Experiment în orizontul tradiţiei (II)

Împreună, Radu Teacă şi cu mine am încercat să convingem lumea să nu participe la concursul foarte bizar din 1999 când, sub acoperirea unei rezolvări de circulaţii în Piaţa Unirii, se cerea şi o soluţie pentru Catedrala Neamului. Ni se părea că poziţionarea în mlaştină, în cel mai jos loc din Bucureşti, nu este cea mai bună soluţie pentru un asemenea proiect.

Dar în 2002, când toate, absolut toate cererile OAR de atunci fuseseră acceptate, când tema era, în sfârşit, profesionist scrisă şi amplasamentul era, urbanistic vorbind, plauzibil pentru oraş, am zis să ne implicăm. Dar nu am reuşit să îi mai conving pe colegii mei, nici pe Radu. Dacă s-ar fi ales proiectul nu dintre patruzeci, ci dintre o sută patruzeci de proiecte depuse, altul ar fi fost rezultatul concursului, cu siguranţă, dar nu s-ar mai fi şoptit pe la colţuri că arhitecţii români nu ştiu să rezolve un program atât de complex. În fine. Am câştigat concursul, dar îmi pare rău că nu am reuşit să-i conving pe câţiva talentaţi arhitecţi, care mai proiectaseră biserici şi pe care, de asemenea, i-am reunit în volum Spaţiul sacru astăzi / Sacred Space Today (Bucureşti: Noi Media Print: 2003), să se implice atunci.

După aceea, tot procesul a deraiat şi s-a ajuns la situaţia de astăzi, când avem o catedrală enormă, care arată vechi, ba chiar bătrânicios, dar nu este tradiţională... Păcat.

Nu ştiu dacă acesta este motivul pentru care Radu Teacă ne propune un proiect de Catedrală Patriarhală, pe amplasamentul actual. Poate fi şi disperarea de a vedea profesiunea aceasta, de arhitect de biserici, caricaturizată şi pusă la colţ de tot felul de tradiţionalişti care nu cunosc tradiţia, de experţi fără obiect al expertizei, de teologi limitaţi, care nu înţeleg, pur şi simplu nu-i înţeleg miza, care este chiar supravieţuirea pe termen mediu şi lung a propriei religii.

Poate împotriva acestei atmosfere îmbâcsite de ignoranţă se poziţionează şi Radu Teacă. Poate din pricina tradiţionalismului fără tradiţie se aşează el în contra curentului şi ne prezintă un locaş de cult, fără îndoială, dar pe care cu greu l-am putea identifica vizual ca aparţinând imaginalului creştin ortodox. Este, fără îndoială, un ansamblu inteligent aşezat pe acel amplasament, din care răsar puţine şi simple obiecte: o poartă (arc de triumf) / pod, o clopotniţă / far şi un enorm clopot urban (un trunchi de con încheiat cu o cupolă) aşezat pe sol, ca o stupa budistă. Dar aceasta nu este decât cochilia exterioară. La interior, o a doua piele, tatuată cu icoane şi cu lumină, ne descrie un interior perfect ortodox, în care predilectă este direcţia Estului mistic, cel care duce direct vertical, către Iisus Pantokrator. Această predominanţă a verticalei ne trimite la spaţiile centrate ale Bizanţului, dar şi la turlele noastre valahe, atât de neasemenea în spaţiul ortodox, ca şi când bisericile greceşti ar fi primit o mişcare de stretch pe direcţia cupolei.

Nu e o glumă: unora chiar li s-a întâmplat acest lucru, ca de pildă bisericii Stavropoleos, căreia Ion Mincu i-a adăugat, spre indignarea lui Tzigara Samurcaş, o turlă inexistentă anterior, spre a o face mai valahă şi, deci, mai puţin grec-alogenă. Dar spaţiul interior al catedralei propuse de Radu Teacă nu este, chiar dacă central, unui strict canonic (cruce greacă înscrisă). Este un spaţiu contemporan, o caroserie de curbe care se descarcă una în alta, flow: o curgere blagiană continuă a spaţiului întors în sine. Cu alte cuvinte, arhitectul reuşeşte, în cea mai strictă actualitate formală (cu toţii ştim cât de fluide sunt formele arhitecturii de astăzi, ele răspândindu-se astfel şi în designul de obiecte utilitare, mobilier şi automobile) să fie tradiţional într-un mod în care nicio pastişă de forme vechi nu ar fi reuşit-o.