De la sărmanul Dionis la Caţavencu

Daniel Cristea-Enache: Mi-aţi returnat, cu delicateţea dvs. fermă, o întrebare care intra prea mult în intimitatea lui Norman Manea. (Acum, cititorul dialogului nostru se va întreba despre ce oare era vorba, va face scenarii, se va lansa în ipoteze; dar noi îi vom spune totul, în afară de asta...)
Lansez peste Ocean o alta, nu mai puţin complicată, chiar dacă sub un alt raport. Sînteţi bine "plasat" şi multiplu "construit" (bucovinean şi evreu, român şi european, american şi "global") pentru a putea evalua coordonatele stricte ale românităţii. Mulţi români vorbesc cu nejustificată mîndrie despre ţărişoara lor, după cum alţii vorbesc cu un nejustificat dispreţ despre acelaşi referent. Cum vedeţi Românul generic, cum aproximaţi acest personaj care a reţinut interesul marilor noştri scriitori? Creangă a contat în iubirea dvs. faţă de limba acestui personaj. Ce calităţi şi, respectiv, defecte îi găsiţi? Ce aţi vrea îmbunătăţit la el şi ce aţi vrea să rămînă neschimbat?

Norman Manea: Nu m-aş grăbi să definesc "Românul generic", nici neamţul, rusul, americanul, cu atît mai puţin să-l "îmbunătăţesc", ferească Domnu' care l-a făcut.
Ca evreu, cum ştiţi că sînt şi cum puteţi afla oricînd şi mereu din presa noastră, am avut dintotdeauna de confruntat clişeul evreului "generic". Chiar cînd era - şi era adesea - caracterizat drept inteligent, nu la Einstein era referinţa, ci la isteţimea cu care se descurca, înşelîndu-i pe toţi prin viclenia sa malefică.
Există şi la asta, însă, ca la tot ce aflăm în jurul nostru, o contra-replică celebră, venită de la un cîndva simpatizant frenetic al Gărzii de Fier, anume Emil Cioran. El spunea că dacă un român vrea să încredinţeze unui om de încredere un secret, alege un evreu, nu un co-religionar creştin.
Sigur, se poate schiţa, pînă la urmă, un portret robot al românului (ca şi al evreului sau franţuzului sau turcului), sumă sau esenţializare a caracteristicilor consacrate. Citesc chiar azi într-un ziar bucureştean despre lansarea unui volum al acad. Mircea Maliţa, Homo fraudens, în care se afirmă că un element constitutiv al fiinţei românului ar fi corupţia şi se aminteşte că mita este un cuvînt care apare încă în cronicile brâncoveneşti, la începutul civilizaţiei româneşti premoderne. Nu mă îndoiesc de justeţea acestor aserţiuni, e destul să ne amintim România interbelică şi cea comunistă şi să privim România postcomunistă de azi pentru a constata persistenţa, parcă în eternitate, a acestor "abilităţi". În romanul meu Plicul negru m-am şi referit la semnul distinctiv de lîngă sprînceană, ca urmare a făcutului şmecheresc cu ochiul. Un fel de specific naţional... Ştiu bine ce înseamnă în România corupţia, demagogia, nepotismul şi ştiu la fel de bine că doar severa promovare a meritului ar putea, eventual, ameliora asemenea durabile boli sociale; ar fi destul, tocmai, să privim şi să promovăm excepţiile, valorile reale. Nuanţa, disocierea, singularitatea exemplară. Ele ţin de respectul diferenţei, fundamental pentru democraţie.
Am fost şi am rămas, cum se vede, un partizan al individualităţii, nu al colectivităţii, al excepţiei (chiar dacă ar confirma regula), nu al locului şi omului comun, generic; deci, individ, individualizare, individualitate - luînd în considerare, fireşte, fără a absolutiza, şi premisa apartenenţei colective.
Să începem cu mine: spuneţi că sînt bucovinean, evreu, român, european, american şi chiar "global." Rezultanta? Care ar fi rezultanta? Ar putea să mai fie "generică"?
Să reducem componentele la două: evreu şi român. Sînt născut într-o familie evreiască şi biografia mea are un - nu foarte avantajos - specific evreiesc. Sînt un agnostic, însă, conştient că nu ştiu destul, adică ştiu mai nimic (întrebat ce crede despre Dumnezeu, Eugen Ionescu, creştinul ortodox cu o firavă origine evreiască, spune: "nu sînt nici aşa prost, nici aşa deştept să pot răspunde la o astfel de întrebare."). Sînt pregătit să trăiesc pînă la final cu această dubitativă modestie. Nu este o consecinţă a unei absolute ignoranţe sau a indiferenţei faţă de lume, ci, mai curînd, a unei fireşti acumulări de ipoteze contradictorii, livrate de destinul nostru atît de contradictoriu şi de percepţia sa livrescă, nu mai puţin contradictorie.
Deci, sînt eu un evreu "generic"? N-aş zice, deşi am destule (prea multe?) caracteristici considerate evreieşti.
Dar român? Cetăţenia română pe care am păstrat-o mă face un român "generic"? Sau faptul că mă prezint drept scriitor român şi nu am abandonat, nici după aproape un sfert de veac de exil, limba în care m-am format şi deformat şi a cărei magie, da, am simţit-o prima dată în paginile humuleşteanului hîtru şi genial? Da, român, totuşi! Deşi eram în România, probabil, mai "european" decît alţii şi sînt în America mai "global" decît mulţi americani.
Evreu ne-generic şi român aşijderea, cum mă situez, prin urmare, faţă de clasicizatul şi nemuritorul antisemitism românesc care pune în conflict cele două apartenenţe?
Am avut dubiosul privilegiu de a fi iniţiat, încă în fericita mea copilărie bucovineană, în consecinţele dezastruoase ale urii contra "celuilalt". Istoria a avut grijă să mă re-iniţieze şi în vremea maturităţii mele, deja sedentară şi bucureşteană, în destinul "străinului". Ca "outsider" infantil am fost aruncat prima dată spre Estul sălbatic, din care am supravieţuit cu greu; a doua oară, cînd înţelegeam mai bine noţiunea, m-am exilat în Vestul străin şi multicolor unde mi-am găsit domiciliul senectuţii.
Am reacţionat prompt şi public la stupiditatea şi sinistrul acestui durabil drog colectiv al suspiciunii şi aversiunii antisemite, dar nu am uitat niciodată românii care mi-au luminat existenţa. Am evocat adesea portretul Mariei, frumoasa ţărancă bucovineană care m-a crescut şi care a fost smulsă cu greu de patrulele antonesciene din trenul în care voia să-i însoţească pe "evreii" ei spre lagărul din Transnistria. La fel, am descris cîndva şi intimidanta seară de Crăciun în casa învăţătoarei Vera Iuraşoc (după nume, n-ar fi o româncă generică), în care descopeream prima dată, intimidat, la doar un an după "repatrierea" din Transnistria, festivitatea bizară şi sacră a creştinătăţii. Au fost apoi, la toate vîrstele, mulţi prieteni, profesori, studenţi, iubite interlocutorii mei de preţ. Sînt şi acum, mai ales din noile generaţii, români din România şi din exilul românesc de care mă simt aproape.
Din păcate, România considerată una dintre cele mai antisemite ţări europene oferă şi azi nu puţine semne ale persistenţei obsesiei nefaste, fie în forumul dezbaterilor de mahala din presă, fie în diversiunile vreunui cărturar care vede în ficţiunea unui romancier american despre o imaginară repopulare a Europei cu evreii dislocaţi spre Israel semnul că un milion de evrei se pregătesc să invadeze România paradisiacă, pentru a scăpa de ostilitatea arabă.
Este antisemitismul românesc generic?
Ca să opresc aceste divagaţii care încearcă să răspundă fără să răspundă la întrebare, m-aş referi la "incompatibilităţile" pe care le menţiona Sebastian, cînd spunea că la noi: "nimic nu este serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales, nimic nu este incompatibil." şi adăuga: "Incompatibilitatea e un lucru necunoscut la Dunăre.". El descria uimirea unui vizitator francez cînd, contemplînd conversaţia mai mult decît amicală dintre doi intelectuali români, adversari politici, şi întrebînd cum se explică asemenea jovialitate, a primit răspunsul "păi, noi nu sîntem decît prieteni." Acest "decît" i se părea stupefiant. În ultimul roman al lui Bellow, personajul principal spune că nu crede în "fasciştii balcanici". Nu ar fi serioşi, adică, deşi au comis destule atrocităţi.
Cînd am ajuns la Washington, am fost întîmpinat de funcţionarul de la "Romanian desk" al Fundaţiei Fulbright care îmi dăduse bursa. Aflînd că acest plăcut american-olandez ştia perfect româneşte şi avea un doctorat în Xenopol, l-am întrebat ce l-a frapat în vremea şederii sale în România. Un lucru, unul singur, am cerut. "Relaţia între buni şi răi. Nicăieri nu am văzut asemenea coabitare."
Ne putem întreba, totuşi: e bine, e rău? Compromisul e floarea violenţei, susţinea Sebastian, dar compromisul, aflat "la mijloc de rău şi bun", poate realiza, adesea, un acord lucrativ şi necesar, în situaţii de impas.
Într-o excelentă carte recentă despre Europa de Est post-comunistă datorată unei profesoare de Istorie intelectuală la Yale, România nu beneficiază de o imagine flatantă. Ghidul care o însoţeşte explică: "ticăloşi sînt peste tot, dar la noi sînt în guvern." Cum ştim, nu doar în România sînt în guvern, dar la noi se şi menţin prea multă vreme iar cei care îi înlocuiesc, în cele din urmă, nu sînt neapărat altfel.
Deşi nu îmi place, cum s-a înţeles, să vorbesc în general, în termeni generici, despre români, evrei, americani sau chinezi, am scris adesea despre poporul român ca fiind "hedonist", cu o psihologie scindată între latinitatea vivace a Vestului ("ţîfna mîndriei patriotice" şi burlescul golit de sens ar putea veni din latinitate) şi ortodoxismul ritualic al Estului. Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, dar o cale de acces antropologic ar putea fi scrutarea celor mai importante proverbe româneşti care traduc o tradiţie, o psihologie, o profesiune de credinţă.
Vă referiţi şi la felul în care marii scriitori români au văzut personajul emblematic al ţării. Nu ştiu dacă se gîndeau la acest personaj generic, neapărat, cît la unul interesant, deosebit, cu acea forţă a magiei care să cumuleze expresiv calităţile şi carenţele unui caracter incitant, provocînd întrebări fertile şi durabile, într-o vie posteritate livrescă.
Să-i privim, cîteva clipe. Sărmanul Dionis şi Caţavencu, Ladima şi Farfuridi, Ion şi Cetăţeanul turmentat, Vitoria Lipan şi Doamna T, Mara şi coana Joiţica, Bălcescu al lui Camil şi Ţepeş al lui Sorescu, Craii mateini şi Matei Iliescu, vagabondul lui Istrati şi ţigănimea lui Budai-Deleanu şi derbedeii mitomani, misticoizi, transcendenţi şi inventivi din postcomunismul "în diez" al lui Bogdan Suceavă, Vica Gabrielei Adameşteanu şi Lizoanca Doinei Ruşti?
Putem continua oricît şi nu vom ajunge la o "medie" satisfăcătoare, reprezentativă; fericiţi, mai curînd, cu această varietate de tipuri extraordinare oferită de scriitori clasici şi contemporani, în toată gama de expresivitate şi rezonanţe, produse atît de variate ale unui anume cîmp magnetic şi sufletesc şi intelectual din geografia spirituală dintre Carpaţi şi Dunăre.
Să rămînem în acest elogiu al particularului, al individualităţii, în viaţă şi în artă, ca antidot la clişeele cotidiene, indiferent de unde ar veni.
Şi să sperăm într-un proces de luminare şi iluminare care să "îmbunătăţească" genericul nu totdeauna admirabil al unei premise naţionale standardizate prin şcoală, politică şi mass-media.

(noiembrie 24, 2012, New York)