Poate împotriva acestei atmosfere îmbâcsite de ignoranţă se poziţionează şi Radu Teacă. Poate din pricina tradiţionalismului fără tradiţie se aşează el în contra curentului şi ne prezintă un locaş de cult, fără îndoială, dar pe care cu greu l-am putea identifica vizual ca aparţinând imaginalului creştin ortodox. Este, fără îndoială, un ansamblu inteligent aşezat pe acel amplasament, din care răsar puţine şi simple obiecte: o poartă (arc de triumf) / pod, o clopotniţă / far şi un enorm clopot urban (un trunchi de con încheiat cu o cupolă) aşezat pe sol, ca o stupa budistă. Dar aceasta nu este decât cochilia exterioară. La interior, o a doua piele, tatuată cu icoane şi cu lumină, ne descrie un interior perfect ortodox, în care predilectă este direcţia Estului mistic, cel care duce direct vertical, către Iisus Pantokrator. Această predominanţă a verticalei ne trimite la spaţiile centrate ale Bizanţului, dar şi la turlele noastre valahe, atât de neasemenea în spaţiul ortodox, ca şi când bisericile greceşti ar fi primit o mişcare de stretch pe direcţia cupolei.
Nu e o glumă: unora chiar li s-a întâmplat acest lucru, ca de pildă bisericii Stavropoleos, căreia Ion Mincu i-a adăugat, spre indignarea lui Tzigara Samurcaş, o turlă inexistentă anterior, spre a o face mai valahă şi, deci, mai puţin grec-alogenă. Dar spaţiul interior al catedralei propuse de Radu Teacă nu este, chiar dacă central, unui strict canonic (cruce greacă înscrisă). Este un spaţiu contemporan, o caroserie de curbe care se descarcă una în alta, flow: o curgere blagiană continuă a spaţiului întors în sine. Cu alte cuvinte, arhitectul reuşeşte, în cea mai strictă actualitate formală (cu toţii ştim cât de fluide sunt formele arhitecturii de astăzi, ele răspândindu-se astfel şi în designul de obiecte utilitare, mobilier şi automobile) să fie tradiţional într-un mod în care nicio pastişă de forme vechi nu ar fi reuşit-o.
Prin urmare, sunt două proiecte: unul pentru pielea pe care clădirea o propune oraşului şi altul pentru pielea interioară. Cele două sunt disjuncte, deşi există puncte de sutură: aperturile în pielea exterioară, care îngăduie luminii naturale să penetreze pielea interioară. Arhitectura ortodoxă apelează - prin precedente notabile - la această tehnică de double skin. O face din motive politice uneori. Ca în Bulgaria, unde ocupaţia otomană a impus bisericile care arată, pe dinafară, a case mari, în timp ce, pe dinăuntru, este conţinut întreg aparatul de bolţi, cupole şi pictură care le împodobeşte. Sau ca în Moldova, unde acelaşi aparat de semne ale cerului sunt ascunse sub acoperişuri ascuţite, mai cu seamă atunci când ctitoria nu este domnească. Pe de altă parte, există - cu excepţia notabilă a bisericilor din Bucovina lui Ştefan şi Petru Rareş - o disjuncţie între exteriorul cu decoraţie din materialul de finisaj şi interiorul pictat. Acolo unde există o continuitate între exterior şi interior, ca o bandă a lui Moebius, ea este remarcată şi interpretată, precum a făcut-o Sorin Dumitrescu în cartea sa despre Chivoturile lui Petru Rareş. Din cartea / doctorat, observaţia continuităţii interior-exterior a migrat înapoi în arhitectura religioasă, într-un proiect contemporan - cel pentru Catedrala Patriarhală din 2002, propus de dl. prof. Dorin Ştefan (pe care d-sa l-a şi construit recent, dar într-o formă contrasă). În concluzie, double skin este mai degrabă norma decât excepţia şi Radu Teacă nu face altceva decât să accentueze această disjuncţie, dacă este să judecăm atent, deloc modern(ist)ă, între interior şi exterior.
Pe de altă parte, mai sunt câteva cuvinte de spus despre tipologia centrală, cu accent pe verticala turlei. Bisericile sunt orientate, adică îndreptate către Răsăritul celei de-a doua veniri. Dar nu este, la drept vorbind, o chestiune de îndreptare cardinală, către Ierusalim. Ar însemna ca bisericile din Asia să fie, cum? Occidentate? Este o îndreptare către orientul mistic, care e, de fapt, verticala calitativă a spaţiului. Când cântăm Răsărit este numele său, ne îndreptăm privirea către icoana lui Iisus Pantokrator, din axa verticală a naosului. Prin urmare, arhitectul eliberează acest Orient mistic către altitudine, către văzduh. În proces, se înţelege că este slăbită poziţia altarului, capăt de ax al orientării tradiţionale. Această problemă, a celor două axe importante ale unei biserici ortodoxe - cea est / vest şi cea verticală, în centrul naos-ului - a fost soluţionată în trei feluri distincte. Prima a fost, în tipul bazilical, preeminenţa axului geografic. Între timp, au apărut, în locuri mai puţin cercetate, dar nu mai puţin ortodoxe, precum Lallibela (Etipia), biserici în care altarul este amplasat central şi înconjurat din toate părţile de naos; unde, aşadar, axul vertical controlează spaţiul sacru şi, în raport cu această coincidenţă între centrul fizic al lăcaşului de cult şi altar, celelalte spaţii radiază, la propriu, ca valurile unei unde. În fine, a treia este soluţia curentă, unde, funcţie de măiestria arhitectului, cele două axe principale ale lăcaşului de cult sunt în tensiune. Fie că alternează (întâi văd iconostasul, apoi, înaintând, observ icoana Pantokratorului), fie că sunt coprezente, din clipa intrării (ca la catedrala din Sibiu, de pildă, care este o referinţă la Sf. Sofia constantinopolitană, dar datând de la începutul secolului al XX-lea).
Nu ştiu dacă Radu Teacă a citit Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar de acolo aflăm că spaţiile interioare ale unei biserici erau considerate, încă din secolul al şaselea, ca fiind fiecare dintre ele cer pentru cel dinaintea lui, pe măsură ce înaintăm către est. Acesta este, desigur, descrierea unui spaţiu din ce în ce mai intens simbolic, mai saturat cu semnificaţie şi mai tabuizat. Dar este, de asemenea, şi descrierea unei scări, poate prin analogie cu scara lui Iacov, pe care îngerii urcau şi coborau. Iată de unde şi pre-eminenţa turlei principale, care este, de fapt, de anvergura întregului naos, pe care îl urcă în întregime la cer.
Să ne înţelegem, nu este doar un motiv religios, ci şi unul de siluetă urbană: masivitatea casei Republicii / Palatului Parlamentului nu poate fi contrabalansată decât de o verticală elansată, ca aceasta.
Radu experimentează, aşa cum ne învaţă tradiţia creştină să facem. Este un paradox pe care nu am timp să îl explic aici: tradiţia, mai ales tradiţia creştină, este una a experimentului continuu: încercare şi eroare, recapitulare, dar şi descoperire de tipologii şi forme mai adecvate teologiei pe care o proclamă, în aşteptarea celei de-a doua veniri. De decoraţii vechi / noi. De spaţii care amplifică şi mai potrivit lungimea de undă a creştinismului. Aşa este biserica greco-ortodoxă a lui F.L. Wright, unde referinţa la Sf. Sofia (cerul / cupolă, dar şi coroană de spini de pe creştetul lui Christos) se întâlneşte cu pământul şi cu tradiţia amfiteatrelor, în cupola întoarsă care închide lăcaşul de cult ca într-o scoică cu perlă.
Aşa este proiectul de biserică greco-ortodoxă a lui Herzog şi De Meuron. Niciuna nu arată ortodox, în sensul copierii unor forme asociate istoric cu tradiţiile ortodoxe regionale şi locale. Dar lipsite de mimesis, sunt mai ortodoxe în spirit decât o armată întreagă de pastişe de forme istorice. Căci, în fond, ce este Sfânta Sofia, decât experiment matematic pur, inimitabil?
