti în a accepta că, măcar ca experiment de şcoală, este cu putinţă conversia "Casei Radio" în unitate urbană - cu locuinţe, spaţii publice, birouri, hoteluri. Pe scurt, fu de neacceptat că ne aflăm dinaintea a "doar" unsprezece hectare pliate, pe / în care se pot construi case. Putea fi acceptabilă ideea - aberantă! - de a demola structura existentă, pentru a face case "normale" în loc, după cum putea fi acceptată ideea de a păstra cu orice preţ ruina pentru a deveni într-un neguros viitor ceea ce i-a fost menit de către regimul totalitar să devină: muzeul muzeelor. Aceasta deşi există o practică internaţională excepţională pe asemenea locuri delabrate, de la gazometrele vieneze la chiar Fabrica de Glucoză bucureşteană, devenită hotel. Dar nu experimentul care pune probleme conceptuale! Pentru înţelegerea spaţiului se consumă, vai, atât mult timp...