Ştii tu cine sînt eu?

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Norman Manea, sînteţi scriitor profesionist într-un mediu concurenţial dur şi totodată profesor (la Bard College); călătoriţi relativ mult, pentru a răspunde diferitelor invitaţii, a onora cu prezenţa un nou premiu sau o nouă traducere. Sînteţi o persoană extrem de ocupată, cu o agendă foarte încărcată. Cu toate acestea, nu aveţi acel aer antipatic al "vedetei" culturale şi răspundeţi cu promptitudine solicitărilor de interviuri. Aţi făcut şi mai multe cărţi dialogate în ultimii ani.
E un efect al faptului că întîlnirile şi discuţiile cu prietenii din lungii ani ai ceauşismului sînt la timpul trecut? Resimţiţi nevoia de a sta de vorbă cu intelectuali respirînd acelaşi aer al valorilor, în orice context socio-istoric? Dialogurile dvs., subversive în socialismul real şi fireşti în democraţie, au şi o implicită dimensiune politică?

Norman Manea: Nu ştiu dacă pot fi numit scriitor profesionist, dacă prin asta s-ar înţelege că mă întreţin din această "profesiune". Cum menţionaţi, sînt şi profesor la Bard, iar în România am practicat mulţi ani, din greu, ingineria. Deci, nu m-am putut încă dedica, nici acolo, nici aici, în întregime scrisului, care este, de fapt, o vocaţie (începe de fiecare dată de la nimic, spre deosebire de alte "profesiuni"...) chiar cînd este practicată cu zel şi exigenţă de "profesionist".
De călătorit, călătoresc mai puţin, cred, decît mulţi dintre colegii noştri din ţară, asta nu doar din cauza distanţelor mai mari faţă de America şi a vîrstei, ci şi din cauza obligaţiilor didactice. Anul acesta (2012 - nota LiterNet), cînd a trebuit să fac mai multe escapade în Europa, chiar şi în Argentina, mi-am luat un an concediu fără plată.
Asta nu înseamnă că nu sînt foarte ocupat, mereu, şi cu "profesia" didactică şi cu "vocaţia" scrisului, chiar dacă nu despre acerba competitivitate a pieţii literare este vorba, ci de fireştile solicitări şi obligaţii ale publicării sau, de ce nu, de gestaţia intimă a proiectelor.
De altfel, aş fi fost deja îndreptăţit la pensionare, dar aici pensionarea nu este rîvnită, ca în România; obiceiul este să munceşti pînă cu zece minute înainte de eşti dus la cimitir... În plus, eu am venit tîrziu în America şi anii mei de muncă aici nu promit o pensie suficient de protectoare.
"Vedetă" nu sînt şi mă simt teribil de stînjenit cînd se întîmplă să fiu tratat ca atare. Infatuarea, relativ frecventă pe la noi (Eugen Ionescu spunea că atitudinea caracteristică ar fi "ştii tu cine sînt eu?"), sesizabilă şi cînd se vorbeşte de literatura română, care ar fi mereu neglijată şi nedreptăţită în lume sau la masa marilor premii internaţionale, este semn de frustrare şi provincialism.
Am fost în România şi sînt şi aici relativ izolat şi solitar. Deschis la dialog, totuşi, sînt, cum spuneţi, şi am fost mereu. Nu este chiar o raritate. Kafka sau Beckett erau nişte singurateci, dar au scris multe scrisori şi au întreţinut dialoguri persistente, cînd a fost ocazia. Două dintre cele mai bune cărţi ale lui Kafka sînt scrisorile către Felice şi către Milena.
Am pierdut mulţi dintre prietenii mei români, este adevărat. Nu doar prin plecarea mea sau moartea lor, ci şi - din nefericire - prin nedorite tensiuni ivite mai ales după 1989. Spre deosebire de unii dintre aceşti foşti interlocutori, repede înveninaţi de neînţelegerile reale sau imaginare dintre noi, eu le-am păstrat foştilor prieteni o amintire încă vie, datorată perioadei cînd ne aflam aproape unii de alţii şi cînd reprezentau o preţioasă înavuţire cotidiană, un dar afectiv şi intelectual stimulator. Prietenia a fost şi a rămas pentru mine la mare preţ, ruinarea unei prietenii o resimt ca o lovitură morbidă, chiar dacă nu mă uluieşte totdeauna; sînt destul de sceptic asupra naturii umane şi a motivaţiilor care o pun în mişcare.
Am găsit şi în exil interlocutori cu care pot dialoga asupra întrebărilor care continuă să mă preocupe; aici însă cer mult mai puţin de la prietenie, nu doar pentru că trăiesc într-un mediu mai "aseptic", unde relaţia umană este ţinută, de obicei, în limite raţionale şi decente, fără excesele în plus şi minus perceptibile în universul bizantin şi pasional de la noi. Modul de a trăi în mediul anglo-saxon (dar şi modul de a scrie, fireşte) are alte premise ale comunicării. Este şi vorba de o altă vîrstă, în care luciditatea şi resemnarea şi-au dobîndit prioritate. Cu prietenii mei americani nu am aceeaşi biografie, tinereţea mea a fost alta, relaţia umană a avut alte conotaţii sociale şi morale. Nu mai este însufleţirea juvenilă, nici patosul "recunoaşterii" în celălalt sau a unei incitante dar afectuoase contrarieri.
Evident, temele sînt şi politice, cum au fost şi altădată. Dialogul este cu atît mai instructiv, uneori, cînd confruntăm amintiri din altă vîrstă; am învăţat multe din aceste confruntări şi bănuiesc că şi ei, de vreme ce de fiecare dată cînd povestesc ceva aud cam acelaşi comentariu: "extraordinar, trebuie să scrii asta!". Dar şi de la alţi exilaţi, veniţi de peste tot în Lumea Nouă, ai multe de aflat şi de gîndit, mai ales faptul că nu ai suferit cel mai mult, alţii au suferit la fel sau mai mult, că nu eşti buricul pămîntului, cum cred mulţi de la noi, grăbiţi să compenseze provincialismul şi închistarea grandilocventă prin excese de grandomanie. Este valabil, cum am spus, şi în ceea ce priveşte cultura; abia după ce ai luat contact, fie şi superficial, cu extraordinara varietate a creativităţii umane în diversele colţuri ale lumii ai motive să devii mai modest şi mai conştient de locul tău, chiar cînd ai obţinut o vizibilitate relativ mărită faţă de a altor pămînteni, conştient şi de pregnanţa traiectoriei tale printre visurile, rătăcirile şi izbînzile efemere ale atîtor semeni în luptă cu zădărnicia. Acest relativism în cunoştinţă de cauză mai vindecă ceva din contorsionările păgubitoare ale formării noastre, marcată de oprelişti, suspiciune, frivolitate, frică.
Dacă e să forţăm comparaţia este deosebirea sistemului copernician, care situa globul terestru în poziţia modestă dar realistă de a se roti, ca atîtea alte planete, în jurul soarelui, faţă de absolutismul ptolemeic care punea Terra în centrul lumii şi al rotaţiei soarelui în jurul ei.
Politicul? Da, a existat frecvent în dialogul meu cu prietenii, în societatea multilateral închisă, dar şi cu destule fante de evaziune, a socialismului românesc, "originala" combinaţie între Stalin şi Caragiale, cum spunea un cunoscător. Era inevitabil să reflectezi la demagogia oficială, la oportunismul de suprafaţă şi de largă răspîndire, la degradarea rapidă a Utopiei în teroare şi la şansele noastre individuale de a ne păstra integritatea. Odată cu prăbuşirea comunismului, de multă vreme putrefact, nu s-a terminat tragicomedia politică a contemporaneităţii. Chiar acum cîteva zile am văzut o anchetă într-un ziar românesc, Adevărul sau Evenimentul Zilei, pentru a desemna cel mai bun conducător al ţării. Alegerea era între Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu. A învins "Geniul Carpaţilor" care a făcut metroul, a asigurat fiecăruia un salariu, o pensie şi, bineînţeles, un mediu înconjurător "safe", unde te puteai plimba liniştit noaptea, chiar dacă nu era lumină pe străzi, fără să-ţi fie frică de cîini fără stăpîn, de vagabonzi şi ucigaşi, sau să stai liniştit în casă, jucînd şah cu tine însuţi, blindat cu mănuşi groase de lînă, pentru că nu exista încălzire. Acest rezultat spune destule despre postcomunismul românesc, şi el "multilateral dezvoltat", de la anticomunismul furibund şi profitabil al primilor ani la corupţia generalizată care a urmat, fără deosebire de sex, rasă, religie sau carnetul provizoriu de partid provizoriu.
Politicul este peste tot şi nu lipseşte nici din pragmatica Americă, mai ales în aceste zile cînd se înfruntă, semnificativ, un preşedinte negru, de origine socială modestă şi cu o reală înzestrare intelectuală, şi un mormon bogat, reprezentînd cu moderaţie calculată un partid tot mai radicalizat şi obscurantist, tot mai depărtat de tradiţia conservatoare clasică.
Ca să nu mai vorbim de alte aspecte ale actualităţii globale: concentrarea masivă de capital şi putere la marile corporaţii mondiale, influenţa lor tot mai apăsată asupra vieţii politice, a alegerilor, deci şi a procesului democratic, tot mai manipulat, revoluţia tehnică vertiginoasă în domeniul informaţiei şi comunicării, primejdiile fanatismului religios, mai ales în lumea islamică, exponenţiala creştere a înarmării şi sofisticarea armelor de distrugere în masă, contrastul tot mai acut între bogaţi şi săraci, ca şi între statele bogate şi cele sărace, vulgarizarea comercială a culturii şi educaţiei, analfabetizarea masivă a noilor generaţii drogate nu doar chimic, ci şi de televizor, facebook, twitter. Şi aşa mai departe.
Noroc că nu sîntem nemuritori, totul se termină, pentru fiecare dintre noi, la un moment dat. Pînă atunci, natura nu este încă total distrusă, apusul de soare şi răsăritul de lună păstrează o anume magie, ca şi răsăritul şi apusul iubirii, ca şi frumuseţea unei pagini sau rîsul unui copil, ca şi enigma melcului pe care l-am adus recent de la Casa Pogor din Iaşi, în vizuina mea de la Bard.

(octombrie 30, 2012, New York)