Antologia Nebula 2011. Probabilităţi non-zero

Dimineaţa, Adele se pregăteşte pentru drumul la ser­viciu ca un războinic pentru bătălie. Mai întâi, se roagă, deopotrivă la Dumnezeul creştin al strămoşilor ei irlandezi şi la zeii orixa ai strămoşilor ei africani - aceştia din urmă îi sunt mai puţini familiari, dar începe să-i cunoască. Apoi face o baie cu ierburi, printre care cicoare uscată şi ieniba­har, dintr-un amestec pe care i-l dă femeia de la magazinul local de plante şi obiecte rituale. (Nu ştie bine spaniola, dar începe să se familiarizeze şi cu ea. Cuvântul de astăzi este suerte.) Apoi, mirosind vag a cafea şi a plăcintă cu dovleac, se găteşte în straturile armurii: Medalia Sfântul Christopher pe care i-a trimis-o mama, ca s-o apere în călătorii. Agrafa de păr pe care o purta când s-a despăr­ţit de Larry, decizie pe care o socoteşte cea mai bună din viaţa ei. În zilele deosebit de periculoase, poartă chiloţii în care a trăit primul orgasm autoindus post-Larry. Sunt puţin jerpeliţi, dar încă mai mult sau mai puţini siguri. (Îi spală acum de mână, cu Woollite şi îi usucă întinşi pe orizontală.)

Apoi începe călătoria spre serviciu. Nu merge cu bici­cleta, deşi are. O vecină şi-a rupt o mână, când roata din faţă a bicicletei i s-a desprins în timpul mersului. Ar fi putut să fie orice. Doar un accident. Dar totuşi.

Aşa că Adele porneşte la drum, legănându-şi braţele, bucurându-se de vremea de afară, dacă e soare, luptându-se cu umbrela-i mizerabilă, dacă plouă. (Nu mai deschide umbrela când se află înăuntru.) E cu ochii în patru la cei care ar putea să nu fie la fel de bine protejaţi. E nevo­ie de doi pentru un tango, dar ajunge unul singur ca să te bage-n rahat, cum se zice în cartierul ei. şi, uite-aşa, după ce trece de doar trei străzi, se înalţă un bubuit oribil, pământul se cutremură, alarmele maşinilor pornesc, se aud ţipete şi oamenii încep să fugă. Valuri de fum, încăr­cate de un miros înţepător şi un gust ca de sânge uscat. Când Adele ajunge la colţ, încordată şi gata s-o ia la goană, dă cu ochii de trenul navetă de pe ruta Franklin Avenue, o maşinărie minusculă, care circulă pe o linie suspendată pe anumite porţiuni ale traseului său scurt, lăbărţându-se peste Atlantic Avenue ca o balenă de aluminiu aruncată la mal. Trenul a sărit de pe linii, s-a prăbuşit zece metri până la sol şi i-a ucis, probabil, pe toţi cei aflaţi în interi­or, dedesubt ori în apropiere.

Adele se duce să dea o mână de ajutor, fireşte, dar, chiar în timp ce ea şi alţi buni samariteni târăsc dintre dărâmături cadavre şi răniţi urlând, nu poate să nu simtă o doză de dispreţ. Furia ei e un refugiu: e mai uşor de suportat decât oroarea în faţa membrelor zdrobite şi a vieţilor curmate. Se simte şi puţin ruşinată, dar ţine cu dinţii de furia ei, pentru că e un scut mai bun.

Ar fi trebuit să fie mai prudenţi. Probabilitatea ca un tren să deraieze era infinitezimală. Ceea ce însemna că era doar o chestiune de timp.

Vecinul ei - celălalt, bărbatul de vizavi - a ajutat-o să priceapă asta cu mult înainte ca obsedaţii de matema­tică să-şi termine calculele complexe.
- Uite, spusese el, aşezând un pachet de cărţi cu faţa în jos pe măsuţa de cafea a Adelei. (În ceşti era cafea, cu o porţie generoasă de Bailey's. Era un tip destul de cumse­cade, astfel că i-l oferea cu dragă inimă.)

A amestecat cărţile cu viteza ameţitoare a unui expert, a tăiat, iarăşi a amestecat, apoi a luat întreg pachetul şi l-a răsfirat, tot cu faţa în jos.
- Alege o carte.

Adele a ales. Jokerul.
- Sunt doar doi în pachet, a zis el, apoi a amestecat cărţile şi le-a răsfirat din nou. Mai alege una.
S-a supus şi a tras celălalt joker.
- Coincidenţă, a spus ea. (Asta se întâmplase cu luni în urmă, pe când era încă sceptică.)

El a clătinat din cap şi a pus cărţile deoparte. Din buzunar, a scos o pereche de zaruri. (Era destul de cum­secade ca să-l poftească înăuntru, dar tot era genul acela de bărbat.)
- Ia vezi, a zis el şi le-a azvârlit pe masă.

Unu-unu. A luat zarurile în palmă, le-a scuturat, le-a aruncat din nou. Tot unu-unu. A treia aruncare i-a adus şase-şase; la aceasta, Adele a arătat triumfătoare cu dege­tul. Însă a patra aruncare a fost din nou unu-unu.
- Nu sunt măsluite, dacă te-ntrebi, a precizat el. Nimeni n-a pilit colţurile, nici nu le-a făcut altceva. Le am de la băcănia de pe strada noastră, dintr-un morman de nimicuri pe care bătrânul le azvârlea, să facă mai mult loc pentru rafturile cu mâncare. Noi-nouţe, direct din pachet.
- S-ar putea să fie un set defect, a spus Adele.
- S-ar putea. Dar cărţile nu sunt defecte, nici dege­tele tale.

S-a aplecat spre ea, cu ochii concentraţi, în ciuda abu­rului plăcut adus de Bailey's.
- Unu-unu în trei aruncări din patru? şi a patra, şase-şase. Asta nu e de aşteptat să se întâmple nici măcar într-un joc măsluit. Acum, fii atentă.

Cu grijă, şi-a încrucişat degetele mâinii libere. Apoi a aruncat zarurile din nou, de data aceasta de şase ori. Unu-unu a mai căzut de două ori, dar au apărut şi alte numere. Patru, trei, doi şi cinci. şi o singură dată şase-şase.
- Asta-i o nebunie, omule, a spus Adele.
- Da, dar funcţionează.

Avea dreptate. şi astfel Adele se hotărâse să studieze temeinic zeii norocului şi să se ferească să spargă oglinzi. şi să caute trifoi cu patru foi în rondoul din faţa blocului. (Se găsesc de vânzare prin Chinatown, dar auzise că sunt contrafăcuţi.) A scotocit prin rondou de mai multe ori în ultimele câteva luni, o dată vreme de câteva ore. Nimic, deocamdată, dar rămâne optimistă.

Doar New York-ul e aşa, asta-i marea nebunie. Yonkers? În regulă. Jersey? Idem. Long Island? Ei, bine, rămâne tot Long Island. Totul dincolo de East New York e în regulă.

Canalele de ştiri fuseseră primele care descoperiseră acea fisură anume, dar religiile au fost primele care s-au aplecat cu sârguinţă asupra ei. Unele dintre ele aşteaptă de o mie de ani Sfârşitul Lumii; Adele chiar nu le poate învinui pentru că s-au ambalat. Le învinuieşte însă pentru interpretarea pe care i-au dat-o. Trebuie să existe în lume "locuri de pierzanie" mai mari. Delhi colcăie de oameni săraci, Moscova e plină de bandiţi, Bangkokul e un paradis al pedofililor. Adele a auzit că mai există câteva orăşele rasiste în nord-vestul Statelor Unite. Toată lumea poartă pică New York-ului.

Şi nu se poate spune că semnele sunt toate rele. Statul a trebuit să-şi suspende programul de loterie: prea mulţi câştigători într-o săptămână l-au dus la faliment. Echipa de baseball Knicks a ajuns în finală, iar Mets a câştigat seria. Mulţi oameni cu cancer au cunoscut o ameliora­re spontană, iar unii cu SIDA în stadiu avansat au înce­tat să prezinte orice încărcătură virală. (Există tururi noi acum. Autobuze etajate, pline de bolnavi şi infirmi. Adele încearcă să-şi spună că sunt doar mai mulţi turişti.)

Misionarii veniţi din afara oraşului sunt cei mai nesuferiţi. În absolut orice zi, îi aţin calea, vârându-i pliante sub nas şi voind să ştie dacă e mântuită. Se pricepe tot mai bine să-i ochească de la distanţă, insule gureşe întrerupând cursul râului de pe trotuar, cu feţele luminate de o strălucire interioară pe care niciun localnic care se res­pectă n-ar etala-o fără trei beri şi o simbrie grasă. Chiar acum, unul stă, practic, sub scările unei schele. Idiotul, doi paşi în spate şi îşi dublează şansele să fie lovit de autobuz. (şi pe urmă autobuzul va lua foc.)

În clipa în care ea îl observă, o observă şi el, şi un rânjet i se lăbărţează pe faţa pistruiată. Îi aminteşte de tritonii orbi care au puncte fotosensibile pe piele. Acesta este sensibil-nebărbierit. Virează la dreapta, să ocoleas­că schela, iar el face un pas mare, să-i iasă iarăşi în cale. Coteşte la stânga; el o ia într-acolo.

Se opreşte oftând.
- Ce-i?
- L-ai acceptat...
- Sunt catolică. Se ocupă de noi la naştere, ai uitat?

Zâmbetul lui este iertător.
- Asta nu înseamnă cu nu putem vorbi, nu-i aşa?
- Sunt ocupată.

Încearcă o manevră de scăpare, sperând să-l ia pe nepre­gătite. El se mişcă odată cu ea, sprinten ca un fundaş.
- Atunci doar am să-ţi dau asta, spune el, îndesându-i ceva în mână. Nu un pliant, ceva mai mare. O foaie volantă.
- Ziua pe care trebuie să ţi-o aminteşti este 8 august, adaugă el.

Ceea ce, în sfârşit, îi stârneşte Adelei interesul. 8 august. 8/8 - o zi norocoasă, după chinezi. O are marcată în calendar drept o zi favorabilă pentru lucruri precum închiriatul unei maşini sau mersul la Ikea.
- Stadionul Yankee, spune el. Vino alături de noi. O să ne rugăm pentru însănătoşirea oraşului.
- Sigur, în fine, face ea şi, în cele din urmă, reuşeşte să se strecoare pe după el. (Chiar o lasă să plece. ştie că a prins-o.)

Adele aşteaptă până iese din zona centrală ca să citească foaia volantă, fiindcă străzile din centru sunt înguste şi strâmte şi trebuie să fie cu ochii în patru. E o zi fierbinte; toată lumea foloseşte aparatele de aer condiţio­nat. Majoritatea oamenilor nu le fixează cum ar trebui.

"O RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL ORAŞULUI", vesteşte pliantul şi, împotriva voinţei sale, Adele este cuprinsă de curiozitate. Foaia volantă spune că peste 500.000 de newyorkezi s-au angajat să se adune în ziua respectivă şi să-şi unească rugăciunile. Un asemenea lucru are putere acum, gândeşte ea. Există un laborator în Princeton - recent revitalizat şi beneficiind de o nouă finanţare - care este capabil s-o dovedească. Dacă asta înseamnă că există Cineva care ascultă sau doar că acele unde telepatice umane influenţează evenimentele, după cum spun oamenii de ştiinţă, Adele nu ştie. Nu-i pasă.

Se gândeşte: Aş putea merge iarăşi cu trenul.
Ar putea să râdă de următoarea zi de vineri, 13.

Ar putea - şi aici şovăie, pentru că este ceva la care încearcă să nu se gândească, dar a trecut ceva vreme şi, oricum, n-a fost niciodată o fată catolică la locul ei. Dar ar putea - poate, doar poate - să încerce să-şi găsească iarăşi pe cineva.

În timp ce se gândeşte la asta, trece prin parc. Traversează vasta peluză, înţesată de copii negri care se zbenguie, de adulţi albi care trândăvesc la soare şi de câţi­va vârstnici tuciurii care hoinăresc cu tonete de îngheţată italiană. Deşi de obicei e în alertă la asemenea lucruri, foaia volantă i-a distras atenţia, aşa că nu bagă de seamă că vânzătorul de îngheţată din apropiere se opreşte, înju­rând în spaniolă fiindcă una dintre roţile tonetei i s-a împotmolit în iarba moale.

Asta îl aşază direct în calea unui copil care aleargă, urmărind cu privirea un disc zburător în coborâre. Cu aroganţa înnăscută a unui băiat de la oraş, acesta a presupus că toneta se va fi mişcat din calea lui până să ajungă acolo. În schimb, copilul loveşte toneta în plină viteză, ceea ce, în sfârşit, îi atrage Adelei atenţia, astfel că îşi dă seama, prea târziu, că se află în epicentrul unuia dintre acele devastatoare evenimente în lanţ care se întâm­plă doar în filmele de comedie şi în oraşul transformat. Într-un şir Rube Goldberg de improbabilităţi absolute, toneta se răstoarnă, împrăştiind pe iarbă recipiente de îngheţată viu colorată. Băiatul saltă peste ea, cu o precizie acrobatică, din pură întâmplare, şi aterizează cu ambe­le picioare pe un recipient cu îngheţată. Simpla forţă a acestei lovituri azvârle în aer conţinutul cu puterea unui proiectil. O explozie roşie de afine cu cocos năvăleşte spre faţa Adelei, atât de repede încât nu apucă să ţipe. Va avea un gust delicios. De asemenea, o va doborî, probabil, în mijlocul traficului de biciclete.

În ultima clipă, cercul zburător loveşte masa de îngheţată în aer, deviindu-i traiectoria. Arome de fructe îngheţate împroaşcă spinările goale ale unui şir de oameni aflaţi la plajă în apropiere, spre disperarea lor.

Genunchii Adelei se înmoaie când constată că a scăpat ca prin urechile acului. Se prăbuşeşte pe iarbă, cu inima bubuind, în timp ce oamenii care fac plajă ţipă, bărbatul cu toneta verifică dacă băiatul e teafăr, iar porumbeii se adună.

Adele priveşte, din întâmplare, în jos. Acolo, la o întindere de mână, creşte un trifoi cu patru foi.

În cele din urmă, îşi reia drumul spre casă. În colţul blocului ei, vede o pisică neagră în vârful unei pubele. Are capul zdrobit şi cineva a încercat s-o ardă. Speră că pisica a murit înainte de asta şi se grăbeşte să treacă.

Adele are o grădină pe scara de incendiu. Vinete şi ier­buri într-un ghiveci. Aici a plantat trifoiul. În alt ghiveci se află ardei iuţi şi flori. În cel mare, roşii şi o varză ciufulită pe care o s-o omoare dacă mai continuă să scoată frunze aşa de repede. (Deşi îi plac legumele.) Are noroc - mare noroc - că a ales să-şi facă o grădină anul acesta, pentru că, de când s-au schimbat lucrurile, e mai greu pentru angrosişti să aducă mâncare în oraş şi preţurile au săl­tat. Piaţa producătorilor pe care o frecventează sâmbăta a devenit şi piaţă de troc, aşa că Adele culege două vinete suple, întunecate şi o mână de ardei mici şi furioşi. Vrea fructe proaspete. Fructe de pădure, poate.

În drum spre ieşire, bate la uşa vecinului. Când des-chide, acesta pare surprins, dar încântat s-o vadă. Îi trece prin minte că poate spera şi el la puţin noroc. Se gândeşte puţin şi îi întinde o vânătă. El o priveşte consternat. (Nu e genul de bărbat care să mănânce vinete.)
- Trec mai târziu să-ţi arăt cum se găteşte, spune ea.

El zâmbeşte larg.

La piaţă, schimbă ardeii mici şi furioşi pentru nişte zmeură mică şi neobrăzată, iar vânăta rămasă, pentru două tulpini de rubarbă târzie. Adele vrea şi informaţii, aşa că zăboveşte o vreme, trăncănind cu cine se nimereşte să stea lângă ea. Toată lumea vorbeşte mai mult ca de obi­cei. E plăcut.

Şi toată lumea, toată lumea cu care stă de vorbă are de gând să ia parte la rugăciune.
- Fac dializă, zice o bătrână care şade sub un pom înflorit. De fiecare dată când mă cuplează la chestia aia, mi-e frică. ştii, dializa te poate ucide.

A putut întotdeauna, nu spune Adele.
- Lucrez pe Wall Street, zice altă femeie, care vorbeşte vioi şi strânge un sac cu peşte proaspăt de parcă ar fi aur.

Ar putea să şi fie: peştele e scump în ziua de azi. Un mic pandantiv egiptean de forma unui scarabeu atârnă de lănţişorul pe care-l poartă femeia.
- Analiză cantitativă, adaugă ea. Toate modelele sunt batjocorite acum. Am fost singurii pe care nu i-au concediat când s-a prăbuşit piaţa imobiliară, iar acum asta.

Aşadar, se va duce şi ea să se roage.
- Deşi sunt oarecum atee. Ce importanţă are, dacă funcţionează, nu?

Adele găseşte şi alţii, cu toţii obosiţi să-şi săvârşească ritualurile zilnice, cu toţii îngrijoraţi de probabilitatea de a fi condamnaţi la moarte, ca valori statistice aberante.

Se întoarce în blocul ei, culege nişte busuioc dulce şi îl duce, împreună cu vânăta, la uşa de alături. Vecinul ei pare uşor agitat. Apartamentul lui e mai curat decât l-a văzut ea vreodată, cu mirosul de detergent Pine Sol stă­ruind puternic în baie. Se străduieşte să nu râdă şi îi arată cum se curăţă şi se feliază vânăta, o sărează, ca să scoată toxinele ("e înrudită cu mătrăguna, ştii") şi o sotează cu busuioc, în ulei de măsline. El încearcă să se arate impre­sionat, dar ea îşi dă seama că nu e genul de bărbat căruia îi place să-şi mănânce legumele.

După aceea, se aşază amândoi şi ea îi spune despre rugăciune. El ridică din umeri.
- Te duci? insistă ea.
- Nu.
- De ce nu? Ar putea să repare lucrurile.
- Poate. Poate că îmi plac lucrurile aşa cum sunt acum.

Asta o uluieşte.
- Omule, trenul a sărit de pe linii săptămâna trecută.

Douăzeci de morţi. De atunci, Adele se trezeşte noaptea scăldată în sudori reci, cu ţipete răsunându-i în urechi.
- S-ar fi putut întâmpla oricând, zice el, iar ea clipeşte surprinsă, pentru că e adevărat.

Investigaţia oficială spune că cineva - poate un muncitor la linie - a lăsat o cheie fixă pe şină, lângă o sursă de alimentare electrică. şansa ca respectiva cheie să lovească sursa de alimentare, provocând un scurt circuit şi o explozie a fost una la un milion. Dar niciodată zero.
- Dar... dar...

Adele vrea să sublinieze celelalte lucruri oribile care s-au întâmplat. Scurgeri de gaze. Inundaţii. O clădire s-a prăbuşit în Harlem. Un atac fatal al raţelor. Mai multe apartamente din clădirea lor sunt goale fiindcă o mulţime de oameni nu se pot adapta. Vecinul ei - celălalt, cel cu mâna ruptă - se mută la sfârşitul lunii. În Seattle. Piste de biciclete mai bune.
- Chestii nasoale se tot întâmplă, spune el. S-au întâmplat odinioară, se întâmplă acum. Mai mult sau mai puţin nasoale... Dar tot nasoale, nu? zice şi ridică din umeri.

Ea cugetă la asta. Cugetă îndelung.

Joacă împreună cărţi, beau nişte vin şi Adele îl tachi­nează în legătură cu puiul prea fript. Îi place faptul că el îşi dă silinţa atât de tare. Îi place şi mai mult că ea nu se gândeşte cât de singură a fost.

Aşa că se retrag în dormitor, unde se simt stânjeniţi, ea e sfioasă pentru că a trecut ceva vreme şi, fără exerciţiu, chiar îţi pierzi unele aptitudini, iar el e stângaci pentru că, probabil, şi-a format obiceiuri proaste din cauza por­nografiei, dar în cele din urmă se descurcă. Folosesc un prezervativ. Ea îşi încrucişează degetele în timp ce el şi-l pune. De grilajul patului atârnă un breloc labă de iepure, pe care el îl atinge înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia spre ea. Jură că e curat, iar ea ia pastile, dar... nu se ştie. Chestii nasoale se tot întâmplă.
Ea închide ochii şi se lasă pradă uitării o vreme.

Povestea cu rugăciunea e pe toate canalele de ştiri. Săptămâna următoare e apogeul. Capetele vorbitoare de la emisiunile matinale speculează că rugăciunea ar tre­bui să aibă un oarecare efect dacă suficienţi oameni se duc şi exercită "energie pozitivă". Au grijă să nu folosească limbajul unei religii anume; e vorba, totuşi, despre New York. În tot oraşul se pun la cale evenimente alternative pentru cei care nu vor să răspundă chemării evanghelice. Sukkahurile mobile sunt în mişcare, deşi nu e momentul lor din an, răspândind vestea despre ceva ce se întâm­plă într-una dintre sinagogi. În zona Flatbush, Adele nu poate merge pe stradă fără să fie acostată de Martorii lui Iehova. Există undeva o "vizualizare constructivă" pentru umaniştii-etici. Nu toţi cred că Dumnezeu sau zeii îi vor salva. Însă aşa funcţionează lumea acum şi toată lumea pricepe. Dacă degetele încrucişate pot să modifice tempo­rar felul în care cad zarurile, atunci de ce nu şi ceva mai important? În sine, nu e nimic deosebit la încrucişatul degetelor. E doar un gest "norocos" pentru că oamenii cred în el. Fă-i să creadă altceva şi ar trebui să funcţioneze şi asta.
Doar că...

Adele trece pe lângă Grădina Botanică, unde se desfăşoară pregătirile pentru marele ritual şintoist. Se opreşte să privească muncitorii montând o graţioasă poartă roşie.

Încă se teme de metrou. Are destulă experienţă ca să nu-şi pună mari speranţe în vecinul ei, dar totuşi... e destul de drăguţ. Continuă să-şi organizeze dimineţile în jurul abluţiunii sale şi drumurile la serviciu în jurul punc­telor periculoase - dar cum diferă asta, de fapt, de ceea ce făcea înainte? Mai demult, era vorba despre machiaj şi aranjatul părului şi teama de bandiţi. Acum, se plimbă mai mult decât obişnuia; a slăbit cinci kilograme. Acum ştie numele vecinilor săi.

Privind împrejur, observă şi alţi oameni prin preajmă, urmărind, la rândul lor, cum se ridică poarta. Se uită în treacăt la Adele, unii clătinând din cap, alţii ignorând-o şi întorcând privirea. Nu-i nevoie să întrebe dacă ei vor lua parte la una dintre slujbe: îşi dă seama că nu. Unii reac­ţionează la teamă căutând siguranţă, schimbare, control. Ceilalţi acceptă schimbarea şi îşi văd pur şi simplu mai departe de viaţa lor.
- Domnişoară?

Adele aruncă o privire în spate, tresărind, şi descoperă acolo un tânăr care îi întinde un fluturaş cunoscut. Nu e atât de insistent ca tipul din centru. După ce ia fluturaşul, el îşi vede de drum. RUGĂCIUNEA PENTRU SUFLETUL ORAŞULUI este mâine. Autobuze-navetă ("binecuvântate special") vor lua oamenii din diverse puncte ale oraşului.
AVEM NEVOIE SĂ CREZI, scrie în partea de jos a foii volante.

Adele zâmbeşte. Împătureşte foaia cu grijă, degetele ei amintindu-şi deprinderile din copilărie şi numaidecât e perfectă. Au tipărit fluturaşul pe hârtie bună, tare.

Îşi scoate Medalia Sfântul Christopher, o sărută şi o vâră în cutele din spate, să-i dea câtă greutate trebuie.

Apoi lansează avionul de hârtie, care zboară şi zboa­ră, şi zboară, micşorându-se în timp ce călătoreşte la o distanţă imposibilă, până când, în cele din urmă, dispare pe cerul albastru, senin.
N. K. Jemisin este autoare din New York. A scris romane încă din copilărie (cu diverse grade de succes), dar a început să scrie povestiri în 2002, după ce a participat la atelierul de scriere creativă Viable Paradise. După aceea s-a alăturat grupului Boston-Area SF Writers (actualmente BRAWLers), până în 2007, când s-a mutat la New York. În prezent este membră a grupului de scriitori Altered Fluid. Prozele ei scurte au fost publicate pe o mulţime de pieţe, tipărite, online şi audio, printre care Clarkesworld, Strange Horizons, Postscripts şi Jim Baen's Universe. A fost prima beneficiară a bursei Gulliver Travel Research oferită de Speculative Literature Foundation, pe care a primit-o pentru povestirea L'alchimista. Povestirea aceea şi Cloud Dragon Skies au primit Menţiuni Onorabile în două ediţii ale antologiei The Year's Best Fantasy and Horror, iar povestirea Playing Nice With God's Bowling Ball a primit Menţiune Onorabilă în The Year's Best Science Fiction. Cloud Dragon Skies a figurat de asemenea pe lista scurtă de recomandări a Societăţii Carl Brandon pentru Premiul Parallax. Povestirea de faţă, Probabilităţi non-zero, a figurat de asemenea printre nominalizările la Premiul Hugo 2010. Primul ei roman, The Hundred Thousand Kingdoms, a fost publicat de Editura Orbit Books. Este primul volum al unei trilogii şi a fost recenzat laudativ de Publishers Weekly şi Library Journal. O bibliografie integrală a lucrărilor ei poate fi găsită la nkjemisin.com.