O fereastră întunecată

Florin Irimia
O fereastră întunecată
Editura Polirom, 2012



*****
Despre autor


 

Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), asistent doctor la Facultatea de Litere a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator Cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură, unde actualmente deţine o rubrică permanentă. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Suspans, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi.

*****
Intro
 

O fereastră întunecată poate fi considerat un avertisment, un strigăt de disperare, o viziune sumbră asupra trecutului, prezentului şi viitorului.
 
Mircea Bătrânu, un scriitor ratat, ce trăieşte într-un Bucureşti apocaliptic, distrus de un Mare Cutremur şi populat de fiinţe monstruoase, este protagonistul acestui roman straniu, sumbru, al cărui fantastic are în special rolul de a potenţa evenimentele istorice descrise. Întîlnirea lui Mircea cu Edi Florian, un detectiv particular evreu din interbelic, care, printr-un neobişnuit concurs de împrejurări, este numit Preşedinte al Consiliului de Miniştri, prilejuieşte intrarea în istoria cărţii, dar şi în istoria mare. Un roman început de un bărbat, victimă a pogromului din ianuarie 1941 din Bucureşti, continuat, după moartea lui, de Olguţa, soţia sa, martoră a pogromului de la Iaşi din vara aceluiaşi an, şi terminat de un narator fără nume care peste ani va trebui să dea socoteală pentru scrierea lui în faţa unui alt Tribunal al Poporului.
 
"După Defekt, un prim roman scris cu o mînă agilă, Florin Irimia construieşte, prin această carte cu inserturi documentare, o utopie neagră, croită din materialul pe care îl oferă România de ieri, de azi, de mîine. O ţară în care nu doar cîinii sînt, premonitoriu, ucişi cu o cruzime nejustificată, ci, încă mai uşor, şi oamenii, atunci cînd ideologiile, de orice orientare politică, se mută în totalitarism. O ţară în care morţii învie cerînd răzbunare, în care iubirea nu mai este posibilă, în care trecutul condamnă la vinovăţie, prezentul obligă la fugă, iar viitorul aproape că nu mai este posibil. Violenţă, frică, absurd, crimă, genocid (în roman sînt resuscitate secvenţe din pogromurile de la Bucureşti şi Iaşi, din 1941), dar şi încăpăţînarea de a rămîne om, de a iubi, de a spera - iată ingredientele care imprimă lecturii un ritm sincopat. Dacă atmosfera şi viziunea sumbră coboară din distopiile clasice, compoziţia romanului nu conservă şi redundanţa narativă a acestora: scrisă alert, imprevizibil, cu încrucişări permanente ale vocilor, O fereastră întunecată este cartea care demonstrează maturitatea unui prozator care, încă de la primele sale manifestări în viaţa literară, pare extrem de ambiţios şi de sigur pe sine." (Bogdan Creţu)

*****
 

Capitolul II
O fată simplistă

Mă trezesc în ciripiturile păsărilor, atinsă de-o boare de aer răcoros, primăvăratec. Din pat, cerul se vede senin şi pentru o clipă am impresia că totul e la fel ca-nainte. Ar putea fi sâmbătă sau duminică, ziua mea liberă când ies în parc să hrănesc lebedele. E un joc pervers ăsta, creierul care în fiecare zi se-ncăpăţânează să nu recunoască că realitatea s-a schimbat. Dar apoi mă uit pe fereastra şi tot ce văd sunt rămăşiţele nopţii care tocmai a trecut. E o privelişte cu care nu mă pot obişnui... cadavre peste tot, stârvuri care nu se descompun, ca şi cum ar fi făcute din plastic. Se zvoneşte că Răuvoitorii s-au împărţit în două tabere, Tabără Lighioanelor şi a cea a Neoamenilor, şi că se atacă reciproc. Într-adevăr, pe străzi sunt din ce în ce mai multe leşuri, din ambele tabere, dacă, într-adevăr se pot numi aşa. Şi dacă se pot, înseamnă că nu mai suntem Noi şi Ei, ci Noi, Ei şi Ceilalţi. Divide et impera. Poate aşa vom avea o şansă. Una cât de mică.
 
Sunt şi alte lucruri cu care nu mă pot obişnui. Că am rămas singură şi, mai-nainte de asta, că am rămas însărcinată. Ce baftă pe capul meu! Dacă-aş fi vrut, n-aş fi reuşit. "Doreşte-ţi şi n-o să se-mplinească", asta pare deviza pe-aici. Sau părea, într-o vreme când oamenii se mai gândeau la devize. Acum până şi ele au devenit inutile.
 
Mi-e dor de el, mi-e teamă că n-am să-l mai văd niciodată. Cum am să cresc singură un copil în lumea asta? Tocmai asta a fost şi ideea. Să nu-l cresc în lumea asta. Şi nu de una singură. Cică nu peste tot e ca la noi. Cică au rămas destule zone necontaminate. Oraşe unde oamenii trăiesc la fel cum trăiam şi noi, aici, odinioară. De asta a plecat Mircea. Că să ajungă Dincolo. Ca să-ncerce să-şi facă un rost Dincolo iar apoi să mă cheme şi pe mine. Am încredere în el. M-a salvat odată, mă va salva şi acum.
 
Ceea ce nu-nseamnă că uneori nu-mi trece prin minte că de fapt m-a părăsit. Nu pentru o altă femeie ci pentru el însuşi. Pentru ca viaţa lui să o poată lua de la capăt. Sunt destule voci care tocmai asta susţin. Voci răuvoitoare, masculine dar şi feminine. N-om mai fi noi mulţi dar suntem răi. Ne-a-nrăit viaţa. Viaţa asta de două parale care te îmbie, te ispiteşte pentru ca apoi să-ţi dea c-un ciocan în cap. Ca un iubit care îţi propune să faceţi dragoste când el nu se gândeşte decât cum să ţi-o tragă în cur.
 
Vocile feminine spun asta din invidie. Vocile masculine din interes. Vocile feminine îmi poartă pică c-am rămas însărcinată. Ele nu au avut sau nu mai au copii. Fie le-au murit, fie s-au sinucis, fie au fost de la-nceput sterpe. Oricât de grea ar fi viaţa, se pare că o femeie fără copii îşi păstrează capacitatea de a o pizmui pe una care are. Sau, în cazul meu, pe una care urmează să aibă. "Pizde pizmuitoare", le spun eu. Dar nu rezolv mare lucru.
 
Vocile masculine se oferă să mă protejeze. Mă tot anunţă cât de greu are să-mi fie, o femeie singură, însărcinată, viitoare mamă a unui copil mic, neputincios. Ce vor să-mi transmită este că ar fi bine să-i las să se culce cu mine. Pe toţi, dacă s-ar putea, după care s-aleg unul. Câştigătorul. Ăla care mi-a plăcut cel mai mult. N-a trecut nicio lună şi deja am devenit Penelopa. Alternativa e să fiu violată. Şi să nu mă aleg cu nicio protecţie. În realitate, nu e decât gura de ei. Nu că n-ar fi în stare să mă violeze - ce bărbat oare, dacă i se oferă ocazia, s-ar putea abţine? - ci n-ar fi în stare să mă protejeze. Dacă s-ar trezi faţă în faţă cu un Răuvoitor, ar fugi ca potârnichile! Poate dacă l-aş avea pe Luţ lângă mine m-aş simţi mai puţin vulnerabilă, sau măcar mai puţin singură. Dar Luţ, ca şi Şnur, a dispărut. Mircea nu ştie asta. Când a plecat el, era încă aici. A fost vina mea. A sărit din maşină. Ca să mă apere. N-ar fi trebuit să merg în decapotabila aia dar eram curioasă. O fată de condiţia mea n-ar fi avut niciodată ocazia să conducă o decapotabilă, asta dacă nu s-ar fi măritat cu vreun tip doldora de bani, vreun patron de magazin care să-şi lase nevasta cu celulită şi sâni fleşcăiţi pentru o prospătură. Nu i-am suportat niciodată pe ăştia. Şi cât de mulţi mai erau, peste tot numai de ei mă loveam. Cu unul m-am şi culcat. O mare greşeală pentru care-am plătit cu vârf şi îndesat. Eram o fată naivă pe vremea aceea. Îndeajuns de naivă ca să râd de penisul lui. Nu era invizibil dar era foarte mic. Însă a fost un râs nevinovat, sau, dacă vreţi, uşurat, că n-avea ditamai burghiul cu care să mă sfredelească de să-mi sune apa în cap. Ce mi-a făcut pentru râsul ăsta, care durase cât? O fracţiune de secundă, probabil. M-a pălmuit bine şi apoi mi-a înfipt-o în cur. Cuvintele lui. Pentru cur era suficientă. Suficientă ca să provoace durere. "Acum e destul de mare pentru tine, curva naibii?", mă tot întreba, în timp ce se împingea în anusul meu. Ca şi cum asta era pedeapsa pentru că îndrăznisem să râd. Oricum acolo voia să ajungă. Doar că eu îi oferisem un pretext numai bun. El nu mi-ar fi dat o decapotabilă, chiar şi dacă n-aş fi râs. Dar poate altul...Nu. Nimeni nu mi-ar fi dat. La momentul acela epoca bărbaţilor generoşi apusese de mult. Aşa că n-am avut maşină decapotabilă, dar în ziua aceea m-am urcat într-una, nu ştiu ce marcă era, dar mergea bine şi l-am luat şi pe Luţ cu mine. Eram destul de deprimată îmi amintesc, rămăsesem de una singură de puţin timp şi încercam să-mi găsesc o ocupaţie ca să nu mă mai gândesc tot timpul la Mircea. Greşeala mea a fost că m-am lăcomit, ar fi trebuit să conduc cât să-mi fac damblaua, dar aveam benzină berechet şi-am tot mers, era ca un drog, cu cât conduceam mai mult cu atât parcă nu mai puteam să mă opresc şi uite aşa mi-am dat seama la un moment dat că se făcuse târziu şi nu mai aveam ce căuta pe străzi la ora aceea. M-au atacat chiar în centru, pe Magheru. Am scăpat doar cu câteva zgârieturi dar pe Luţ l-am pierdut. Mi-amintesc mieunatul sfâşietor dar şi ghearele lui ascuţite, profilându-se ameninţător în timp ce sărea la bătaie. Am ştiut tot timpul că puteam conta pe el. Din ziua aceea, când a venit de bunăvoie la mine, ca şi cum ar fi ştiut care era destinul lui de motan.
 
Aşadar, singură şi însărcinată, ambele ipostaze nedorite. În vremuri de restrişte, sexul devine o formă de rezistenţă. De speranţă. Făceam dragoste şi pentru câteva minute trăiam cu impresia că nu e totul pierdut. Apoi, într-o zi, ciclul eliminării ovulului nefecundat s-a perturbat şi ceea ce părea imposibil, s-a întâmplat. Chiar dacă aş fi vrut să fac un avort, n-ar fi avut cine să mi-l facă. Când sarcina a devenit o certitudine, Mircea a zis că el nu mai pleacă. Numai că planurile fuseseră făcute deja, lucrurile erau aranjate. Sigur, ar fi putut ceda locul altcuiva dar dacă el nu mai pleca, şansele ca, într-o zi, să trăim mai bine, deveneau practic nule. "Am să vin după tine", mi-a promis în ziua plecării, "chiar de-ar fi să-mi tai o mână pentru asta". Îl credeam în stare, dar speram să nu fie nevoie de un asemenea sacrificiu. I-am spus şi lui asta. A zâmbit şi s-a uitat la mine cu privirea aceea a lui în care curajul se lua la întrecere cu onoarea. "Şi eu sper acelaşi lucru", mi-a răspuns. Apoi ne-am îmbrăţişat, tandru şi trist, ca doi îndrăgostiţi care ştiu prea bine că o singură îmbrăţişare e prea puţin pentru toată singurătatea care va urma.  Au trecut şase luni de atunci. Burta mi s-a mărit şi parcă stă să-mi crape. Dacă va fi fată, am s-o numesc Speranţa. Un nume care poate ei, când va fi mare, n-are să-i placă dar am să-i spun că alternativa era Disperare. Dacă va fi băiat am să-l numesc Mircea. "În amintirea tatălui său pe care nu l-ai cunoscut niciodată". Nu. Nu trebuie să gândesc aşa. Nu în amintirea ci în cinstea lui. Un omagiu. Sau ca să-i pot pronunţa numele cât mai des iar simpla pronunţare să-mi mai ostoiască din dor. Îl visez aproape în fiecare noapte. De cele mai multe ori însă, nu-l visez bine. Am coşmaruri în care îmi apare transformat într-unul din Neoameni. Eu aşa le spun. Neoameni. Neatinşii vs. Neoamenii. Îl visez cum se repede spre mine să mă sfârtece. Are faţa schimbată, schimonosită de la contaminarea cu virusul lor, dar ştiu că e el. Urlu din toţi rărunchii şi atunci mă trezesc. Inima îmi bate cu putere şi sunt lac de sudoare. Afară se aud alte urlete, ale tuturor fiarelor ce se bat de la Noapte. Demonii realităţii şi demonii viselor. Sunt peste tot acum. Nu mai există niciun refugiu, nicio scăpare. Şi nicio zi în care să nu-mi fie teamă. Teamă pentru mine şi teamă pentru copil. Se va naşte oare normal? N-are să iasă cu malformaţii? Două capete? Fără mâini sau picioare.... Sau, dacă nu fizice, atunci emoţionale? Încerc să nu mănânc prea multe porcării, m-am lăsat şi de fumat, bine că nu m-am drogat niciodată, deşi  pe vremuri primeam zilnic măcar o invitaţie să mă alătur unui dezmăţ, sau, cum li se spunea pe-atunci, sindrofii albe, şi-mi fac zilnic exerciţiile de respiraţie. Visele însă nu mi le pot controla deşi am încercat să-mi impun să visez frumos. Numai că frumosul s-a retras până şi din vise.
 
Alteori îl visez cum vine la mine, se bagă în pat şi-ncepe să mă mângâie. "Ce dor mi-a fost de tine", îl aud şoptindu-mi, dar parcă nu-i vocea lui şi când mă uit la el, chiar nu e el dar nici altcineva nu e. Ca şi cum în tot acest timp de când nu l-am văzut, ceva s-a-ntâmplat în viaţa lui, ceva de care eu habar n-am şi acest ceva l-a transformat pe jumătate într-un străin. Un străin care-mi este însă familiar, un străin pe care parcă l-aş cunoaşte de undeva. Îmi ia picioarele şi mi le sărută, de la degete în sus, pulpele, coapsele, fundul, mă las întoarsă pe toate părţile, explorată de mâinile lui fierbinţi, de degetele lui care îmi frământă carnea, de unghiile lui care-mi zgârie într-un mod plăcut pielea, de buzele lui lacome care-mi înghit sfârcurile şi sânii întregi, sunt la cheremul lui, poate să facă cu mine ce vrea, a trecut atâta timp de când n-am mai simţit ce simt acum iar când mă pătrunde, senzaţia e atât de reală, de parcă am face dragoste virtual, conectaţi la nişte maşinării, ca în filmele SF din anii \'90. Când îl visez aşa, mă trezesc din cauza orgasmului care începe în vis şi se termină în întunericul camerei în care m-am baricadat. Rămân în pat, sleită de puteri, o femeie însărcinată, pe cale să nască, dar încă bântuită de dorinţe erotice. Dar nu mă simt vinovată. Îmi desfac picioarele ca să primesc în mine această fantomă, acest spirit care alteori ia chipul unuia dintre Neoameni, şi când mă trezesc şi cum un pârăiaş ar curge din mine. Noaptea, fac dragoste în gând, ziua, toţi bărbaţii pe lângă care trec mă violează în minte.

*

M-am botezat Semplista, fata simplă care face sempling. "E o fată simplistă", i-a spus dirigintele mamei, odată, demult, când a chemat-o la şcoală. Iar mama, neobişnuită să conteste părerile unui dascăl (ca şi părerile unui preot, doctor sau soţ) şi nici să pună întrebări lămuritoare, l-a crezut şi a acţionat în consecinţă.
 
M-am născut la ţară, într-o familie modestă. Ai mei avuseseră ceva pământ dar le fusese confiscat la naţionalizare, în 1948. Pe asta o ştiu de la mama al cărei tată, bunicul pe care nu l-am cunoscut, se chinuise să păstreze intact actul de proprietate pentru că, ar fi zis el, "într-o zi lucrurile se vor întoarce la ce-au fost". Nimeni nu-l credea şi săracul, a murit înainte ca istoria să-i dea dreptate. Dar actul de proprietate a supravieţuit şi, pe baza lui, ai mei au reuşit să-şi primească bucata de pământ înapoi. Cam tot atunci am venit şi eu pe lume, un fel de bonus pentru că avuseseră răbdare. Nu pot să spun c-am avut o copilărie nefericită. N-am crescut cu lipsuri majore şi am avut tot timpul o curte în care să mă joc. Dar în 2000, tata m-a luat cu el la oraş (vânduse nişte pământ, şi cu banii îşi deschisese o bodegă iar o dată pe lună se ducea la Metro să se aprovizioneze), şi ce-am văzut acolo - blocurile, bulevardele, aglomeraţia - mi-a plăcut atât de mult, încât din ziua aceea tot ce-am visat a fost să plec din sat şi să nu mă mai întorc niciodată. Tot cam pe-atunci, profesorul de română, care ne era şi dirigintele nostru, s-a dat la mine. Eram destul de împlinită pentru vârsta mea, corpul o luase înainte minţii, vedeam că băieţii îmi aruncau priviri insistente şi mai toate la nivelul pieptului, dar nu-mi trecuse prin cap că aş putea trezi şi interesul vreunui bărbat. Interesul lui se referea la chiloţeii mei. Era vară, aveam o uniformă care-mi rămăsese mică, ceea ce-nsemna că sarafanul era destul de scurtuţ şi mulat, iar în picioare purtam o pereche de sandale verzi, cam scorojite. M-a oprit după ore în clasă. La momentul acela, şcoala, nu cu mult mai mare decât casa noastră, era  pustie. Mi-a spus că are şi el o fetiţă de vârsta mea, că o cheamă Miruna şi că Miruna i-a zis că vrea o pereche de chiloţei exact ca ai mei doar că acum la magazinul din sat s-a închis şi dacă se duce acasă fără chiloţei, Miruna o să se supere pe el şi o să-i zică că-i un tătic rău. Drept pentru care voia să mă roage să-i dau Mirunei chiloţeii mei, nu de tot, ci numai până a doua zi, când o să-i cumpere el o pereche noi. Părea aşa de necăjit, de îndurerat, că sărmana Miruna n-o să aibă în seara aceea chiloţei ca ai mei încât am fost cât pe ce să îi dau. Iar dacă m-aş fi jucat măcar o singură dată cu această Miruna, sau dacă, cel puţin aş fi văzut-o vreodată la faţă, probabil că i-aş fi dat fără să mă gândesc foarte mult. Aşa însă, m-am codit. L-am întrebat dacă n-are o poză cu ea s-o văd şi eu. Mi-a zis că n-are. L-am întrebat de ce nu se ocupa mama ei de cumpărat chiloţei cum se întâmplau lucrurile la mine acasă. A dat-o cotită. Că mama ei era plecată din oraş şi n-avea pe cine altcineva să roage. Şi-atunci, de ce nu se duce în oraş să-i cumpere, unde magazinele sunt deschise până târziu? Văzând că planul A nu funcţionează, domnul Nuselasă a trecut la planul B. Da, ce idee bună, o să se ducă în oraş să-i cumpere dar înainte de asta ar vrea ca măcar să-l las să se uite mai îndeaproape la ei ca să vadă cum arată, ce model au şi ce culoare ca nu cumva să-i cumpere altceva. Trebuie să recunosc că, din nou, am fost la un pas să mă las păcălită, dar m-am uitat în ochii lui şi am surprins ceva acolo, o nerăbdare, o bucurie, ceva dubios, ceea ce azi aş numi o licărire de pedofil pofticios deşi am văzut-o şi la alţi bărbaţi, din cei ce nu păreau a avea asemenea inclinaţii şi, neştiind ce altceva să fac, am fugit. Asta era într-o vineri. Lunea următoare, dirigintele a făcut şedinţă cu părinţii şi i-a spus mamei că sunt o fată simplistă, fără curiozităţi sau motivaţii intelectuale şi că n-are rost să se strofoce prea tare cu mine. Ştia să fie convingător iar mama s-a lăsat convinsă. Aşa că, în loc să mă dea la liceu în Bucureşti, m-a dat în Chitila. Cică pentru ca să fiu mai aproape de casă. În loc să creadă în mine, a crezut ce-i spusese profesorul Pedo. Cât despre tata, de când îşi obţinuse pământurile înapoi, nu vedea în mine decât mână de lucru ieftină. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar fi mai trebuit să merg la liceu. Şi într-un fel nici n-am mers. M-am făcut rea. În clasa a noua chiuleam la fel de mult ca cei dintr-a douăşpea. Aveam şi-un iubit, Toader îl chema, un metalist convins, cu ochi albaştri şi părul lung, nespălat, care-şi făcea veacul mai mult prin Bucureşti. Pe la periferia Bucureştiului, ce-i drept, dar totuşi prin Bucureşti. Cam peste tot unde era el, eram şi eu. Ne făcuserăm fiecare un tatuaj cu chipul celuilalt. Nu prea semănam dar asta avea prea puţină importanţă. Nu ştiu dacă ne iubeam, la vârsta aia trăieşti cu foarte multe impresii greşite, dar ne simţeam bine împreună. N-a durat mult însă. Într-o seară, după ce băuse bine în sat, s-a urcat în Dacia lui taică-său să se ducă-n Bucureşti. Voia să-ajungă la un concert. De fapt, ca să fiu sinceră, eu voiam să-ajung la concert. Eu am fost de vină. L-am bătut la cap să mergem şi nu m-am lăsat până nu l-am convins. Aşa că, în final, el a ajuns la morgă, iar eu la spital, în comă, cu clavicula şi-un picior rupte. Când am ieşit de acolo eram foarte confuză. Nu prea ştiam încotro s-o apuc. Aşa că am apucat-o pe poteca remuşcărilor, a blamării de sine şi-a depresiei. Poteca care te duce până pe marginea prăpastiei. Unde, o dată ajunşi, cei mai mulţi se aruncă. Totuşi, eu n-am făcut-o. Dar am fost cât pe ce. Ca atunci, cu chiloţeii. Am avut noroc de Carmen, o fată cu care copilărisem în sat. Carmen era puţin mai mare decât mine şi spre deosebire de mine, avea capul pe umeri. Al meu parcă se desprinsese de trup când ne-am izbit în copac şi se rostogolise într-o pârloagă. Carmen mi-a spus să termin liceul. L-am terminat. Carmen mi-a spus să dau la facultate. Am dat. Carmen mi-a spus c-am să iau, n-am luat. Nu din prima şi nici măcar din a doua. Carmen era o fată cu capul pe umeri dar asta nu-nseamnă că putea prezice viitorul. Viitorul, sau cel puţin o parte din el, mi-l prezisesem singură în ziua aceea când îmi jurasem că nu voi rămâne în sat. Numai că dacă ţii morţiş să pleci de la ţară ca să te duci să trăieşti la oraş, trebuie să ai unde şi să stai, iar dacă n-ar fi fost Carmen şi apartamentul ei din Drumul Taberei, chiar nu ştiu cum mi-aş mai fi respectat jurământul. Când am ajuns la ea acasă, m-a întâmpinat o pisică birmaneză cu patru pui. Trei erau fricoşi, fugeau din calea mea sau se ascundeau după mama lor, dar al patrulea a venit direct la mine, pe jumătate alergând, pe jumătate împleticindu-se, ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Am luat-o ca pe un semn. Şi a fost un semn. Doar interpretarea lui am greşit-o. "Dacă-l vrei, al tău e", mi-a spus Carmen. L-am vrut. L-am avut. Acum l-am pierdut. E ca şi cum aş vorbi despre bărbaţi. Doar că nu-i felul meu să vorbesc aşa despre ei.
 
Nu a fost singurul gest drăguţ pe care Carmen l-a făcut pentru mine: mă lua cu ea la film, la un suc sau chiar la o bere, în discotecă, la cumpărături în Cocor sau Bucur Obor, îmi mai plătea din când în când un coafor şi odată, când m-am îmbolnăvit, a mers cu mine la doctor. Dar de ce era Carmen atât de drăguţă şi de ce mă luase sub aripa ei protectoare? Nu mă gândeam foarte des la asta, dar într-o seară, totul s-a lămurit. Aveam deja serviciu la momentul acela, făceam curat în casele unor oameni cu bani, unde trebăluiam toată ziua iar ei mă plăteau te miri ce dar nu mă plângeam, eram la-nceput şi mai ales în oraşul în care-mi dorisem să fiu, însă după opt ore de rânit, când ajungeam acasă de cele mai multe ori mă duceam direct la culcare. La fel s-a întâmplat şi în seara aceea, doar că, spre deosebire de alte seri, la un moment dat, m-am trezit. Îmi era sete. Şi nu doar mie, mi-am dat seama curând, căci Carmen coborâse între picioarele mele somnoroase şi mă sorbea încet, delicat, ca şi cum ar fi curăţat cu limba o rană. Nu era o senzaţie neplăcută, trebuie s-o spun, chiar dacă până atunci nu mă gândisem că, într-o zi, m-aş putea găsi într-o asemenea ipostază. N-am opus rezistenţă. Eram prea somnoroasă şi în acelaşi timp mult prea bulversată ca să mai pot zice ceva. Am lăsat-o să-şi facă damblaua, i-am dat voie să se bucure de mine căci evident după puţină bucurie umbla şi ea, după acel strop de plăcere pierdut în oceanul de durere şi suferinţă care este viaţa noastră de femei în această lume perfidă şi crudă. Cred că a apreciat lucrul acesta. A doua zi mi-a spus, fără să fie nevoie s-o mai întreb, că de când se ştia i-au plăcut mai mult fetele şi că, de ceva vreme, mă plăcea pe mine. Mi-a mai spus că ştia să nu sară calul, dar că mi-ar fi recunoscătoare dacă, din când în când, aş fi dispusă s-o las să-şi înmoaie puţin buzele în pocalul cu delicii care era... care eram eu. "Şi vrei să fiu tot timpul adormită?", am întrebat-o, mai în glumă, mai în serios, neştiind că asta e chiar una din multele fantezii ale bărbaţilor, şi poate, de ce nu, a câtorva dintre femei. "Vreau numai ce vrei şi tu", mi-a răspuns ea, suav. Şi s-a ţinut de cuvânt. Eram atât de tânără pe atunci, absolvisem liceul dar nu şi adolescenţa şi din teribilism, curiozitate sau jenă, aş fi acceptat orice propunere, orice experiment, erotic sau nu, cu atât mai mult dacă el venea din partea lui Carmen. Şi uite aşa au trecut câteva luni bune. Ziua făceam curat în casele oamenilor, noaptea dormeam în timp ce Carmen sorbea mai mult sau mai puţin însetată din pocalul cu delicii aflat între picioarele mele. Tot ea m-a introdus şi în casa familiei Miclescu, formată din domnul Miclescu (Eugen) doamna Miclescu (Silvia) şi copilul Miclescu (Ionuţ), un puşti de zece ani, care mereu îmi zâmbea şi-ar fi vrut să se joace cu mine. Nu numai el voia să ne jucăm împreună, ci şi doamna Miclescu, numai că jocurile ei erau de altă factură. Exista o adevărată reţea de partenere de joacă pentru femei ca doamna Miclescu, aveam să aflu curând de la Carmen, şi dacă doream să fac parte din grup, eram mai mult decât binevenită. "Se câştigă decent", a adăugat ea, "şi, spre deosebire de universul similar al bărbaţilor, aici nu există violenţă decât, cel mult, dacă vrei tu să existe". S-a dovedit că doamna Miclescu era o parteneră de joacă mult mai pretenţioasă decât fusese Carmen vreodată dar îmi place să cred că m-am ridicat de fiecare dată la înălţimea aşteptărilor. Altfel, zic eu, nu mi-ar fi propus să fac sampling în Cora pentru vinurile pe care le importa firma fratelui ei, deschizându-mi astfel drumul spre "cariera" mea "glorioasă" în domeniu. Sampling, hostess, promoting, în curând le făceam pe toate, oricând şi oriunde era nevoie. Cât timp am fost sub protecţia ei, lucrurile au mers bine. Nu numai că m-a învăţat meserie, dar mi-a oferit şi educaţia care, evident, îmi lipsea. Parcă jucam rolul Elizei Dolittle, cu doamna Miclescu în rolul profesorului Higgins. Evident că şi pe asta tot de la ea o ştiu. Apoi, fără niciun avertisment, doamna Miclescu s-a îmbolnăvit de cancer. Sânii ei frumoşi, două pungi cu otravă. Au tăiat-o. Au cârpit-o. "Vezi să nu-ţi cârpesc una", mă ameninţa uneori taică-meu când se-mbăta dar nu mă "cârpea" niciodată. Doar că Viaţa e adesea mai dură decât un bărbat, fie el beat sau treaz, şi astfel, în mai puţin de-un an, doamnă Miclescu nu mai era printre noi. Cât am mai plâns atunci. Mai ceva decât la moartea lui Toader, iar Toader murise din vina mea. Apoi soţul ei a preluat afacerea şi nimic n-a mai fost ca-nainte. Bărbaţii, am ajuns între timp la această concluzie, văd într-o femeie frumoasă o potenţială curvă. Sau mai bine zis, o curvă cu potenţial. Aşa că nu era vina domnului Miclescu în particular că ne vedea (şi trata) pe toate aşa, era vina speţei din care făcea parte. Domnul Miclescu voia să fim animatoare, maseuze, escorte, cohorte şi să ne plătească la preţ de sampling. Cele mai multe fete din echipa doamnei Miclescu au refuzat, şi eu printre ele. Domnul Miclescu s-a enervat. Domnul Miclescu a urlat. Voi nu faceţi ce vreţi voi, faceţi ce vreau eu! Domnul Miclescu voia să fim toate sclavele lui. Domnul Miclescu voia să i-o sugem. "Nu există bine pe lumea asta, fetelor", ne spunea pe vremuri doamna Miclescu. "Nu pentru femei. Pentru noi există rău sau mai puţin rău. Scopul vostru este să vă faceţi o viaţă cât mai puţin rea". Se vedea de la o poştă că domnul Miclescu era în asentimentul răposatei sale soţii. Pentru femei nu trebuia să existe bine. Avea să se ocupe personal de asta. După Marele Cutremur, lumea a ars şapte zile şi şapte nopţi fără încetare. Numai că lumea ardea încă de pe-atunci. Lumea în care trăiam eu, cel puţin. Ardea şi te ardea şi nu ştiai de unde vine focul decât atunci când era prea târziu. Când m-am cunoscut cu Mircea, tocmai fusesem cuprinsă de flăcări. Am comandat un taxi şi el a venit să mă ia. Pe moment nu i-am dat importanţă. Mi-a lăsat cartea lui de vizită, în caz că mai aveam nevoie şi altădată. Aveam zeci de asemenea cartonaşe, aproape toţi şoferii îmi plasau câte unul. Şi totuşi, când am sunat în seara aceea, pe el l-am sunat. În seara când Miclescu a vrut să mă omoare. Băuse, se drogase. Ar fi fost în stare de orice. Dar Mircea era aproape. A venit şi m-a salvat. Din clipa aceea, am terminat-o cu "domnul" Miclescu. Nu şi Mircea, însă. El nu s-a mulţumit doar să mă salveze. Voia să fiu răzbunată. Voia să ştie totul. Aşa că i-am povestit. Încă mai credeam că-i doar o toană de îndrăgostit. Că-i va trece pe măsură ce va afla toată povestea. Deşi nu i-am spus-o chiar pe toată. Nicio femeie nu trebuie să se dezbrace de toate secretele.
 
L-a omorât într-o duminică. Îi spusesem că-i plăcea să se ducă la pescuit, singur, să-şi petreacă câteva ore înconjurat numai de apă şi peşti. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu adevărat acolo. El mi-a spus că l-a lovit cu o bâtă-n cap după care l-a înecat. Că totul s-a terminat în câteva minute. Că inclusiv maşina a alunecat în lac, lin de parcă ar fi fost o sanie pe gheaţă. Că a lucrat curat, discret, că n-o să se afle niciodată. Ce noroc a avut! Dacă asta se poate numi noroc. La câteva zile după aceea a început isteria cu mormanele de cadavre care chipurile se trezeau din morţi. Nu i-a mai ars nimănui să investigheze o dispariţie, chiar şi a unui om de afaceri, bănuit de corupţie dar cu relaţii sus-puse, când de-acum dispariţiile se ţineau lanţ. Dacă a existat o anchetă, ea a murit în faşă iar pe noi nu ne-a luat nimeni la întrebări.
 

*

Copilul e neastâmpărat şi mă loveşte cu picioruşele lui gelatinoase. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. O femeie însărcinată, pe cale să dea naştere unui suflet într-o lume lipsită de suflet. Normalitatea a devenit aberaţie, firescul este acum cel strident.
 
Se întunecă. Acuşi va trebui să aprind lumânările şi să acopăr geamurile. Iar în timp ce afară se va dezlănţui urgia, eu am să-i cânt pruncului meu un cântec de leagăn.