Nocturna

Nu mai am cartea. Face parte dintre cele care, odată împrumutate, nu s-au mai întors la mine. Am uitat, oricum, de foarte mult timp la cine e. Şi, sincer, nu am suferit foarte tare.
 
Memoria târfelor mele triste e unul din romanele de crepuscul ale lui Márquez şi nu mi-a plăcut. Cred că am mai şi scris despre asta.
 
Ce-mi amintesc, însă, din el, e o frază sau, mai bine spus, o imagine complet lipsită de erotismul un pic supralicitat care expune cartea criticii. E ideea că există un moment, în general nocturn, când simţi parfumul sufletului celui care doarme lângă tine. Închipuit sau nu. Oniric sau aievea.

Mi-a plăcut atunci la fel cum îmi place şi acum. Aproape sau departe, ne întâlnim în vis. Cu puţin noroc, ne simţim sufletele. Cu şi mai mult noroc, ni le intuim inclusiv olfactiv, ni le recompunem, mental, ca prezenţă, ca parfum. Ne reîndrăgostim de o boare de spirit. Iubim gândurile si respiraţia celui care doarme.

Poate fi un iubit, un copil ghemuit în tine, un părinte care te-a ţinut în braţe, adormit. Sufletul pe care-l adulmeci şi care, brusc, aşa, dintr-o esenţă smulsă întunericului nopţii, îţi devine mai familiar, mai al tău, mai aproape.

Îmi aduc aminte că am recunoscut, în carte, episoade recroşetate din alte scrieri marqueziene, că am fost un pic dezamăgită de repetitivitatea, fie ea şi fermecătoare, a unor personaje, a unor idei, a unor stări, a unor tablouri.

Fraza asta, însă, era proaspătă, valabilă, vrăjitorească. Mai presus de toate, experimentabilă. O metaforă uşor de trăit. De recuperat din aduceri aminte. Din respiraţia egală a visului frumos sau din zvâcnetul sonor al aventurii coşmareşti.

Nu am o memorie foarte bună a parfumurilor. Sunt câteva note pe care le disting şi care, după caz, mă îndepărtează sau mă atrag. Şi nu, nu miros suflete. Pe lângă majoritatea trec fără să mi le imaginez, măcar, în efluvii nocturne.

Câteva, însă, îmi sunt familiare şi aşa. Prin mireasma viselor şi a visurilor lor. Ea rămâne pregnantă, indiferent de distanţa fizică sau de abisurile în care ne rostogolim peste zi, aşa cum fac, de altfel, toţi muritorii.

Într-o noapte fără pic de somn, m-am trezit gândindu-mă că nu e o imagine literară cea care mă urmăreşte, ci o trăire, probabil, absolut comună, de o banalitate... frumoasă, proprie întregii specii umane, pe care un autor minunat s-a întâmplat să o verbalizeze. Nu original, ci credibil.

Unele suflete au parfum. Sunt ca nişte sticluţe perfect sigilate ziua. Noaptea, însă, emană poveşti şi culori interioare. Tot ce trebuie să faci este să rămâi treaz, ca să le simţi.