Chiftelele Zenaidei

În acea zi de început de decembrie Zenaida s-a trezit mai devreme decât îi era obiceiul. În urmă cu câteva zile Moş Nicolae telefonase de urgenţă pentru a o înştiinţa pe mama fetiţei că, din cauza vremii hâtre, nu avea cum să ajungă în iarna aceea la ei în cartier. Zenaida era însă convinsă că la mijloc era doar o neînţelegere. Negreşit, Moşul urma să le facă o vizită; o voce mititică îi şoptea asta în fiecare seară, când se punea în genunchi în faţa patului şi chema îngerii. Până acum vocea nu greşise niciodată.

În camera ei nu părea să fi intrat nimeni, cum nimeni nu părea să fi umblat nici la ghetele aliniate în holul de la întrare. Un pic buimacă, a intrat în bucătărie şi s-a trântit cu năduf pe scaun. De-abia atunci, cu ochii la apariţia ciudată din mijlocul mesei, Zenaida a înţeles că îngerii avuseseră dreptate. Inima a început să-i bată cu putere. Nu numai că Moşul venise, dar le adusese şi un cadou incredibil, un lucru la care nici unul dintre ei n-ar fi îndrăznit să viseze vreodată.

Fetiţa a dat buzna în dormitorul părinţilor fără să mai stea pe gânduri; trebuia să le arate că avusese dreptate. Chiriac şi Eusebia se treziseră de ceva vreme, însă nu se îndurau să coboare din pat din cauza frigului. Era clar însă că nu vor putea scăpa prea uşor de gura fetei, aşa că au urmat-o în bucătărie cu ochi întrebători şi inima strânsă.

Alertat de chiuitul strident al surorii mai mici, Ninel a ieşit din debaraua lui cu pantalonii în vine, curios nevoie mare să afle minunea.

Fără să le vină să-şi creadă ochilor, s-au adunat cu toţii în jurul castronului de pe masă. Erau nu mai puţin de douăzeci şi şapte de chifteluţe şi jumătate în castron, după cum imediat avea să confirme tatăl familiei. Luaţi prin surprindere, părinţii n-au avut încotro şi au acceptat explicaţia fetei: cum-necum, Moş Nicolae le trecuse pragul.

Cu mare bucurie în suflet, fiecare a mâncat pe loc câte două chiftele, iar la sfârşitul ospăţului Chiriac a făcut inventarul: în castron rămăseseră nouăsprezece chiftele şi jumătate. N-au rezistat nici tentaţiei prânzului, astfel încât s-a mai dus câte o chiftea de persoană. Pentru seară însă, părinţii au convenit de comun acord că o jumătate de chifteluţă era îndeajuns.

Înainte de culcare Chiriac a numărat încă o dată chiftelele, apoi a dat castronul şi nevestei să verifice. Eusebia a confirmat: mai erau exact paisprezece.

În jur de ora nouă s-a luat curentul şi membrii familiei s-au dus fericiţi la culcare.

Nu mică a fost mirarea lui Chiriac să constate că dimineaţă mai erau în castron, atunci şi acolo, nu mai mult de treisprezece chiftele. Supărat, bărbatul a încuiat castronul în cufăr, a pus cheia în buzunar şi a plecat la muncă.

Copiii şi soţia l-au aşteptat pe Chiriac cu nerăbdare şi l-au întâmpinat cu mult drag. Ajuns acasă, bărbatul s-a grăbit să deschidă cufărul şi să mănânce două chiftele, după care a împărţit celorlalţi câte una. Mai rămăseseră opt chiftele, pe care le-a pus din nou sub cheie. Obosit şi fără chef de nimic, Chiriac a dat stingerea mai devreme în seara aceea.

În dimineaţa următoare o nouă chiftea a dispărut din castron deşi Chiriac avusese grijă să încuie cufărul şi dormise iepureşte toată noaptea de teamă să nu-i fie şterpelită cheia. Supărat nevoie mare, omul s-a dus în bucătărie să se oţărască la nevastă-sa.

Eusebia a negat acuzaţiile în ciuda unei bătăi sănătoase cum nu avusese parte de mai bine de-o lună. Plină de durere, revoltată de o asemenea nedreptate, şi în acelaşi timp sigură că numai Chiriac putea să trişeze din moment ce doar el avea cheia, Eusebia a decis că nu poate ierta o asemenea faptă. Vergeaua a nimerit exact în moalele capului şi Chiriac a căzut ca un buştean pe covor.

Când s-au trezit, copiii au aflat cu stupoare de fapta hoţească a tatălui lor. Cei trei rămaşi au privit apoi cu nesăţ la chiftele: mai erau doar şapte şi lor le era deja foame, deşi nici măcar nu venise ora prânzului. Cu multă blândeţe, Eusebia i-a rugat pe copiii să mai rabde câteva ceasuri, până când masa avea să fie gata, după care a luat castronul şi l-a aşezat pe raftul de sus din cămară.

Stropşit de foame, cu o bănuială mare în suflet şi lacrimi usturătoare în ochi, Ninel s-a repezit asupra mamei sale. Eşti o criminală, i-a spus. Pe Eusebia a cuprins-o mânia şi a dat să se repeadă la fiu-său, însă era deja prea târziu. Cuţitul trecuse prin carne de parcă femeia ar fi fost umplută cu vată.

Odată răzbunat, băiatul a împins-o pe micuţa Zenaida cât colo şi s-a repezit la cămară. S-a căţărat în grabă pe rafturi, nerăbdător să apuce castronul. O secundă de neatenţie a fost fatală. Ninel a căzut cu o bubuitură surdă şi a rămas lat pe ciment.

După câteva minute crunte, micuţa Zenaida a reuşit să tragă un scaun până în dreptul rafturilor. S-a suit pe el şi, cu mare atenţie, a ajuns la chiftele.