Şi iată cum avansăm în arhitectura religioasă autohtonă: un arhitect îndrăzneţ şi nemulţumit vreodată cu lucrurile, oricum minunate, pe care le-a făcut; un sponsor cu minte deschisă şi cu potenţă financiară; un preot sau un ierarh care măcar nu opun rezistenţă, dacă nu sunt neapărat de acord, cum prea puţini sunt, cu schimbarea la faţă a arhitecturii ortodoxe.
Sunt curios ce ar fi spus Cezar Radu despre aceste proiecte. Într-o seară, m-a sunat să mă întrebe ce cred despre arhitectura pe care o face Radu Teacă, întrucât, cum spunea cu modestie şi oarecare răsfăţ, "nu mă pricep la arhitectura asta a voastră" (nu era adevărat). I-am explicat Profesorului nostru că îmi plac modernitatea fără compromisuri, calitatea detalierii şi obsesia lui de a controla până la capăt execuţia, şantierul, unde totul se decide, de fapt. Maestrul nostru m-a ascultat şi, la sfârşit, mulţumit de ce auzise, mi-a spus că aşa crede şi dânsul, că Radu chiar este un arhitect foarte bun. Cezar Radu chiar ne iubea, pe Costin Popescu, pe Radu Teacă şi pe mine. Aşa că, probabil, i-ar fi acordat, ca de obicei, credit nemărginit, neuitând să facă şi cuvenitele ironii sarcastice, cu care îşi tempera efuziunile sentimentale.
Radu experimentează, în orizontul unei modernităţi târzii căreia i s-a ataşat în descendenţa modelelor care l-au format şi de care, în timp, s-a desprins complet. De experiment în orizontul tradiţiei, cu o expresie a lui Andrei Pleşu, este nevoie şi în arhitectura religioasă, mai ales în cea ortodoxă. Mai sunt(em) câţiva, care, ca şi Radu, cred(em) că de acest fel de experiment este nevoie, din ce în ce mai acută. Dar, mă tem, nu sunt(em) destui pentru a crea o massă critică.
Radu, însă, cu aceste proiecte, pe care le-am aşezat în genealogia celor precedente, vrea să ne spună că, el cel puţin, a încercat.
