Mântuitorul

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.


Este o noapte friguroasă de decembrie şi oamenii s-au adunat să asculte un concert de colinde al Armatei Salvării. Deodată se aude o împuşcătură şi unul dintre corişti se prăbuşeşte mort. Detectivul Hole şi echipa sa sunt chemaţi să investigheze crima, dar ei au puţine elemente de la care să pornească - nu există nici un suspect, nici o armă a crimei şi nici un mobil. Dar, când asasinul îşi dă seama că a împuşcat pe altcineva, Hole realizează că problemele lui de-abia de acum încep.

Cărţile autorului norvegian Jo Nesbø s-au vândut în peste 9 millioane de exemplare în toată lumea. Denumit de publicaţia The Independent "noul Stieg Larsson", Jo Nesbø a publicat până acum nouă romane thriller care îl au ca personaj principal pe detectivul Harry Hole - antipatic, imprevizibil şi cu metode de lucru neobişnuite.

Primul roman din seria Harry Hole a avut un succes fulminant, câştigând premiul Glass Key pentru cel mai bun roman poliţist din Nord (alături de Peter Høeg, Henning Mankell şi Stieg Larsson). Cărţile lui Jo Nesbø au fost traduse în peste 40 de limbi şi este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din Europa. Creaţiile sale au trezit şi interesul producătorilor de film, romanul The Snowman urmând să fie ecranizat în regia legendarului Martin Scorsese.

"Nesbø a urcat încetul cu încetul în ierarhia foarte competitivă a scriitorilor nordici de thriller. Cu romanul Mântuitorul, a atins vârful, iar eroul său, încăpăţânatul şi neascultătorul Harry Hole, a devenit poliţistul meu preferat din părţile acelea... Şocuri terifiante, tensiune şi atmosferă." (The Times)

"Următorul Munch sau Ibsen ar putea fi Jo Nesbø... Şi, dacă există dreptate în lume, într-o zi Harry Hole va fi la fel de celebru ca Harry Potter." (CNN)


Ninsoarea care cădea deasupra pieţei Egertorget părea galbenă din cauza reflectoarelor echipei de la Criminalistică. Harry şi Halvorsen stăteau în faţa barului 3 Brødre (Trei fraţi, în lb. norvegiană, în original - n.tr.), urmărind mulţimea de gură-cască şi armata de ziarişti care se împingeau în barierele trasate de cei de la poliţie. Harry scoase ţigara din gură şi începu să tuşească. Avea o tuse guturală, productivă.
- Prea mulţi jurnalişti, bombăni el.
- Nici nu ştiu când au apărut, zise Halvorsen. Birourile lor sunt doar la o aruncătură de băţ, desigur.
- Un caz teribil de atractiv pentru ei. Crimă în mijlocul mulţimii adunate de Crăciun în cea mai cunoscută piaţă din Norvegia. O victimă pe care a văzut-o toată lumea; tipul care stătea lângă ceaunul Armatei Salvării, în timpul spectacolului oferit de o formaţie celebră. Ce şi-ar putea dori mai mult?
- Un interviu cu faimosul detectiv Harry Hole.
- Vom rămâne aici pentru moment, zise Harry. Ai aflat ora crimei?
- Puţin după ora 19.

Harry îşi consultă ceasul.
- Cu aproape o oră în urmă. Şi de ce am fost anunţat atât de târziu?
- Habar n-am. Am primit un telefon de la POB cu puţin înainte de 19.30. Am crezut că o să te găsesc aici, când am ajuns...
- Deci m-ai sunat din proprie iniţiativă?
- Păi, cum s-ar zice, tu eşti detectivul.
- Aşa s-ar zice, mormăi Harry.

Aruncă ţigara. Aceasta topi stratul subţire de zăpadă depusă pe asfalt, apoi dispăru dedesubt.
- Toate dovezile vor fi în curând acoperite de un strat de zăpadă de jumătate de metru, remarcă Halvorsen. Tipic, de fapt.
- Nu va fi nici o dovadă, spuse Harry.
Beate se îndrepta către ei, având fulgi de nea în părul blond. Ţinea în mână o mică pungă din plastic, cu un tub de cartuş înăuntru.
- Greşit, îi zise Halvorsen lui Harry, zâmbind triumfător.
- De 9 milimetri, spuse Beate făcând o grimasă. Cel mai folosit calibru prin zonă. E tot ce am găsit.
- Nu te mai gândi la asta, zise Harry. Care a fost prima ta impresie? Nu sta prea mult pe gânduri, vorbeşte.

Beate zâmbi. Îl cunoştea bine pe Harry. Mai întâi, intuiţia, apoi, circumstanţele crimei. Pentru că intuiţia ajuta uneori la stabilirea cir­cumstanţelor, era vorba de toate acele informaţii furnizate de scena crimei, toate acele indicii pe care creierul nu le putea pune imediat cap la cap.
- De data asta, intuiţia nu mă ajută prea mult. Egertorget este cea mai aglomerată piaţă din Oslo. Prin urmare, scena crimei a fost deja contaminată, chiar dacă am ajuns acolo la 20 de minute după ce a fost ucis bărbatul. Cred că avem de-a face cu un profesionist. Medicul legist tocmai examinează cadavrul - pare să fie vorba de un singur glonţ, chiar în frunte. Glonţul a fost tras de un profesionist. Da, asta îmi spune instinctul.

- Ne luăm după instinct, nu-i aşa, inspectore?
Toţi trei se întoarseră în direcţia vocii care se auzise în spatele lor. Era Gunnar Hagen. Acesta purta o tunică militară, de culoare verde, şi avea pe cap un chipiu negru, din postav. Zâmbetul său era aproape imperceptibil.
- Încercăm absolut orice, şefule, zise Harry. Ce vă aduce aici?
- Nu e acesta locul crimei?
- Într-un fel.
- Presupun că Bjarne Møller prefera să rămână la birou în ase­menea situaţii. În ceea ce mă priveşte, consider că un lider ar trebui să lucreze pe teren. S-au tras mai multe focuri de armă? Halvorsen?

Halvorsen tresări.
- Nu. S-a tras doar un singur foc. Cel puţin aşa au declarat mar­torii oculari. Hagen începu să-şi aranjeze degetele mănuşilor.
- Descrierea făptaşului?
- Un bărbat. Privirea lui Halvorsen trecu de la POB la Harry şi înapoi. Doar atât am reuşit să aflăm. Oamenii urmăreau concertul, iar evenimentul s-a petrecut fulgerător.
Hagen strâmbă din nas.
- Printre atâţia spectatori trebuie să fi fost cineva care să-l fi văzut mai bine pe criminal.
- Probabil că da, răspunse Halvorsen. Dar nu ştim cu siguranţă în ce loc stătea acest bărbat şi de unde a tras.
- Înţeleg, zise Hagen cu un zâmbet subtil.
- Stătea chiar în faţa victimei, la o distanţă de maximum doi metri, interveni Harry.
- Cum? Hagen şi ceilalţi doi se întoarseră spre Harry.

- Asasinul nostru ştia că, folosind o armă de calibru mic, l-ar fi putut elimina pe cel vizat împuşcându-l în cap, zise Harry. Din mo­ment ce a tras un singur foc, înseamnă că era sigur de rezultat. Prin urmare, probabil că a stat atât de aproape de victimă, încât a văzut gaura din fruntea acesteia şi s-a asigurat că nu dăduse greş. Dacă îi veţi examina hainele, veţi găsi cu siguranţă un strat fin de praf de puşcă, iar acesta va dovedi întocmai ce vă zic. Cel mult doi metri.
- Un metru şi jumătate, spuse Beate. Majoritatea armelor ejectează tubul glonţului spre dreapta, dar nu foarte departe. Acesta a fost probabil călcat în picioare, pentru că l-am găsit în zăpadă, la 1,46 metri distanţă de corp. Şi, în plus, bărbatul decedat avea nişte fire de stofă pârlite pe mâneca hainei.
Harry o cercetă pe Beate cu privirea. Nu o aprecia numai pentru abilitatea ei înnăscută de a memora şi distinge chipuri de persoane, ci şi pentru inteligenţa, zelul şi crezul nătâng pe care-l aveau amândoi: că slujba lor era foarte importantă.

Hagen îşi îndesă picioarele în zăpadă.
- Bine lucrat, Lønn. Dar cine ar fi putut plănui să împuşte tocmai un ofiţer din Armata Salvării?
- Nu era ofiţer, remarcă Halvorsen. Era un simplu soldat. Ofiţerii sunt angajaţi definitiv, soldaţii sunt doar voluntari sau lucrează pentru Armata Salvării pe bază de contract. Îşi răsfoi carneţelul. Robert Karlsen. 29 de ani. Necăsătorit, fără copii.
- Dar se pare că nu ducea lipsă de duşmani, zise Hagen. Tu ce spui, Lønn? Beate nu se uită spre Hagen, ci spre Harry, în timp ce răspundea:
- Poate că nu a fost nimic personal. Există posibilitatea să fi fost un avertisment.

- Oh? făcu Hagen zâmbind. Şi pentru cine crezi că era acest avertisment?
- Pentru Armata Salvării, probabil.
- Ce te face să crezi asta? Beate ridică din umeri.
- Anumite convingeri, puncte de vedere diferite, interveni Halvorsen. Homosexualitate, femei-pastor, opiniile despre avort. Poate că era vreun fanatic sau alt...
- Vom lua în calcul şi această teorie, îi asigură Hagen. Acum, vreau să văd cadavrul.
Atât Beate, cât şi Halvorsen îi aruncară lui Harry câte o privire nedumerită. Harry îi făcu un semn din cap lui Beate.
- Isuse! exclama Halvorsen după ce Hagen plecă însoţit de Beate. Noul POB are de gând să preia investigaţiile?

Îngândurat, Harry se frecă pe bărbie fără a scăpa din ochi cordo­nul de poliţie care ţinea în frâu mulţimea de ziarişti şi fotografi ce luminau cu bliţurile întunericul nopţii de iarnă.
- Profesionist, zise el.
- Cum?
- Beate a spus că autorul crimei este profesionist. Aşa că hai să începem cu asta. Ce face un profesionist după o crimă?
- Îşi pregăteşte retragerea?
- Nu neapărat. În primul rând, vrea să scape de orice lucru care l-ar putea face suspect de crimă.
- Arma.
- Exact. Vreau să fie verificate toate depozitele, containerele, tom­beroanele şi curţile interioare din toate zonele aflate pe raza pieţei Egertorget, cel puţin la cinci străzi distanţă. Acum. Poţi să mai ceri oameni dacă este necesar.

- OK!
- Şi încearcă să găseşti toate casetele video de la camerele de su­praveghere din magazinele din zonă, cu toate înregistrările din jurul orei 19.
- O să-l pun pe Skarre să facă asta.
- Şi mai e ceva. Ştiu că tipii de la Dagbladet (Revista zilnică; al doilea cel mai mare tabloid din Norvegia şi ziarul aflat pe locul trei în privinţa tirajului - n.red) au un cuvânt de spus în organizarea concertelor de stradă, şi scriu diverse articole despre acestea. Vreau să verifici dacă nu cumva fotograful lor are vreo poză cu spectatorii.
- Desigur. Nu m-am gândit la asta.
- Trimite-i pozele lui Beate, ca să arunce o privire. Şi vreau ca toţi detectivii să se adune în sala de şedinţe, în zona roşie, mâine, la ora 10. O să le transmiţi?
- Da.
- Unde sunt Li şi Li?
- Îi chestionează pe martorii din gară. Două fete au stat chiar lângă făptaş când a tras.

- OK. Spune-i lui Ola să facă o listă cu familia şi prietenii victimei. O să începem cu aceştia, ca să vedem dacă există printre ei cineva care să fi avut motive pentru a comite crima.
- Parcă ziceai că e opera unui profesionist.
- Trebuie să trimitem mai multe mingi în teren, Halvorsen. Şi să începem să căutăm ce pare mai promiţător. Familia şi prietenii sunt uşor de găsit de obicei. Opt din zece crime sunt comise...
- ... de către o persoană care o cunoaşte pe victimă, oftă Halvorsen.
În acel moment, cineva îl strigă pe Harry Hole. Amândoi se întoar­seră la timp ca să-i vadă pe cei din presă năvălind spre ei prin zăpadă.
- Începe distracţia, rosti Harry. Trimite-i la Hagen. Eu mă duc la gară.
Valiza fusese înregistrată şi predată pentru verificare, iar el se în­drepta spre punctul pentru controlul de securitate. Era foarte vesel. Ultima sa misiune fusese îndeplinită. Era într-o dispoziţie atât de bună, încât se hotărî să treacă prin filtrul de securitate. Scoase din buzunarul interior al hainei plicul albastru cu biletul de avion. Femeia de la punctul de control clătină din cap.
- Telefon mobil? întrebă ea.
- Nu.

Puse plicul pe masă, între aparatul cu raze X şi detectorul de metale, în vreme ce se dezbrăca de paltonul său din păr de cămilă. Descoperi că încă purta eşarfa roşie. O scoase şi o băgă în buzunar, îşi puse apoi paltonul în tava pe care o primise şi trecu prin filtru, urmărit de două perechi de ochi vigilenţi. Punându-l la socoteală pe bărbatul care îi verifica paltonul şi pe cel de la capătul transportorului cu bandă, numără cinci persoane din serviciul de securitate a căror sarcină era să se asigure că nu avea asupra lui vreun obiect care să poată fi folosit ca armă la bordul avionului. După ce trecu de filtru, se îmbrăcă din nou cu paltonul şi se întoarse la masa pe care îşi lă­sase biletul. Nimeni nu îl opri şi trecu nestingherit mai departe. Se gândi ce simplu ar fi fost să strecoare în plic o lamă de cuţit. Ieşi în holul mare de plecări şi rămase surprins la vederea enormei ferestre panoramice pe care nu se mai putea distinge nimic. Aceasta era com­plet acoperită cu o perdea albă de zăpadă.

Martine stătea aplecată pe volan în timp ce ştergătoarele de par­briz aruncau în părţi omătul.
- Ministrul s-a arătat încrezător în acţiunile noastre. Foarte încre­zător, zise cu satisfacţie David Eckhoff.
- Ştiai deja asta, spuse Martine. Oamenii de acest gen nu vin pentru supă şi nici nu invită presa dacă au de gând să refuze. Ei vor să fie realeşi.
- Da, zise Eckhoff oftând. Trebuie să fie realeşi. Se uită pe geam. Arătos băiat. Rikard, nu-i aşa?
- Ai mai spus asta, tăticule.
- Ar mai avea nevoie de ceva consiliere ca să fie persoana potrivită pentru noi.

Martine opri maşina în faţa garajului de sub clădirea sediului, apăsă telecomanda şi porţile de oţel se deschiseră cu zgomot. Intră cu maşina în garaj, hodorogind, iar pneurile cu cuie scrâşniră la con­tactul cu pavajul de beton.
Sub unul dintre becurile de pe tavan, lângă Volvo-ul albastru al comandantului, stătea Rikard, îmbrăcat în salopetă şi purtând mănuşi. Dar privirea ei nu se îndreptă spre el, ci spre bărbatul înalt şi blond, care se afla lângă Rikard şi pe care îl recunoscu imediat.
Martine parcă lângă Volvo, dar rămase în maşină ca să caute ceva în geantă, în vreme ce tatăl ei coborî. Acesta lăsă portiera deschisă, iar ea îl auzi pe poliţist spunând:
- Domnul Eckhoff ? Vocea lui răsuna între pereţii garajului.
- Eu sunt. Pot să te ajut cu ceva, tinere?

Fiica recunoscu tonul pe care îl folosea tatăl ei. Tonul prietenos dar plin de autoritate al comandantului.
- Mă numesc Harry Hole. Sunt detectiv în cadrul poliţiei din Oslo. Este vorba despre unul dintre angajaţii dumneavoastră. Robert...
Martine putea simţi privirea poliţistului aţintită asupra ei în timp ce se dădea jos din maşină.
- ... Karlsen, continuă Hole îndreptându-şi privirea spre coman­dant de această dată.
- Un frate de-al nostru, zise David Eckhoff.
- Poftim?
- Obişnuim să îi considerăm pe colegii noştri nişte membri ai familiei.
- Înţeleg. În acest caz, mă tem că trebuie să vă aduc la cunoştinţă un deces în familie, herr Eckhoff.

Martine simţi o gheară în piept. Poliţistul aşteptă câteva clipe pentru ca şocul veştii să se atenueze, apoi continuă:
- Robert Karlsen a fost împuşcat mortal în Egertorget, în această seară, la ora 19.
- Dumnezeule mare! exclamă David Eckhoff. Cum?
Tot ce ştim deocamdată este că a fost împuşcat de către un bărbat necunoscut din mulţime, care a dispărut imediat după crimă. Comandantul clătină nedumerit din cap.
- Dar... spui că s-a întâmplat la ora 19? De ce... de ce nu am fost anunţat până acum?

- Pentru că trebuie să respectăm anumite proceduri în astfel de cazuri şi le informăm mai întâi pe rude. Îmi pare rău să vă anunţ că nu am reuşit să găsim pe nimeni din familia lui.
Din comportamentul natural şi răbdător al detectivului, Martine înţelese că acesta era obişnuit cu reacţiile oamenilor la aflarea unor astfel de veşti şi că nu-l deranjau toate aceste întrebări irelevante.
- Înţeleg, rosti Eckhoff umflându-şi mai întâi obrajii şi eliminând apoi aerul pe gură. Părinţii lui Robert nu mai locuiesc în Norvegia, dar bănuiesc că l-aţi contactat pe fratele lui, Jon, nu-i aşa?

- Nu este acasă şi nici nu răspunde la telefonul mobil. Mi s-a spus că ar putea fi aici, la sediu, lucrând până târziu. Oricum, singura persoană pe care am întâlnit-o aici este acest tânăr.
Făcu un semn din cap spre Rikard, care rămăsese pe loc, uitân­du-se la fiecare dintre cei de faţă cu nişte ochi rotunzi şi lucioşi, ca o gorilă deprimată. Braţele acoperite cu nişte mănuşi enorme de me­canic îi atârnau în părţi, fără vlagă, iar sudoarea îi strălucea pe buza superioară, pe care deja începuse să-i crească mustaţa.
- Aveţi idee unde l-aş putea găsi pe fratele lui? întrebă poliţistul. Martine şi tatăl ei se priviră şi clătinară din cap.
- Aveţi idee cine ar fi vrut să-l omoare pe Robert Karlsen? Din nou, clătinară din cap.

- Ei bine, v-am anunţat. Trebuie să plec acum, dar am vrea să vă mai deranjăm mâine, cu mai multe întrebări.
- Desigur, inspectore, zise comandantul îndreptându-şi umerii. Dar, înainte să pleci, ai putea să-mi dai mai multe detalii în legătură cu ce s-a întâmplat?
- Încercaţi pe teletext. Trebuie să plec.
Martine îl văzu pe tatăl său schimbându-se la faţă, apoi se întoar­se spre poliţist şi îi întâlni privirea.
- Îmi cer scuze, zise acesta. Timpul este un factor important în această fază a investigaţiei.
- Aţi... aţi putea încerca la locuinţa surorii mele. Thea Nilsen.
Toţi trei se întoarseră spre Rikard. Acesta înghiţi cu dificultate.
- Locuieşte în blocul Armatei din Gøteborggata.
Poliţistul dădu din cap. Vru să plece, dar îşi aminti ceva şi se întoarse spre Eckhoff.
- De ce nu locuiesc părinţii victimei în Norvegia?
- E o poveste lungă. Au renunţat.
- Renunţat?
- Şi-au abandonat credinţa. Oamenii educaţi în spiritul Armatei Salvării consideră deseori dificil un alt drum.

Martine îl privi cu atenţie pe tatăl ei. Dar nici măcar ea - propria fiică - nu şi-ar fi dat seama că minţea, pentru că trăsăturile ferme ale comandantului nu trădau absolut nimic.
Poliţistul se îndepărtă, iar ecoul paşilor lui se mai auzi preţ de câteva clipe. Martine simţi primul val de lacrimi. După ce se făcu linişte, Rikard îşi drese glasul şi spuse:
- Am pus anvelopele în portbagaj.
Anunţul se auzi în sfârşit la microfonul aeroportului Gardemoen, exact cum bănuise:
- Din cauza condiţiilor meteo, aeroportul a fost închis temporar.

Era de aşteptat, îşi spuse el, mai ales că, în urmă cu o oră, fusese făcut primul anunţ în legătură cu întârzierile din cauza ninsorii. Personalul aeroportului aşteptase până ce ninsoarea aşternuse pături groase de zăpadă deasupra avionului de afară. Involuntar, nu-i scăpase din ochi pe cei în uniformă. Cei de la aeroport purtau uniforme sau cel puţin aşa îşi imagina el. Şi atunci, când femeia în albastru din spatele ghişeului de la poarta de îmbarcare cu numărul 42 ridică microfonul, înţelese imediat ce avea de gând să zică, pentru că se citea pe faţa ei. Zborul cu destinaţia Zagreb fusese anulat. Femeia îşi ceru apoi scuze. Spuse că avionul urma să plece la ora 10.40 în dimineaţa următoare. Anunţul stârni rumoare în rândul pasagerilor. Femeia continuă să vorbească agitată la microfon. Compania de transport aerian avea să suporte preţul unui bilet de tren spre Oslo şi cazarea în camerele hotelului SAS, atât pentru pasagerii aflaţi în tranzit, cât şi pentru cei care aveau bilete dus-întors.

Era de aşteptat, îşi zise din nou, în timp ce trenul spinteca întune­ricul nopţii. Înainte de Oslo, trenul opri într-o singură staţie, în dreptul unor case, unde totul era acoperit de zăpadă. Un câine stătea ghe­muit sub una dintre băncile de pe peron, tremurând de frig, iar nin­soarea se cernea fără oprire la lumina becurilor din gară. Parcă era Tinto, câinele vagabond cel jucăuş din cartierul său din Vukovar, unde locuise în copilărie. Giorgi şi alţi doi băieţi mai mari îi puseseră la gât lui Tinto o zgardă de piele pe care scria: "Numele: Tinto; Proprietarul: Toţi cei din cartier". Nimeni nu voia să-i facă vreun rău lui Tinto. Nimeni. Uneori, acest lucru nu era de ajuns.

Jon se mutase într-un colţ al camerei, ca să nu fie văzut, în vreme ce Thea se îndrepta spre uşă. Era Emma, vecina acesteia.
- Îmi pare rău, Thea, dar acest bărbat îl caută pe Jon Karlsen, într-o problemă urgentă.
- Jon? Jon auzi apoi vocea unui bărbat:
- Da. Am fost informat că l-aş putea găsi la această adresă, la Thea Nilsen. Nu era nici un nume trecut jos la interfon, dar această doamnă a fost destul de amabilă să mă ajute.
- Jon, aici? Nu ştiu cum?...
- Sunt de la poliţie. Mă numesc Harry Hole. E vorba despre fratele lui Jon.
- Robert?
Jon se îndreptă spre uşă. Un bărbat la fel de înalt ca el, cu ochi albaştri şi luminoşi, îl privea din pragul uşii.

- A comis Robert vreo infracţiune? întrebă Jon încercând să o ig­nore pe vecina Theei, care se ridicase pe vârfuri pentru a putea privi peste umărul poliţistului.
- Nu ştim deocamdată, spuse bărbatul. Pot să intru?
- Vă rog, zise Thea.
Detectivul intră în apartament şi închise uşa după el, chiar în faţa vecinei dezamăgite.
- Mă tem că am veşti proaste. Poate că ar fi mai bine să luaţi loc.
Toţi trei se aşezară în jurul unei măsuţe de cafea. Vestea veni ca un pumn în stomac, iar capul lui Jon zvâcni ca reacţie la vorbele poliţistului.
- Mort? o auzi pe Thea şoptind. Robert?

Poliţistul îşi drese vocea şi vorbi în continuare. Cuvintele pe care le rostea i se păreau lui Jon nişte sunete sinistre, obscure, greu de înţeles. În vreme ce îl asculta pe detectiv explicându-le circumstanţele crimei, Jon era concentrat asupra unui singur lucru. Privea gura întredeschisă a Theei, buzele ei roşii, strălucitoare şi umede. Respiraţia ei era preci­pitată. Nu realiză că poliţistul tăcuse până ce nu auzi vocea Theei:
- Jon? Răspunde la întrebare.
- Scuzaţi! Ce... m-aţi întrebat?
- Ştiu că e un moment dificil, dar mă întrebam dacă există cineva care să fi dorit moartea fratelui dumitale.
- Moartea lui Robert?

Totul în jurul lui Jon părea să se mişte cu încetinitorul, până şi gestul său de a clătina din cap.
- Exact, zise poliţistul fără să noteze nimic pe carneţelul pe care tocmai îl scosese din buzunar. Exista ceva la slujba sau în viaţa personală a fratelui dumitale care să-i fi atras duşmănia cuiva?
Jon îşi auzi propriul hohot de râs, destul de strident şi complet nepotrivit în situaţia dată.
- Robert face parte din Armata Salvării, spuse el. Duşmanul nostru e sărăcia. Materială şi spirituală. Cred că se întâmplă foarte rar ca vreunul dintre noi să fie omorât.
- Am înţeles. Asta în privinţa slujbei. Dar viaţa lui personală?
- Ceea ce am spus e valabil atât pentru relaţiile sale de la slujbă, cât şi pentru viaţa personală.

Poliţistul aşteptă în tăcere.
- Robert era prietenos, zise Jon, iar vocea lui începu să se stingă. Era loial. Toată lumea îl plăcea pe Robert. El...
Vocea îi deveni răguşită, apoi nu se mai auzi deloc.
Poliţistul se uită în altă parte. Nu părea să se simtă în largul lui, dar aşteptă. Şi aşteptă. Jon respira cu dificultate. Înghiţi de mai multe ori, înainte să spună:
- Poate că îşi mai pierdea din când în când controlul. Era cam... impulsiv. Unii oameni considerau că avea o doză de cinism. Dar aşa era el. De fapt, în adâncul sufletului, Robert era un băiat blând.

Poliţistul se întoarse spre Thea, apoi aruncă o privire pe notiţele sale.
- Dumneata eşti Thea Nilsen, sora lui Rikard Nilsen, bănuiesc. Corespunde această descriere cu părerea dumitale despre Robert Karlsen?
Thea ridică din umeri.
- Nu l-am cunoscut prea bine pe Robert. El... Thea îşi încrucişase braţele şi evita privirea lui Jon. Nu a făcut rău nimănui, din câte ştiu eu.
- A zis vreodată ceva care să vă dea de bănuit că ar fi avut vreun conflict cu cineva?

Jon clătină din cap categoric, ca şi cum ar fi încercat să scape de un gând care-l frământa. Robert era mort. Mort.
- Ştiţi dacă datora vreo sumă de bani cuiva?
- Nu. Da. Mie. O sumă mică.
- Sigur nu era dator şi altor persoane?
- La ce vă referiţi?
- Robert obişnuia să consume droguri? Jon îi aruncă poliţistului o privire îngrozită, apoi spuse:
- Nu, nu consuma aşa ceva.
- Cum puteţi fi atât de sigur? Nu e întotdeauna...
- Noi lucrăm cu persoane dependente de droguri. Ştim foarte bine simptomele. Şi sunt sigur că Robert nu se droga. Bine? Poliţistul dădu din cap şi îşi notă ceva în carnet.
- Îmi pare rău, dar trebuie să întrebăm aceste lucruri. Fireşte, nu putem exclude posibilitatea ca bărbatul care l-a împuşcat să fi fost nebun şi Robert să fi devenit din întâmplare victima acestuia. Sau - din moment ce soldatul Armatei Salvării care stă lângă ceaunul de Crăciun este un simbol - ca această crimă să fi fost comandată împotriva organizaţiei voastre. Există ceva care să susţină această ultimă teorie?

Ca şi cum ar fi fost sincronizaţi, cei doi tineri clătinară din cap simultan.
- Vă mulţumesc pentru ajutor. Poliţistul îşi îndesă carnetul în buzunarul paltonului şi se ridică.
- N-am reuşit să găsim un număr de telefon sau adresa părinţilor dumitale...
- Mă ocup eu de asta, zise Jon privind în gol. Sunteţi sigur?
- Sigur de ce?
- Că este vorba de Robert?
- Da. Mă tem că este vorba despre el.
- Dar e singurul lucru de care sunteţi sigur, izbucni Thea. În rest, nu ştiţi absolut nimic.

Poliţistul se opri o clipă în faţa uşii, la auzul acestui comentariu.
- Cred că este o evaluare destul de corectă a acestei situaţii, zise el.
La ora două dimineaţa, ninsoarea se opri. Norii care atârnaseră până atunci deasupra oraşului ca o cortină neagră şi grea se adunaseră într-un singur loc, lăsând la vedere o enormă lună galbenă. Cerul fiind senin, temperatura începu din nou să scadă, făcând pereţii caselor să scârţâie şi să geamă.