Momente de decizie

Citiţi introducerea la această carte.


Marţi, 11 septembrie 2001, m-am trezit înainte de răsăritul soarelui în apartamentul în care locuiam la Colony Beach and Tennis Resort, lângă Sarasota, Florida. Mi-am început dimineaţa citind din Biblie, apoi am ieşit să fac jogging. Era încă întuneric când am început să alerg pe terenul de golf. Agenţii serviciilor secrete se obişnuiseră să mă vadă făcând acest exerciţiu zilnic; probabil că localnicilor li se părea mai ciudat să mă vadă alergând pe întuneric.

Întors la hotel, am făcut un duş rapid, am luat un mic dejun frugal şi am început să răsfoiesc ziarele de dimineaţă. Cea mai importantă ştire era că Michael Jordan îşi relua activitatea şi revenea în NBA. Mai erau un articol despre alegerile pentru primăria New Yorkului şi altul despre un caz de maladia vacii nebune în Japonia.

În jurul orei 8:00, am primit raportul zilnic de informare a preşedintelui. Acest raport, care combina informaţiile strict secrete cu o analiză geopolitică amănunţită, constituia pentru mine unul dintre cele mai fascinante momente ale zilei. Informarea din 11 septembrie, făcută de un strălucit analist al CIA, pe nume Mike Morell, acoperea subiecte legate de Rusia, China şi revolta palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.

La scurt timp după raport, ne-am dus să facem o vizită la şcoala elementară Emma E. Booker, prilej de a vorbi despre reforma educaţiei.

Pe drumul scurt de la coloana oficială la sala de clasă, Karl Rove m-a informat că un avion lovise World Trade Center. Mi s-a părut cam ciudat. M-am gândit că era vorba despre un avion mic, cu propulsor, care pierduse controlul. Apoi a sunat Condi. Am vorbit cu ea de la un telefon securizat, instalat într-o sală de clasă ce fusese transformată în centru de comunicare pentru delegaţia de la Casa Albă. Mi-a spus că avionul care lovise turnul din Trade Center nu era un avion uşor, ci un aparat comercial de linie.

Am rămas uluit. Probabil că avionul avusese cel mai prost pilot din lume. Cum a fost posibil să intre într-un zgârie-nori în plină zi senină? Poate că pilotul făcuse un atac de cord. I-am spus lui Condi să monitorizeze situaţia şi să-i ceară directorului de comunicaţii, Dan Bartlett, să facă o declaraţie prin care să promită sprijinul total al serviciilor federale pentru gestionarea situaţiilor de criză.

Am salutat-o pe directoarea şcolii, o femeie prietenoasă pe nume Gwen Rigell. Ea m-a prezentat învăţătoarei Sandra Kay Daniels şi elevilor ei de clasa a doua. Doamna Daniels a început cu clasa un exerciţiu de citire. După câteva minute, le-a spus elevilor să-şi ia manualele. Eu am simţit o prezenţă în spatele meu. Era Andy Card, care s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche.
- Un alt avion a lovit cel de-al doilea turn, a zis el, pronunţând cu grijă fiecare cuvânt, cu accentul său de Massachusetts. America este atacată.

La început m-am simţit cuprins de un sentiment de furie. Cineva îndrăznise să atace America. Pentru asta aveau să plătească. Apoi m-am uitat la chipurile copiilor din faţa mea. M-am gândit la contrastul dintre brutalitatea agresorilor şi inocenţa acelor copii. Milioane de copii ca ei vor conta în curând pe mine ca să-i protejez. Eram hotărât să nu-i dezamăgesc.

Am văzut că şi reporterii din spatele clasei aflau vestea de pe telefoanele mobile şi pagere. Instinctul mi s-a pus în mişcare. Ştiam că reacţia mea va fi înregistrată şi difuzată în întreaga lume. Ţara era în stare de şoc; preşedintelui nu-i era însă îngăduit aşa ceva. Dacă m-aş fi repezit afară din clasă, i-aş fi speriat pe copii şi aş fi transmis un val de panică în restul ţării.

Lecţia de citire a continuat, dar gândurile mele erau deja departe de sala de clasă. Cine să fi făcut aşa ceva? Cât de mari erau pagubele? Ce trebuia să facă guvernul?

Secretarul de presă Ari Fleischer s-a aşezat între mine şi reporteri. Mi-a arătat un bilet pe care scria: "Nu spuneţi nimic deocamdată". Nici n-aveam de gând. Îmi stabilisem un plan de acţiune: după ce se termina lecţia, urma să ies calm din sala de clasă, să aflu care era situaţia şi să mă adresez naţiunii.

La şapte minute după ce Andy a intrat în clasă, m-am întors la centrul nostru de comunicare, unde fusese adus un televizor. Am privit îngrozit reluarea lentă a imaginilor celui de-al doilea avion lovind turnul de sud. Incendiul uriaş şi explozia de fum erau mai copleşitoare decât îmi imaginasem. Probabil că ţara era zguduită, iar eu trebuia să apar neîntârziat la televizor. Am încropit repede o declaraţie. Voiam să asigur poporul american că guvernul reacţionează şi că îi vom aduce pe criminali în faţa justiţiei. Apoi voiam să mă întorc cât mai repede la Washington.
- Doamnelor şi domnilor, ne aflăm într-un moment greu pentru America, am început eu. Două avioane au lovit World Trade Center, în cadrul unui posibil atac terorist împotriva ţării noastre. S-au auzit exclamaţii de surprindere din rândurile publicului alcătuit din părinţi şi membri ai personalului şcolii, care se aşteptau la un discurs despre educaţie. Nu vom tolera terorismul împotriva ţării noastre, am continuat eu.

În încheiere, am cerut să ţinem un moment de reculegere în memoria victimelor.

Mai târziu am aflat că declaraţia mea fusese un ecou al promisiunii tatălui meu, "nu vom tolera această agresiune", când Saddam Hussein a invadat Kuweitul. Repetiţia n-a fost intenţionată. În notiţele mele scrisesem: "Terorismul împotriva Americii nu va izbândi". Cuvintele tatălui meu fuseseră probabil ascunse în conştiinţa mea, aşteptând să iasă la suprafaţă într-un alt moment de criză.

Serviciile secrete voiau să mă îmbarce pe Air Force One cât se putea de repede. În timp ce coloana oficială pornea pe Autostrada 41 din Florida, am sunat-o pe Condi de la telefonul securizat din limuzină. Ea mi-a spus că un treilea avion se prăbuşise, de data asta peste clădirea Pentagonului. M-am lăsat pe speteaza banchetei, ascultându-i cu atenţie fiecare cuvânt. Primul avion fusese poate un accident. Cel de-al doilea fusese clar un atac. Cel de-al treilea era o declaraţie de război.

Simţeam că-mi clocoteşte sângele. Trebuia să aflăm cine sunt autorii şi să-i pedepsim.

La aeroport, se putea deja simţi starea de război. Agenţi înarmaţi cu puşti au înconjurat Air Force One. Două însoţitoare de bord ne aşteptau sus, în capul scării. Pe chipurile lor se citeau teamă şi tristeţe. Ştiam că milioane de americani simţeau acelaşi lucru. Le-am îmbrăţişat şi le-am spus că totul va fi bine.

Am intrat în cabina prezidenţială şi am cerut să fiu lăsat singur. M-am gândit la teama pe care trebuie s-o fi simţit pasagerii avioanelor care explodaseră şi la durerea familiilor celor morţi. Atâţia oameni îi pierduseră pe cei dragi fără niciun fel de avertisment! M-am rugat ca Dumnezeu să le aline suferinţa şi să ajute ţara să treacă prin această încercare. Mi-au venit în minte versurile unuia dintre imnurile mele preferate "Dumnezeul harului şi Dumnezeul gloriei": "Dă-ne înţelepciune, dă-ne curaj, ca să rezistam în acest ceas".

Poate că emoţiile mele erau la fel cu cele ale multor americani, însă îndatoririle mele nu erau aceleaşi. Mai târziu va fi timp şi pentru jelit. Va veni şi vremea să căutăm dreptate. Dar mai întâi trebuia să gestionez această criză. Eram victimele celui mai devastator atac-surpriză de la Pearl Harbor încoace. Un duşman lovise capitala ţării pentru prima dată de la Războiul din 1812. Într-o singură dimineaţă, scopul preşedinţiei mele devenise clar: trebuia să protejez poporul şi să-i apar libertatea care fusese ameninţată.

Primul pas spre o reacţie eficientă în faţa unei situaţii de criză este să transmiţi o stare de calm. Asta încercasem şi eu să fac în Florida. Apoi trebuia să analizăm situaţia, să acţionam pentru a securiza ţara şi să ajutăm zonele afectate să-şi revină. În timp, trebuia să punem la punct o strategie prin care să-i aducem pe terorişti în faţa justiţiei, ca să nu mai încerce şi altă dată.

L-am sunat pe Dick Cheney, în timp ce aeronava se ridica la 14.000 de metri înălţime, cu mult peste altitudinea de zbor obişnuită. Cheney fusese dus la Centrul prezidenţial pentru operaţiuni de urgenţă, PEOC, un complex subteran, deoarece serviciile secrete credeau că şi Casa Albă ar putea fi lovită de un avion. I-am spus că eu voi lua deciziile din aer şi că mă bazam pe el să le aplice la sol.

Am luat repede două decizii importante. Armata expediase patrule de luptă - avioane de vânătoare cu misiunea de a intercepta toate aparatele de zbor care nu răspundeau turnurilor de control - pentru a survola Washingtonul şi New Yorkul. Şi eu fusesem instruit pentru interceptarea aer-aer, când fusesem pilot pe F-102 în Garda Naţională din Texas, cu treizeci de ani în urmă. Doar că, pe vremea aceea, ne imaginam că ţintele noastre sunt bombardiere sovietice. Acum era vorba despre avioane de linie, pline cu oameni nevinovaţi.

Trebuia să stabilim cu precizie regulile luptei. I-am spus lui Dick că piloţii noştri ar trebui să contacteze toate avioanele suspecte şi să încerce să le aducă paşnic la sol. Dacă nu, aveau acordul meu să le doboare. Avioanele deturnate constituiau arme de război. În ciuda preţului teribil, puteam să salvăm nenumărate vieţi omeneşti la sol. Tocmai luasem prima mea decizie în calitate de comandant-şef al armatei pe timp de război.

Dick m-a sunat câteva minute mai târziu. Condi, Josh Bolten şi alţi membri ai echipei de Securitate Naţională se alăturaseră PEOC. Fuseseră informaţi că un avion care nu răspundea turnului de control se îndrepta spre Washington. Dick mi-a cerut să confirm ordinul pe care îl dădusem. Am făcut-o. Mai târziu am aflat că Josh Bolten insistase ca ordinul să fie clar, pentru a se asigura că linia ierarhică a fost respectată. Mi-am adus aminte de vremea când eram pilot.
- E cumplit să primeşti un astfel de ordin, i-am spus lui Andy Card.

Speram, desigur, că nu va fi nevoie să-l execute nimeni.

A doua decizie privea locul de aterizare al Air Force One. Eu eram ferm convins că trebuia să ne întoarcem la Washington. Voiam să conduc riposta de la Casa Albă. Oamenii s-ar fi liniştit, dacă ar fi văzut că preşedintele e prezent în capitala care tocmai fusese atacată.

La scurt timp după ce am decolat de la Sarasota, Andy şi agentul serviciilor secrete, Eddie Marinzel, un tip musculos şi atletic, originar din Pittsburgh, şeful escortei mele pe 11 septembrie, au încercat să mă convingă să mă răzgândesc. Ziceau că în Washington situaţia era instabilă, iar pericolul unui atac era prea mare. FAA credea că fuseseră deturnate şase avioane, ceea ce însemna că probabil trei se aflau încă în aer. Le-am spus că n-aveam de gând să-i las pe terorişti să mă sperie.
- Câtă vreme sunt preşedinte, eu hotărăsc. Şi vom merge la Washington.

Ei au insistat în continuare. Îmi displăcea ideea că nişte terorişti mă puneau pe fugă. Dar, oricât de mult aş fi vrut să mă întorc, îmi dădeam seama că una dintre responsabilităţile mele era să asigur continuitatea guvernării. Ar fi fost o imensă victorie a propagandei inamicului dacă reuşea să-l elimine pe preşedinte. Aghiotantul meu şi agenţii serviciilor secrete au recomandat să direcţionăm avionul spre baza aeriană de la Barksdale, în Louisiana, unde puteam să realimentăm. Am renunţat. Câteva minute mai târziu, am simţit cum Air Force One virează puternic spre vest.

Jalnica tehnologie de comunicaţii de pe Air Force One a constituit sursa unora dintre cele mai mari frustrări ale mele pe 11 septembrie 2001. Avionul nu dispunea de televiziune prin satelit. Depindeam de tot felul de canale locale pe care le puteam capta. După câteva minute de emisie pe un post, pierdeam imaginea de pe ecran.

Am prins totuşi fugitiv câteva secvenţe dintr-un reportaj, destul cât să înţeleg oroarea pe care o privea poporul american. Oameni disperaţi săreau de la etajele superioare ale turnurilor din World Trade Center. Alţii, atârnaţi la ferestre, sperau că vor fi salvaţi. Le simţeam suferinţa şi disperarea. Deţineam cea mai puternică funcţie din lume şi, cu toate astea, mă simţeam neputincios să-i ajut.

La un moment dat, semnalul de televiziune a durat suficient de mult ca să văd turnul de sud al World Trade Center prăbuşindu-se. Turnul de nord a căzut la nicio jumătate de oră mai târziu. Nutrisem speranţa că oamenii aceia disperaţi, prinşi la etajele superioare, vor avea timp să scape. Acum nu mai aveau nicio şansă.

Prăbuşirea turnurilor a amplificat catastrofa. Cincizeci de mii de oameni lucrau în clădirile acelea într-o zi de lucru obişnuită. Unii fuseseră evacuaţi, dar mă întrebam câţi mai rămăseseră înăuntru. Mii? Zeci de mii? N-aveam nicio idee. Dar eram sigur că tocmai văzusem murind mai mulţi americani decât văzuse orice alt preşedinte din istorie.

M-am ţinut la curent cu ultimele evenimente sunându-i pe Dick şi Condi la PEOC. Am încercat să păstrăm o linie deschisă, dar se întrerupea întruna. În anii ce-au urmat, adjunctul şefului de Stat Major, Joe Hagin, s-a ocupat de ampla modernizare a sistemului de comunicaţii al PEOC, al Sălii de Criză şi al aeronavei prezidenţiale.

Informaţiile pe care le primeam erau deseori contradictorii şi uneori chiar false. Am văzut ce înseamnă confuzia creată de război. Am primit informaţii despre existenţa unei bombe la Departamentul de Stat, un incendiu la National Mall, deturnarea unui avion al liniilor aeriene coreene spre Statele Unite şi un telefon de ameninţare la adresa aeronavei prezidenţiale. Autorul apelului telefonic folosise numele de cod al avionului, Angel, pe care puţini oameni îl cunoşteau. Cea mai ciudată informaţie a fost despre un obiect zburător de mare viteză care se îndrepta spre ferma noastră din Crawford. S-a constatat mai târziu că toate fuseseră false. Dar, date fiind împrejurările, am luat în serios fiecare informaţie primită. Una dintre informaţii s-a dovedit a fi adevărată. Un al patrulea avion s-ar fi prăbuşit undeva în Pennsylvania.
- L-am doborât noi sau s-a prăbuşit? l-am întrebat pe Dick Cheney. Nu ştia nimeni. M-a cuprins ameţeala. Oare eu ordonasem moartea acelor americani nevinovaţi? Când lucrurile s-au mai lămurit, am aflat de eroismul pasagerilor de la bordul zborului 93. După ce au auzit de atacurile anterioare prin apelurile telefonice primite de la cei dragi aflaţi la sol, pasagerii au decis să intre cu forţa în cabina pilotului. Ultimele cuvinte înregistrate la bordul avionului condamnat aparţin unui om pe nume Todd Beamer, care îi îndeamnă pe pasageri la acţiune: "Să mergem!"

Mai târziu, comisia care a anchetat evenimentele din 11 septembrie concluziona că este posibil ca revolta pasagerilor zborului 93 să fi evitat distrugerea Capitoliului sau a Casei Albe. Actul lor de curaj se numără printre cele mai măreţe fapte din istoria Americii.

Toată dimineaţa încercasem să dau de Laura. Fusese programată să se prezinte în faţa unei comisii senatoriale pentru a sprijini iniţiativa noastră în domeniul educaţiei, cam în acelaşi timp în care avioanele loviseră turnurile de la World Trade Center. Am apelat-o de câteva ori, dar legătura se tot întrerupea. Nu-mi venea să cred că preşedintele Statelor Unite nu putea să ia legătura cu soţia lui care se afla în clădirea Capitoliului.
- Ce mama dracului se întâmplă? l-am repezit eu pe Andy Card.

Am luat în sfârşit legătura cu Laura, atunci când Air Force One a început să coboare spre Barksdale. Vocea Laurei este întotdeauna liniştitoare, dar în ziua aceea mi s-a părut mai reconfortantă ca niciodată. Mi-a comunicat că serviciile secrete o duseseră într-o locaţie sigură. M-am simţit extrem uşurat când mi-a spus că vorbise cu Barbara şi Jenna, care erau bine amândouă. Laura m-a întrebat când mă întorc la Washington. I-am spus că toată lumea mă sfătuia să n-o fac, dar că voi fi acolo în curând. Habar n-aveam dacă era adevărat, dar aşa speram.

Când am aterizat la Barksdale, am avut impresia că ne aflam pe un platou de filmare. Până acolo ne escortaseră nişte avioane F-16 de la vechea mea unitate, aflată la baza aeriană Ellington din Houston. Pe pistă erau aliniate bombardiere. Era o scenă impresionantă, care etala forţa puternicei noastre armate aeriene. Ştiam că era doar o chestiune de timp până să folosesc acea forţă împotriva celor care ordonaseră atentatele.

La Barksdale nu am avut coloană prezidenţială, aşa că ofiţerul comandant al unităţii, generalul Tom Keck, a trebuit să improvizeze. Agenţii s-au grăbit să-mi însoţească coborârea de pe scara avionului şi să mă urce într-un vehicul care a demarat în trombă, rulând pe pistă cu o viteză care mi s-a părut a fi 130 km/oră. Când omul de la volanul maşinii a început să ia curbele la viteza aceea, am strigat:
- Mai uşurel, băiete, că în baza asta nu sunt terorişti!

Probabil că ăsta a fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte în ziua aceea.

Am luat legătura cu Don Rumsfeld printr-o linie telefonică securizată din biroul generalului Keck din Barksdale. Don fusese greu de găsit, deoarece se numărase printre primii care au intervenit la Pentagon. După ce avionul a lovit clădirea, a alergat afară şi i-a ajutat pe cei din echipele de salvare care puneau victimele pe tărgi.

I-am spus lui Don că atentatele mi se păreau o declaraţie de război şi i-am aprobat decizia de a ridica nivelul de alertă militară la DefCon 3 pentru prima dată de la Războiul arabo-israelian din 1973. Bazele militare americane din întreaga lume şi-au sporit măsurile de securitate şi s-au pregătit să reacţioneze imediat la noi ordine. I-am spus lui Don că prioritatea noastră era să depăşim situaţia de criză. După aceea, aveam de gând să lansez o puternică ripostă militară.
- Mingea va fi în terenul tău şi al lui Dick Myers [preşedintele comitetului şefilor de Stat Major], i-am spus eu.

La 11:30, după ora din Louisiana, trecuseră aproape trei ceasuri de când mă adresasem naţiunii. Eram îngrijorat că oamenii ar putea crede că guvernul nu reacţionează. Şi Laura se temea de acelaşi lucru. Am înregistrat un scurt mesaj, în care explicam că guvernul reacţionează şi că ţara va trece peste această încercare. Mesajul transmis era bun, dar cadrul - o sală de conferinţă de la baza militară din Louisiana - nu inspira prea multă încredere. Poporul american avea nevoie să-l vadă pe preşedinte la Washington.

L-am întrebat din nou pe Andy când putem să ne întoarcem la Casa Albă. Agenţii serviciilor secrete considerau că situaţia era încă incertă. Dick şi Condi au fost de aceeaşi părere. Ei mi-au recomandat să mă duc la comandamentul strategic al bazei aeriene Offutt din Nebraska. Acolo dispuneam de un adăpost securizat şi de mijloace de comunicare adecvate. M-am resemnat şi mi-am amânat încă o dată întoarcerea. Când ne-am îmbarcat la Barksdale, cei de la forţele aeriene încărcau provizii de alimente şi apă suplimentare în cala aeronavei. Trebuia să fim pregătiţi pentru orice eventualitate.