Exilul e o traumă privilegiată

Daniel Cristea-Enache: Da, ştiu că aţi vorbit despre melcul din grădina Casei Pogor din Iaşi, într-un dialog făcut cu Ovidiu Şimonca, în mai 2012. Spuneaţi aşa, înainte să vă întoarceţi în America: "L-am luat cu noi, l-am pus într-o cutiuţă, am vrea să-i prevedem un viitor american, cu cetăţenie americană, asta dacă putem să-l trecem graniţa. E un control foarte sever, n-ai voie să aduci plante, animale, mîncare. Dacă reuşim, melcul de la Casa Pogor din Iaşi va fi cu noi la New York, în casa noastră, a mea şi a soţiei, Cella.". Deci aţi reuşit: aţi făcut din melcul de la Iaşi un rezident american...
Aţi vorbit şi aţi scris în mai multe rînduri despre exil. Este o experienţă traumatizantă, dar o experienţă pe care un artist o poate implica, la un nivel de profunzime, în arta sa. Ce se cîştigă şi ce se pierde de către un scriitor într-o epocă în care comunicarea e atît de uşoară încît noi putem dialoga, Bucureşti-New York, vorbind şi despre simbolicul melc care prin grija dvs. a traversat Oceanul?

Norman Manea: Exilul new-yorkez al melcului moldovenesc nu este doar o întîmplare. Cum ştiţi, am publicat un volum de interviuri cu titlul Casa melcului (Hasefer, 1999) în care metafora din titlu simboliza destinul scriitorului care îşi duce, precum melcul, casa (limba) în pribegiile sale. Fiind surdo-mut, ca toţi semenii săi (de altfel, Asociaţia surdo-muţilor ocupă un rol important în romanul meu Plicul negru), amicul Pogor nu mi-a putut revela şi alte similarităţi ale exilului nostru comun. Nu vede, nu aude, nu comunică, pipăie doar, cu antenele ridicate, vecinătăţile, înregistrînd probabil mirosurile şi mişcarea suspectă a aerului. Reacţia sa e discretă şi, de cele mai multe ori, se limitează la reintrarea în cochilie, pe care o sigilează cu un soi de clei organic puternic.
Avem, totuşi, cum se vede, o anume înrudire în retractilitatea faţă de exterior şi preferinţa pentru interioritate.
Ştiu prea puţin despre cum se simte în exilul său american, dar ştiu destule despre propria mea aventură transoceanică.
Exilul se află demult în naraţiunea speciei umane, cum ştim din Biblie, din mitologia greacă sau alte vechi şi noi mitologii şi religii. Epoca modernă a accelerat şi sporit fenomenul, datorită migraţiilor economice, politice şi din atîtea alte motive şi traduce azi o contradicţie fundamentală a timpului nostru: cea dintre modernitatea centrifugă, cosmopolită şi nostalgia sau nevoia centripetă de apartenenţă. De aici, numeroasele repercusiuni conflictuale, în toată lumea.
În centrul conflictului se află din nou străinul, relaţia tensionată dintre acesta şi mediul în care încearcă să-şi restaureze existenţa. Deşi creştinismul, apărut ca o înnoire a iudaismului, este o religie larg răspîndită şi propovăduieşte iubirea aproapelui, adepţii săi nu au izbutit să iubească aproapele ca pe ei înşişi, nici străinul ca pe cei apropiaţi, iar islamismul care onorează "musafirul" are o feroce respingere a "infidelilor", adică a celor de altă credinţă.
În 1987, anul trăit ca bursier DAAD în Berlinul occidental şi pragul unei decizii esenţiale asupra viitorului, m-am întrebat adesea cine sînt, de fapt; şi capitala germană acutiza, fireşte, dilemele. Berlinul era un cuvînt de groază în copilăria mea şi nu uitasem acea perioadă, iar acum devenea prima staţie spre libertate şi o nedorită înstrăinare. Paradoxal, nevoia unei patrii poate fi mai acută pentru cel acuzat mereu că nu o are şi nu ar putea avea vreuna, desemnat ca străin în propria ţară şi oriunde. Nu aveam, din păcate, sarcasmul benefic al lui Cioran care elogia "onoarea de a fi expulzat" şi păstrase statutul de apatrid şi în noua patrie care îl considera unul dintre marii ei stilişti - deşi aveam aparent mai multe motive să mă despart de ţara de unde a trebuit să mă salvez prin exil. Pe străzile Berlinului postbelic şi prosper şi în jurul zidului chinezesc care îl separa de socialismul din care fugisem, întrebările asupra "identităţii" mele dobîndeau o nouă acuitate. Noroc că Patria continua şi avea să continue, în următorii peste 20 de ani trăiţi în Lumea Nouă, să-mi trimită mesaje de veninoasă liniştire: nu te mai zbate în ezitări, străinule, ai făcut bine ce ai făcut, departe e mai bine, dacă te uiţi înapoi ai îngheţa, ca nevasta lui Lot.
Statul nazist a declarat străinul drept inamic irevocabil, demn doar de ură şi anihilare, dictatura proletariatului procedase la fel cu duşmanul de clasă şi, prin demagogie şi teroare, şi-a înstrăinat supuşii de idealurile umaniste din care se revendica. Statul fundamentalist islamic, organizaţiile fundamentaliste creştine, precum Garda de Fier, sau de orice altă orientare extremistă, reproduc, în diferite proporţii, acest tip de ideologie a ostilităţii.
Primul meu exil s-a produs în 1941, cum ştiţi, sub dictatura antonesciană, cînd aveam 5 ani, brusc smuls din solara copilărie şi aruncat în hăul unei lungi nopţi darnică în oroare. Revenirea în locurile natale, la finele războiului, în 1945, a însemnat o enormă bucurie şi o treptată terapie a banalităţii, după supravieţuirea urgiei antisemite. A urmat iluzia infantilă a Utopiei comuniste, trezirea brutală în realitatea mincinoasă şi mizeră, exilul intern şi internalizat în larvara continuitate a adaptării cotidiene. Înveninarea tot mai accentuată a existenţei s-a finalizat printr-o voluntară expulzare. Al doilea exil, din cauza altei dictaturi şi a unei alte ideologii, aparent contrarie. Evadat, de data asta, nu înspre moarte, ci înspre ambiguităţile libertăţii şi ale necunoscutului.
Dacă la 5 ani eram o fragilă fiinţă primară, o mică vieţuitoare receptînd instinctual agresiunea frigului şi foametei, a bolii şi a panicii, a barbariei prolifice din jur, la 50 de ani eram un infantil îmbătrînit, locuind în himera scrisului. Nu lăsam în România bogăţii pe care nu le avusesem niciodată, singura avere de care mă învrednicisem, limba, o luam cu mine, chiar dacă devenise un domiciliu al nostalgiilor şi rănilor, închise în ele însele şi îngreunînd adaptarea la noua geografie şi istorie în care naufragiam.
Exilarea la 50 de ani, vîrsta la care nu se mai comit asemenea drastice decizii, avea aparenţele unei catastrofe cosmice, un fel de pregătire pentru exilul ultim, al morţii.
Nu exageram cînd mărturiseam unui prim prieten american că pierderea limbii însemna pentru scriitorul care încercam să fiu o ardere intensă şi profundă, pînă în adîncul cel mai adînc al personalităţii, adevăratul holocaust, conştientizat, de data asta, cu disperarea maturităţii.
Exilul este o şocantă dislocare şi disposesie, în care pierzi locul firesc, limba, prietenii, cărţile, rutina unei vieţi ritmate de ciclul natural al calendarului şi vîrstelor. Este o dialectică a schimbării, cum spunea Brecht, şi anume a uneia brutale, care solicită intens fibra întregii fiinţe. O traumă esenţială. Dar şi o enormă şansă, care te obligă s-o asumi, şansa de a te reanaliza şi a deschide larg ochii spre diversitatea lumii, la care nu aveai acces în ograda bine împrejmuită a provinciei natale. O traumă privilegiată, un extraordinar exerciţiu pedagogic al scrutării sinelui, cu necunoscutele sale, brusc solicitate să se pună în valoare şi, concomitent, a necunoscutului din jur. Descoperi, vrînd-nevrînd, o nouă lume şi noua lume din tine însuţi.
Dacă am parcurs intens trauma începutului, reînceput la o vîrstă deloc a începuturilor, am avut şansa, treptat, să pot sesiza şi chiar adeveri şi unele dintre privilegiile unei alte vîrste a învăţăturii de viaţă. Şi a învăţăturii de carte, fireşte. O altă cultură şi tradiţie, cu alte capodopere, cu alte fascinante realităţi livreşti.
America este o ţară a exilaţilor şi diversitatea, incoerenţa, dinamismul diferenţei, frenezia şi frustrările libertăţii pot fi experienţe de durabil ecou în formarea (sau re-formarea) novicelui.
Exilul este riscant şi dureros, dar poate deveni stimulant şi regenerator, oferind deschideri greu de imaginat în trecutul sedentar. Nu trebuie să uităm că el urmează, adesea, exilului intern şi debutează prin speranţa de mai bine. Miile de nomazi care îşi părăsesc ţara nu o fac cu bucurie, ci siliţi de împrejurări nefaste. Exilul voluntar este de cele mai multe ori consecinţa disperării în propria ţară şi nevoia, ajunsă imperativă, a unei schimbări. Nu este întîmplător că migraţia se produce, mai totdeauna, spre locuri aparent mai ospitaliere. Rana înstrăinării nu se vindecă uşor, însă, nici în asemenea cazuri. Am fost frapat acum cîţiva ani cînd am întîlnit-o la Ierusalim pe bucovineanca Ilana Shmueli, fosta prietenă şi iubită a lui Paul Celan, ea însăşi poetă, care m-a oprit cînd am început dialogul nostru în engleză. "Nu, să vorbim germana. Eu nici acum nu-i pot urî pe nemţi. Germana a fost copilăria şi cultura mea." Ilana se stabilise în ţara stră-strămoşilor ei imediat după război, în urmă cu peste jumătate de secol, scria în ebraică, fiica şi familia erau israelieni.
Dacă prima generaţie de pribegi plăteşte adesea un preţ prohibitiv pentru adaptare, generaţiile următoare au, de obicei, o mai favorabilă situaţie. Exilul silit nu mai este nici el neapărat spre Siberia sau spre vechiul Tomis de la marginea imperiului, ci spre zone mai ospitaliere. Africanii şi asiaticii care au migrat spre Europa nu au făcut-o pentru că erau fericiţi în ţările lor. Au preferat tensiunile re-naşterii într-o lume de altă civilizaţie unei obediente apatii în sărăcia şi opresiunea de acasă.
Exilul riscant şi dureros devine şi mai riscant şi mai dureros pentru creatori şi mai ales pentru scriitori, dependenţi de limbă, scriitorul nu aleargă neapărat după prosperitate şi edenul fericirii, ci după libertatea creaţiei şi împlinire artistică, nu totdeauna optime într-un mediu străin, chiar dacă incomparabil mai civilizat.
Nu o dată scriitorii au considerat exilul o sinucidere şi nu o dată au avut dreptate. Dar exemplele contrarii sînt şi ele numeroase. Dacă ar fi să ne limităm la România, nu putem uita că exilaţii Brâncuşi, Enescu şi Ionesco reprezintă vîrfuri ale culturii moderne. Şi dacă focalizăm pe literatură, dispunem de o lungă listă de nume prestigioase afirmate în afara ţării, de la Cioran la Fundoianu, de la Tzara la Eliade şi Culianu, Gherasim Luca şi Panait Istrati şi Ilarie Voronca şi mulţi, mulţi alţii, pînă şi Appelfeld şi Dan Pagis sau Celan şi Rezzori, scriitori în alte limbi, născuţi în România.
Hazardul propune şi în exil şarade codificate provizoratului nostru terestru.
Melcul Pogor este, din fericire, ferit de convulsiile "trestiei gînditoare", cum şi-a numit Pascal semenii.

(noiembrie 8, 2012, New York)