Ambele tabere sînt hipnotizate de ostilitatea faţă de adversari

"Timiditate şi tenacitate", aşa îl caracteriza acum vreo douăzeci de ani un literat român din Washington.
Bizareriile şi paradoxurile nu sînt puţine în biografia şi creaţia acestui autor. Naşterea sa a fost grea şi riscantă, pruncul refuza să se exileze din placenta maternă şi a stat o vreme sub ameninţarea morţii. Totuşi, noul pămîntean avea să atingă, ulterior, în pofida exilurilor succesive, o neverosimilă senectute.
Bizareriile încep chiar de la nume. Cînd s-a născut, acum un mileniu, în casa înţeleptului biblic Abraham, bunicul său librar din Burdujeni, prenumele Norman era, probabil, singurul de acest fel în ţară şi toate încercările ulterioare de a stabili premisa acestei ciudate inspiraţii la nişte părinţi prea puţin cosmopoliţi s-au dovedit zadarnice. Nici numele de familie nu este dintre cele frecvente şi nu relevă deloc etnicitatea, deşi era şi numele tatălui şi al bunicului iar unchiul de la Roman se numea chiar Manea Manea. Dar: nu există, spre satisfacţia familiei, nici o înrudire cu oficialii comunişti Manea Mănescu şi Corneliu Mănescu, nici vreo conecţie la manelele post-comuniste ale noului secol. Existenţa molcomă şi fericită în Iţcaniul patern, incomparabil mai "austriac", civilizat şi plicticos decît pitorescul Burdujeni-matern din apropiere, plin de patimi şi pălăvrăgeală, a fost brusc întreruptă prin grija mareşalului Antonescu de a-i oferi preşcolarului şansa de a explora, în lagărul din Transnistria, alte ţinuturi şi şocuri decît cele din locul unde "nu se întîmpla nimic".
În 1945, bătrînul puber salvat de Armata Roşie şi repatriat este revitalizat de banalitatea cotidianului doldora de flori, cărţi şi plăcinte. Tot atunci se produce şi o magică întîlnire cu limba şi literatura lui Creangă, fascinantă pentru proaspătul cititor şi versificator. Peste doar patru ani, fotogenicul comandant de pionieri îi va scrie la Kremlin lui Iosif Visarionovici, părintele combatanţilor de toate vîrstele şi de pe toate meridianele, o caldă scrisoare de recunoştinţă în versuri cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 ani. Juvenilul corespondent se afla în ilustra companie a celor mai importanţi scriitori ai ţării, ca şi a unor vedete internaţionale precum Paul Eluard, Louis Aragon, Pablo Neruda şi chiar şi Boris Pasternak.
Supravieţuitorul infantil se lăsase fermecat, după război, de basmul comunismului, dar după moartea "tătucului" Djugashvili avea să renunţe la marele ideal mincinos, sedus tot mai intens de himera literaturii. La finele liceului, absolventul optase, totuşi, pentru o profesie "practică", construcţia de baraje, nu pentru că devenise simbolul marilor proiecte ale viitorului paradis, ci pentru că spera, cu naivitate, că ingineria va bara somaţiile politice şi limba de lemn a momentului. Deşi niciodată acomodat pe deplin cu această profesie, o va suporta, conştiincios, cincisprezece ani.
Familia care niciodată nu intenţionase, înainte de război, să părăsească România emigrează, treptat, din dictatura fericirii obligatorii, dar părinţii rămîn cu fiul decis să trăiască în ţara şi cultura sa, în pofida experienţei traumatice din copilărie şi a unei revitalizări a naţionalismului oficial. Scriitorul se va exila, totuşi, cu întîrziere, în 1986, la 50 de ani, ajungînd unde voia cel mai puţin, în America, după o şedere de un an, ca bursier DAAD, în Berlinul occidental, unde îi apare şi prima carte germană, elogiată în presă. Tot cu o bursă Fulbright ajunge la Universitatea Catolică din Washington. Nu ştie engleză şi asistă, amuzat şi uluit, la alegerile americane din primăvara lui 1988, cînd preferatul său, senatorul Dukakis, pierde spectaculos în faţa lui Bush, tatăl. Peste un alt an este bursier la colegiul Bard, selectat după dificile şi repetate interviuri cu o comisie de profesori. Începe pentru prima dată o carieră didactică în faţa unui auditoriu străin şi într-o limbă străină. Apariţia simultană a două cărţi ale sale la Grove Press din New York şi neaşteptatul Premiu MacArthur îi consolidează situaţia la Bard, unde devine "writer in residence" şi titularul catedrei de studii europene. Scriitorul care nu voia să-şi părăsească ţara şi cultura nu mai era dispus să se întoarcă în Patrie nici după ce se răsturnase cazanul cu zoaie al dictaturii, înlocuit de unul nou, al unei incerte tranziţii. Imigrantul care nu voia America îşi găsea, treptat, refugiul în această Lume Nouă.
Nu sîntem însă doar produsul biografiei, susţine scriitorul, refuzînd manipularea melodramatic-politică a impasurilor numite holocaust, dictatură, exil, sîntem şi (dacă nu mai ales) produsul bibliografiei, al cărţilor care ne-au format şi al celor pe care, eventual, am apucat să le scriem.
Paradoxurile nu lipsesc, însă, nici din această viaţă paralelă.
Debutînd în 1966, în liliputana revistă avangardistă "Povestea Vorbii" editată de M.R Paraschivescu, interzisă după şase numere, prozatorul se afla între marginali de mare viitor literar, precum Radu Petrescu, Virgil Mazilescu, M. Ivănescu, Dumitru Ţepeneag, Cezar Ivănescu.
An al aşa-zisei "liberalizări", 1969 va însemna nu doar primul volum (Noaptea pe latura lungă, prefaţat tot de MRP), ci şi al unei căsătorii de lungă afecţiune şi înfrăţire cu Cella.
Ajuns dincolo de Ocean, exilatul furnizează Patriei marea surpriză de a se afirma rapid şi în multe limbi, în pofida scrisului său considerat adesea complicat şi cerebral. Patria mereu ahtiată de recunoaştere internaţională răspunde alogenului transfug prin tăcere, cînd nu şi prin calomniere, trimiţîndu-i generoase mesaje de ostilitate şi triste veşti ale evoluţiei postcomuniste. Un mesaj uşor descifrabil, destinat a modera însingurarea exilului: "rămîi unde eşti, ai făcut bine că te-ai dus unde ai văzut şi nu ai văzut cu ochii, noi continuăm şi fără tine rîsu'-plînsu' în ograda matricială".
Obişnuit să se îndoiască de sine, stînjenit de premiile sporind, excesiv, în onoarea sa, rănit de campaniile de injurii din presa românească, vedea în acest mesaj şi un benefic antidot la narcisismul pe care publicitatea şi laurii l-ar putea induce. Urmărea, în continuare, din masochism terapeutic, ştirile de pe meleagurile natale. Cronometrul îşi tot mărise viteza, calendarul avertiza cu cinism, dar bilanţul convulsivei traiectorii terestre nu era chiar dezastruos: pînă la urmă, numele Norman îşi găsise, prin ironiile destinului, locul de origine, pesimistul văzuse, deşi tîrziu, cărţile sale traduse şi chiar elogiate de mari personalităţi literare nobelizate sau nu, păstrase modestia, luciditatea şi melancolia. Nici la amuzament nu renunţase: venise în cele din urmă şi clipa unei noi şi burleşti stupefacţii, în 2012, cînd establishment-ul literar de la Bucureşti îi acorda bucovineanului de peste hotare Premiul Naţional de Literatură.
Evident, un premiu de consolare şi longevitate, dar şi un compromis al celor care obişnuiau să-l onoreze prin negaţie. Compromisul oficialităţii era însă, în acelaşi timp, şi un compromis al laureatului care îl acceptase. Dacă relativul succes peste mări şi ţări avusese, treptat, ecou şi acasă, cu atît mai bine, nu se putea refuza cireaşa de pe mămăligă.
Părţile în conflict au înţeles, se pare, deopotrivă, că democraţia, fie şi cea dîmboviţeană, funcţionează prin compromisul între cei în dezacord.
Prilej de sarcasm şi înseninare.

(noiembrie 14, 2012, New York)


Daniel Cristea-Enache: Au trecut şi alegerile din Statele Unite şi va fi preşedinte, în continuare, politicianul democrat pe care s-a văzut că îl preferaţi celui republican.
Sînteţi un fin observator al domeniului politic şi al cîmpului, în permanentă schimbare, pe care se constituie alianţele electorale. Nu aveţi iluzii în privinţa celor care ajung să exercite Puterea şi le treceţi acţiunile prin filtrul unei gîndiri critice autonome în raport cu această Putere.
Cum vedeţi, din acest unghi, evoluţiile din România ultimelor luni? E un surplus de democraţie veritabilă sau un deficit? Există o forţă politică şi o figură de politician pentru care v-aţi da votul? Sau sînteţi dezamăgit de ceea ce vedeţi, ca destui dintre concetăţenii noştri? Care ar fi alternativa la dezamăgire şi absenteism?

Norman Manea: La alegerea, oarecum senzaţională, a lui Obama acum patru ani, eram sceptic asupra şanselor sale ca preşedinte, în ciuda entuziasmului adepţilor săi americani şi străini. Nu doar din cauza etniei deloc avantajoase, ci şi din cauza intelectului său remarcabil, nu prea potrivit Americii zilelor noastre, şi nu numai Americii. Se vedea, de altfel, de la început, că era conştient de handicap, se ferea să apară în postura negrului resentimentar, agresiv, pornit pe măsuri radicale, ca şi a profesorului de drept, doctoral şi superior; rămînea lucid şi distant, alegîndu-şi cu grijă empatiile, opţiunile şi alianţele.
Bilanţul mandatului său nu este absolut pozitiv; critica dinspre dreapta, ca şi cea dinspre stînga, punctează mai multe ambiguităţi şi indecizii, dar condiţiile în care a prezidat au fost grele şi succesele nu au lipsit. Comparînd cu proiectul de guvernare al adversarilor săi, radicalizaţi de un extremism ideologic excesiv, retrograd şi satisfăcut de sine, realegerea sa poate fi considerată pozitivă şi promiţătoare. Alternativa ar fi fost, probabil, inoportună, ca să nu spunem mai mult. El revine într-o perioadă de criză acută, cu un mandat majoritar, deşi provenit dinspre minorităţi şi electoratul feminin, şi cu o misiune naţională şi internaţională mai mult decît dificilă. Lărgirea procesului democratic, atît de vizibilă în America actuală, prin includerea unor enclave pînă mai ieri marginale, duce inevitabil la rezultate tranzitorii care cer timp şi solidaritate socială pentru a se valida în realitatea atît de centrifugă a prezentului. Pe de altă parte, tensiunile economice, politice şi chiar şi religioase în unele părţi ale lumii sînt potenţiale conflicte periculoase.
Dacă este să facem saltul spre spaţiul mioritic nu găsim motive de înseninare, ci de stupefacţie. Ceea ce s-a întîmplat în România ultimelor luni nu frapează prin imoralitate, care nu ar fi deloc o noutate în tranzacţiile politice naţionale de ieri şi de azi, ci prin stupiditate. Dacă românitatea nu este o etnie, ci "o profesie", cum susţinea cîndva, veninos, un franţuz care cunoştea ţara, identitatea naţională ironizată era ştiută şi prin isteţime, adaptabilitate, simţ al negocierii, obsesia interesului imediat. Aceste caracteristici sînt contrazise, am impresia, în ceea ce s-a întîmplat recent.
Să recapitulăm. La alegerile locale, opoziţia faţă de guvernarea Băsescu a obţinut un clar succes, datorat, de presupus, unor profunde şi largi nemulţumiri populare. Nu era vorba, îmi dau seama, doar de opoziţie politică, ci de-a dreptul de o viscerală ură, cu motivaţii diverse. De ce? De unde provine, care îi sînt justificările şi resursele, ce semnifică? Este democraţia postcomunistă din România rudă apropiată cu democraţiile corupte din America Latină de mai ieri? Care este structura noii clase politice, competenţa şi dependenţele ei actuale, traficul de influenţă şi nepotismul prolific, cum evoluează noua lumpen-burghezie a parveniţilor? Ciocoii vechi şi noi?! Automobilele luxoase şi cluburile de noapte, vacanţele paradisiace - în contrast cu sărăcia ţării? Presa cotidiană orientată spre scandalul sexual, bîrfa pornografică şi şantajul politic? Ce să însemne faptul că la Concursul mondial de frumuseţe "Transvestite" candidatul român pare a fi, după informaţia din presă, student la teologie?
Politologii nu şi-au acordat, nici măcar ei, timpul şi detaşarea pentru a detalia şi aprofunda întrebări revelatoare despre starea generală a ţării şi a electoratului şi a sugera minime răspunsuri utile.
Ostilitatea faţă de politica preşedintelui s-a extins firesc la acoliţii săi şi, mai puţin firesc, cînd nu şi abuziv, asupra funcţionarilor, adesea total apolitici, care au servit, pur şi simplu, ca salariaţi. A atins, inevitabil, şi restrînsul grup numit "intelectualii lui Băsescu", prea apropiaţi de Putere, probabil, văzuţi ca profitori aroganţi ai privilegiilor reale sau imaginare care decurg dintr-o astfel de excesivă vecinătate şi acţionînd adesea public în favoarea protectorului. A contribuit, poate, în acest din urmă caz, şi distanţarea adesea condescendentă a acestora faţă de turmentările cetăţeanului de rînd, fie el şi intelectualul de rînd, nu de tribună?
După alegerile locale a urmat balcanica rearanjare a deputaţilor, alergînd rapid spre ciolanul opoziţiei, ceea ce a creat acesteia o bruscă majoritate oportunistă în parlament. În loc să aştepte alegerile generale din toamnă, să profite de avantajul de popularitate şi să pregătească atent schimbările de roluri, tactici şi promisiuni, proaspeţii victorioşi, frustraţi de prea multă aşteptare şi poate excesiv iritaţi de stilul căpitanului de vas naţional, s-au năpustit spre butoanele de comandă şi au lansat operaţii diletante şi dubioase, una după alta, punîndu-şi viitoarele proiecte sub un mare şi îngrijorător semn de întrebare naţional şi internaţional, avînd în vedere deruta publicului faţă cu viteza gafelor în cascadă şi alarma comunităţii europene, ca şi a administraţiei americane, faţă de abuzurile grăbite şi oarbe ale noilor şi viitorilor guvernanţi.
M-am crispat, mărturisesc, faţă cu cinismul unor operaţii de "purificare politică" şi de "curăţire" administrativă de pe urma căreia au avut de suferit şi oameni neangajaţi politic, cu singura vină de a fi funcţionat corect sub administraţia care i-a angajat şi care au fost siliţi să-şi arunce în aer realizările, domiciliul, proiectele pentru a se supune noilor Ordonanţe şi Organigrame. În loc ca vechea selecţie, considerată partizană de noii selecţioneri, să fie înlocuită cu una strict profesională, bazată pe concursuri publice, reforma cu tentă de revoluţie a accentuat arbitrariul opţiunilor într-un "lanţ al slăbiciunilor" la vedere.
Schimbarea guvernării, aşteptată de mulţi, a devenit repede dubioasă chiar şi pentru destui dintre adepţii ei, amuţiţi de cacofonia arenei publice şi amestecul atît de specific de bîlbîieli şi orbire; minoritatea devenită majoritate, adică opoziţia venită la guvernare, ca şi fosta majoritate acum în defensivă, adică fosta guvernare eşuată, oferă, deopotrivă, un pitoresc carnaval al vioiciunii malefice.
Departe de a-şi analiza propriile carenţe, ambele tabere sînt hipnotizate de ostilitatea faţă de adversari, făcînd imposibilă, se pare, o dezbatere publică onestă despre penibila clasă politică a parveniţilor de tot soiul, despre noua semnificaţie indescifrabilă a "stîngii" şi "dreptei" politice româneşti de azi, ca şi a celei "liberale", devenită şi ea tot mai confuză şi caricaturală. S-au adunat prea multe mizerii ascunse sau ştiute, prea extinse degradări morale, o nestăvilită fervoare a corupţiei, un mercantilism făţiş şi un nepotism bizantin tenace, într-o tragicomedie a moravurilor.
Mi-e greu să pronunţ cuvinte atît de grele de departe şi din poziţia unui exilat care a adăugat exilului intern pe cel în America imperialistă şi fudulă, nici nu suport să dau lecţii de comportament. Cetăţenia română, biografia mea românească, scrisul meu românesc, autentica dorinţă de mai bine pentru concetăţenii mei de departe, acordă, totuşi, aş dori să sper, circumstanţe atenuante impertinenţei de a mă exprima în chestiuni naţionale atît de grave şi dureroase.
Ce se poate face? Am scris recent că cei "Trei Crai de la Răsărit" - Băsescu, respins de electorat, Ponta, umilit de plagiatul său, Antonescu, cel cu crinul răzbunării la butonieră - ar trebui să se retragă sau să fie retraşi din arena politică şi că mi-aş dori ca nemuritoarea Scrisoare pierdută caragialiană să nu mai fie actuală în realitatea românească, doar în literatura ei.
Nu ştiu deloc dacă asemenea iluzii au vreo conecţie cu ce se întîmplă şi se va mai întîmpla în ţară. Am aşteptat o reală schimbare de atmosferă, atît de necesară, şi am contemplat, tot mai uluit, o reală şi radicală schimbare care nu slujeşte, se pare, nici măcar celor care o tutelează.
N-aş da sfaturi. Mi-este clar că soluţia nu este nici la NATO, nici la Comunitatea europeană, nici, ferească-ne Sfinţii Bizanţului, la Kremlin, ci "acasă", la Bucureşti, Iaşi şi Craiova, la Timişoara şi Cluj, la Oradea şi Suceava, la Sibiu şi Constanţa. Influenţa occidentală pozitivă nu ar trebui, totuşi, nicicînd subestimată, dacă ne gîndim fie şi la diferenţele de civilizaţie dintre provinciile româneşti.

(noiembrie 15, 2012, New York)